Se povestește că în Spania, acolo unde soarele cântă ode de iubire, și unde oamenii sunt primitori, exista o mică familie de oameni simpli. Doar tatăl și fiul mai rămăseseră să facă treburile gospodăriei și precum și să meargă la munca câmpului. Femeia plecase de câțiva ani într-o lume mai bună. O doborâse o boală necruțătoare, o epidemie care îndoliase întregul sat.
Băiatul devenise un tânăr plin de putere ce-și ajuta mereu tatăl, dar avea alte idei, alte gânduri ce îl făceau să stea mereu ca pe ghimpi. Nu accepta ca viața să-i ofere atât de puțin precum vedea în jur. Se gândea mereu să-și încerce norocul în marele oraș. Oricum, tatăl lui îl scotea mereu din minți cu cererile și cu bombănelile sale. Tânărului i se părea că bătrânul îi caută mereu nod în papură și oricât de mult se străduia nu-l mulțumea niciodată. Pe de altă parte, bătrânul său tată dorea să scoată om de ispravă din el, așa că mereu îi dădea să facă câte ceva și mereu îi atrăgea atenția. atunci când greșea.
Din păcate, lipsa cuvintelor calde și bune dintre cei doi nu a făcut decât să adune supărarea în inima tânărului Paco. Zi de zi, cupa amărăciunii se umplea. Credea că tatăl său îl pedepsește, în loc să-i vadă iubirea din privire. Inevitabil a sosit și momentul în care o simplă vobă de dojană a fost cea care a umplut paharul. Atunci copilul a izbucnit și mute vorbe grele i-a aruncat în față bătrânului, vorbe de ocară, spuse la supărare, cuvinte care rănesc și care dor.
Apoi, tânărul Paco și-a luat câteva merinde și a plecat de acasă către marele oraș.
Zilele au trecut, soarele a încălzit multă vreme pământul. Încet, încet au trecut săptămânile care s-au transformat luni, apoi în ani. Un timp lung, în care suferința tatălui nu putea fi stinsă de nimic. Și-a dat seama că greșise, că nu și-a încurajat niciodată fiul, și că acesta a plecat având dreptate. Paco, în schimb, ducea cu el cupa amărăciunii în sufletul lui. Știa că timpul trece, și tatăl său devine din ce în ce mai bătrân și mai neputincios. Dar, nu se mai putea întoarce. Vorbele grele ridicaseră între ei un zid mult prea gros. Acum devenise ajutor de fierar și era mândru de dibăcia lui. Cunoscuse o fată minunată, Maria, un înger cu chip de om, care îl făcea extrem de fericit.
Bătrânul tată aflase de la un vecin că băiatul său trăia în marele oraș, așa că a pregătit 100 de tăblițe pe care a scris:
“Dragă Paco,
Sunt convins că ești supărat pentru cearta noastră. Doresc să știi că eu te-am iubit mereu, tu ești toată averea mea, ești inima mea, ești partea mea mai bună. Nu ai nevoie de iertarea mea, pentru că nu am fost niciodată supărat pe tine. În schimb, eu îmi cer iertare pentru că am fost atât de neîndemânatic în a-ți arăta cât de mult te iubesc. Paco, dragul meu fiu, eu voi fi duminică la prânz în piața din centrul orașului. Te voi aștepta în speranța că vei dori să mă vezi.
Cel pentru care tu ești lumina și bucuria,
Tatăl tău”

Bătrânul tată își puse tăblițele pretutindeni prin oraș, în locurile publice, legate de pomi, de garduri, în special acolo pe unde treceau cei mai mulți oameni, prin târguri și chiar lângă biserici.
Apoi, bătrânul așteptă. Câteva zile lungi chinuitoare s-au scurs cu greu pentru nerăbdarea ce-i prinsese sufletul într-o menghină de fier.
Oare va veni? Oare a gasit mesajul? Oare este Paco în oraș? Oare mai este supărat? Mii de întrebări îl măcinau pe bătrân clipă de clipă.
Dar, ziua de duminică a sosit în sfârșit. Bătrânul și-a pus cele mai bune haine și a plecat către oraș. La ora prânzului a mers direct în piața din centru.
…800 de Paco îl așteptau acolo… printre ei, și-a descoperit fiul.
Dar, și mai uimitor era că sute de bărbați soseau din toate părțile pentru a-și întâlni și strânge în brațe copiii.
Mulți dintre cei 800 de Paco au fost fericiți în acea zi de dumnică. Atunci și-au uitat dușmăniile, supările, necazurile. Întregul oraș a fost cuprins de un val de iubire.

În acele momente Dumnezeu era în piața din centrul orașului.

Sursa: http://filedelumina.ro