Peste un râu foarte mare
Şi repede curgător
Vrând să treacă oarecare
Scump, de argint iubitor,
Mergând pe pod, cum să pare,
Unde-a călcat, n-a văzut,
C-atât s-a-mpiedicat tare,
Cât drept în râu a căzut.
Ş-începu să strige-n apă:
“Aoleu! mă înec! mor!
Vino, lume, de mă scapă,
Da-mi mână de ajutor!”
Un pescar, din întâmplare,
Care aci s-a aflat
Spre acestui scăpare
Degrab’ în râu s-aruncat,
Şi cu multă osteneală
Spre el tare înotând,
L-a ajuns ca-ntr-o clipeală,
Coraj dându-şi, strigând:
“Dă-mi mâna încoaci mai tare,
Întinde-o mai în grab’,
Să te scap de înecare.
Fii cu curaj, nu fii slab”
Pe “dă-mi” auzind prin unde,
Scumpul mult s-a supărat.
“Nu-ţi dau nimic”, îi răspunde.
Ş-în adânc s-a cufundat.

de Anton Pann

Așa și cel care nu vrea să-și abandoneze mândria, fricile, supărările, invidia ori teama. El se ține strâns de Ego, chiar dacă Ego-ul poartă aceste pietre de moară legate la cingătoare. Cum mai poate fi salvat?

Sursa: http://filedelumina.ro/

Geta, foarte frumoasa poezioara.
Multumesc. Te imbratisez.