Asa cum am mai spus, am si eu o mare pasiune: parfumul. Ceea ce impartasesc cu voi este un subcapitol din lucrarea mea de licenta (in lucrarea au mai aparut mici modificari, am mai redus din informatii). Singura mea rugaminte este sa nu utilizati acest material in scopuri academice.
2.1 Originea și evoluția parfumului.
Parfumurile au fascinat dintotdeauna, fiind considerate nu doar un lux necesar, ci și un simbol al civilizației, o artă ai cărei maeștri erau respectați și aproape temuți, fiind văzuți în Antichitate ca deținători ai tainelor zeilor, iar mai apoi, în Evul Mediu, devenind nu doar parfumieri, ci și alchimişti şi magi. Termenul parfum apare în documente în secolul al XVI-lea (1529). În Evul Mediu se folosea termenul “basme” care a devenit ulterior balsam (baume). Verbul de la care a apărut termenul parfum pare a fi împrumutat din limbă vorbită în arealul mediteranean (provensal – perfumar, milaneză – perfuma). Latină clasică foloseşte compuşi şi derivaţi de la cuvantu fum (fumus), sau termeni care indică o degajare de vapori (effumo, transfumo), dar nu există cuvântul perfumare. Verbul francez, parfumer, pare a fi apărut în secolele XIV – XV. Fascinantă istorie a parfumurilor începe, potrivit cercetătorilor, încă din preistorie. S-au găsit destule dovezi care susțin această teorie, de la urme de uleiuri aromatice la vase care conţineau esențe extrase din plante şi flori, așa că se poate spune că istoria parfumurilor este la fel de veche precum cea a umanităţii. De-a lungul istoriei s-au remarcat câteva funcţii importante ale parfumului; el intervine în religie, medicină, igienă, dar este şi obiect de seducţie şi de plăcere. Funcţia de bază a parfumului, poate şi prima, este cea sacră de onorare a zeităţilor. Întâlnim parfumul în cele mai diferite religii: de la templele lui Zoroastru la cele egiptene şi ale lui Solomon, până în îndepărtata Japonie sau în bisericile ortodoxe de astăzi. Primul tip de parfum a fost tămâia, care a fost descoperită de către mesopotamieni în jurul anului 4000 î.Chr. În perioada sumeriană, plantele aromatice locale sau importate erau folosite alături de diverse uleiuri parfumate în timpul ritualurilor religioase. Balsamuri, răşini, olibanum erau arse în permanenţă în templul lui Astarte, zeiţa dragostei şi fertilitatii. Încă din perioada culturii mesopotamiene, parfumurile, uleiurile, esențele începuseră să fie folosite de cei mai mulți, ca un simbol al nobleții, dar și din pură plăcere. În bogată "bibliotecă" lăsată de sumerieni cercetătorii au descifrat și un număr impresionant de rețete pentru obținerea uleiurilor și parfumurilor, alte însemnări relatând rolul jucat de acestea în ceremonialuri, dar și în viaţa de zi cu zi. Parfumul ajunsese să fie folosit zilnic, devenind pentru civilizațiile rivale un simbol al dezvoltării și evoluției Mesopotamiei și existau se pare adevăraţi maeștri, care își vindeau creațiile plăcut mirositoare pentru prețuri pe măsură. Descoperirile arheologice au arătat că în momentul de maximă ascensiune a civilizației mesopotamiene în această regiune se dezvoltase o adevărată industrie cosmetică, iar izvoarele scrise sunt astăzi o sursă de informare de primă mană. Datorită celebrelor tăbliţe putem afla, de exemplu, că regina sumeriană Schubab folosea cosmetice și parfumuri, în mormântul ei fiind găsite un mic ibric pentru turnat esențe și un borcan, cu filigran din aur, în care se ținea vopseaua pentru buze. Nici literatura sumeriană nu duce lipsă de referințe la parfumuri şi uleiuri aromate, cea mai cunoscută scriere rămânând celebra epopee a lui Ghilgamesh. Ulterior, arta parfumurilor avea să cuprindă și Egiptul; templul reginei Hatsepsut de la Deir el-Bahari povesteşte prima mare expediţie comercială întreprinsă de regină: la ordinul zeului Amon, ea pleacă în căutarea de tămâie, pentru a umple cădelniţele preoţilor care rămăseseră goale. Esențele și parfumurile erau folosite și aici preponderent în ritualurile religioase şi în ceremoniile funerare. Când mai târziu în Egipt a fost inventată sticla, avea să fie folosită și pentru realizarea primelor recipiente pentru parfumuri. Această modă a fost ulterior "exportată" și în Grecia, unde varietatea recipientelor, din teracotă și sticlă, a crescut rapid, pe măsură ce farmecul parfumurilor cucerea noi civilizaţii. În Egiptul Antic s-a dezvoltat una dintre cele mai impresionante industrii cosmetice din acele vremuri, iar parfumurile jucau un rol esențial. Maeștrii acestor arte erau preoții templelor, care îşi aveau laboratoarele instalate acolo, de unde doritorii puteau cumpăra parfumuri, uleiuri și esențe. Mulți le aduceau că ofrandă zeilor, alții le foloseau pentru plăcerea lor sau le dădeau drept plată ori daruri. Parfumurile erau accesorii obligatorii la sărbători şi banchete. Nobilii egipteni utilizau din abundenţă parfumuri, balsamuri, unguente, uleiuri şi pomade. Femeile din înalta societate se masau cu pomadă de trandafiri sau cu un unguent pe bază de migdale dulci, miere, vin aromatic, răşini şi scorţişoară. Femeile din popor foloseau ulei de ricin parfumat cu mentă, oregan, cimbru. Cele mai multe date despre folosirea parfumurilor şi a plantelor aromate provin din Biblie. Așa cum se poate vedea din paginile Vechiului Testament, în Israel parfumurile și uleiurile au ajuns ca importuri din partea egiptenilor, deja devenită o marfă foarte populară și căutată, bine plătită. Atât de prețioasa, încât potrivit Bibliei Iosif, fiul lui Iacob, a fost vândut de frații săi unor negustori de esențe, care au plecat din Galaad, Palestina, spre Egipt. Parfumurile și esențele aromate sunt menţionate foarte des în Vechiul Testament, demonstrând cât de preţioase erau acestea pentru evrei. Egiptenii i-au învăţat pe sclavii lor arta parfumeriei, iar când aceştia au plecat în exil, au luat formulele şi compoziţiile aromate prescrise în textele sacre. În vremea lui Moise, după ce acesta a primit Tablele Legii, s-a făcut un parfum special pentru ceremoniile religioase, interzis oricui în afară de preoți. În timpul domniei lui Solomon, gustul parfumurilor a cunoscut perioada sa de glorie la Ierusalim. Atunci când el a primit vizita reginei din Saab, aceasta i-a adus, printre cadouri, un număr impresionant de aromate. Ulterior, evreii se vor specializa în comerţul cu aromate, realizându-se adevărate mari centre, ca şi cel de la Petra situat pe un important drum al tămâiei, descris de Pliniu în “Istoria naturală”. Nici în Noul Testament nu lipsesc referințele la parfumuri, pentru a aminti doar scena în care Maria, sora lui Lazăr, unge cu mir picioarele Mântuitorului sau cea în care trupul Lui este uns, potrivit ritualurilor de îngropăciune ale vremii. O altă scenă este cea în care cei trei Magi de la Răsărit îi aduc Pruncului tămâie, smirnă și aur. Un rol major în istoria parfumurilor a fost jucat de Grecia, unde idealurile frumuseții, armoniei, proportiei și echilibrului aveau un rol fundamental nu doar în artă, ci și în viața de zi cu zi. Conform lui Homer, grecii credeau că prezenţa zeităţilor le era relevată prin miresmele de parfumuri sublime şi se credea că substanţele parfurmate ar fi fost de origine divină: Afrodita ar fi creat primul parfum... o picătură din sângele ei şi un sărut ai fiului ei, Eros, ar fi dat trandafirului aroma şi strălucirea de astăzi. Marile mituri, marile poveşti de dragoste, aşa cum ne-au rămas în operă ca “Iliada” sau “Odiseea”, sunt adesea acompaniate de parfumuri şi plante aromate. Dar dincolo de mitologie, în Grecia s-a dezvoltat repede o adevărată industrie, mai ales în Creta și în colonii, dar și în alte orașe mediteraneene, la început parfumierii fiind veniți din întreaga lume. În scurt timp au apărut și primii maeștrii eleni, care aveau atelierele în orașele grecești; lor le datorăm alăturarea în parfumuri a uleiurilor parfumate de flori obţinute prin macerare cu uleiuri grase. Astfel ei obţineau uleiuri de trandafiri, crini, violete. Din Grecia, într-o firească evoluţie, parfumurile au ajuns și la Roma, în perioada Republicii. Se spune că primii bărbieri și parfumieri au ajuns la Roma venind dintr-o colonie elenă, din sudul Italiei. Odată cu trecerea timpului, Roma a devenit un oraș bogat și prosper, un simbol absolut al civilizației și puterii, dar și un oraş în care luxul, eleganta și frumusețea erau la mare preț. Iar parfumurile nu puteau lipsi; treptat această "modă" s-a extins pană la granițele imperiului, consumul crescând foarte mult, în timp ce parfumierii abia mai făceau fată cererii. Dacă în trecut parfumurile şi celelalte produse cosmetice erau rezervate doar nobililor, ulterior prețul a scăzut atât de mult încât au devenit accesibile practic tuturor. Însă în scurt timp parfumurile au început să fie folosite nu doar pentru uz personal, dar și în cadrul ceremoniilor, pentru a împrospăta aerul în palate, teatre, au fost adăugate chiar vinurilor și chiar pentru parfumarea animalelor. În cadrul ceremoniilor religioase numărul și varietatea parfumurilor erau impresionante. Spre răsărit Imperiul Bizantin era marele continuător al gloriei Rome, dar între altele a preluat de la gloriosul imperiu și moda parfumurilor. Dar în loc de a folosi pur și simplu miresmele și aromele, Islamul a transformat această modă într-o artă impresionantă și ulterior într-o industrie, care depășea tot ce se mai făcuse pană atunci. Având acces mai ușor și mai ieftin la materiile prime necesare, inclusiv florile și mirodeniile rare, precum și o forța de muncă specializată, cu numeroși parfumieri care au învăţat repede tainele acestei arte, lumea islamică s-a dovedit un producător redutabil. În scurt timp, lumea nu mai vorbea de aromele și miresmele create în Imperiul Roman, ci de parfumurile vrăjite ale arabilor. Chiar dacă astăzi din vechile păduri și grădini au mai rămas doar deșerturi înfricoșatoare, atunci mirodeniile și plantele diverse făceau din ținuturile arabe un tărâm al parfumurilor. De aici caravanele duceau parfumurile, uleiurile, apa de trandafiri, esenţele, mirodeniile scumpe și condimentele pe coastele Mediteranei și niciodată nu se întâmpla ca numeroasele cămile să rămână încărcate de mărfuri. Începând din secolul VII, arta parfumurilor căpătase pentru mahomedani și o puternică încărcătură religioasă, iar un drept-credincios nu îşi putea imagina viața fară parfumuri. Chiar și în Coran paradisul promis celor credincioși era o gradină parfumată, cu râuri, arbori și grădini de vis, scăldate în miresme. Parfumierii arabi au știut cum să pună în valoare experiența înaintașilor și au creat numeroase rețete ce au rezistat timp de secole, precum și noi tehnici de extragere a prețioaselor arome. Se pare că au fost și primii care au combinat parfumurile vechi și noi cu alcool, sunt cei care au creat apa de trandafiri și parfumul de mosc, oferind lumii întregi o nouă eră în istoria parfumului. Iar istoria acestuia avea să continue în perioada renascentistă, când Veneția și Florența, centre culturale, militare și economice de prim rang, au devenit și noile capitale ale industriei parfumului. Formulele și rețetele vechi, adunate din toată lumea sau reinventate și îmbunătăţite au făcut că moda parfumului să revină în forță în Europa. Nobilii de atunci, ca și cei din trecut, nu ar fi putut să îşi imagineze viaţa fară aceste delicate arome, iar cei din familia Medici erau renumiți pentru aceasta. Când Caterina de Medici, care avea o adevărată obsesie pentru parfum, a plecat în Franța pentru a se căsători cu Henri II, puțini se aşteptau ca o căsătorie de conveniență să deschidă o nouă pagină în evoluţia parfumului. Printre cei care o însoțeau, se numără și un parfumier renumit, rămas în istorie sub numele de Renato din Florența, care a deschis primul magazin de gen la Paris. Chiar dacă se spunea despre el că este priceput atât la fabricarea parfumurilor cât și a otrăvurilor, s-a bucurat de succes și admirație și Franța a dat naștere mai multor generații de parfumieri de elită. Devenind noul tărâm al parfumului, Franța a avut la început doar mici laboratoare ale parfumierilor, la Paris și în alte locuri, unde maeștrii acestei arte aveau deja o listă de clienți, fiecare cu preferințele sale. Fiecare nobil sau negustor dorea un alt tip de parfum, iar parfumierii ajungeau să aibă adevărate cataloage ale preferințelor. Treptat, moda folosirii parfumului s-a extins, iar regii Franței, în special Ludovic XIV şi Ludovic XV se numără și astăzi printre cei mai "avizi" consumatori de parfumuri. Ceea ce se știe mai puțin este ca parfumurile folosite din abundență nu reușeau decât să mascheze superficial cronica lipsă de igienă a nobililor, într-o vreme în care se credea că băile dese aduc ciuma și alte boli. Această "vârstă de aur" a parfumurilor avea să se termine odată cu Revoluția Franceză, când practic această importantă piață a fost paralizată. Considerate un moft al nobililor, dintre care mulți ajunseseră sub tăişul ghilotinei, parfumurile au fost practic interzise. A apărut însa un parfum purtând chiar numele de "Elixir a la Guillotine", foarte la modă printre revoluționari, dar în scurt timp lucrurile aveau să revină la normal. Odată cu urcarea pe tron a lui Napoleon, un îndrăgostit pătimaş de arome și esențe, a început și un nou capitol în istoria parfumierilor francezi. În scurt timp aceștia aveau să evolueze de la statutul de mici manufacturieri la adevărați industriaşi, punând bazele unei impresionante industrii, care de-a lungul timpului s-a remarcat prin dinamica deosebită. Dacă până acum parfumerul avea la dispoziţie o paletă destul de limitată de opţiuni şi, în final, parfumurile se asemănau mai mult sau mai puţin, începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea, industria parfumului se va schimba radical. Tehnică şi descoperirile chimiei vor bulversa lumea parfumurilor. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea ea era dominată de componente exclusiv naturale din care s-a tras maximul de resurse prin cele trei procedee fundamentale – enfleurage, distilare şi presare. Din 1830 se perfecţionează tehnicile de extracţie cu solvenţi volatili. Chimiştii reuşesc să analizeze anumite extracte de plante şi să le compună prin sinteză, găsind, în acelaşi timp, o multitudine de miresme absolut necunoscute în natura şi de o valoare inestimabilă: cumarina (1868) pentru parfumuririle fougere, heliotropina (1869) pentru cele ambrate, chinoleinele (1880) pentru notele de piele şi fum, iononele (1892), cu care se reconstituie adevăratul miros de violete, adehidele. Sfârşitul de secol accentua ideea femeii fragile, delicate şi decorative într-o graţioasă abundenţa de materiale. Acestei femei fragile, parfumerii i-au închinat creaţii cu miresme delicate şi rafinate, flori, peisaje idilice, culori pastel. Este momentul batistelor parfumate, al florilor inocente şi rare. Parfumerii crează solifore, buchete florare diafane, arome care amintesc de grădini invadate de liliac, trandafir, iasomie, heliotrop. În anul 1921, Gabrielle „Coco” Chanel lansează o marcă proprie de parfum, creat de Ernest Beaux, pe care îl numeşte Chanel No. 5, pentru că era al cincilea într-o linie de parfumuri pe care Ernest Beaux a prezentat-o; acesta a fost primul care a folosit aldehidele pentru crearea parfumurilor, de fapt Chanel No. 5 a fost primul parfum în întregime sintetic scos pe piaţă. Anul 1930 a cunoscut apariţia unei game de parfumuri pentru piele, iar cele florale au devenit de asemenea populare odată cu apariţia Worth’s Je Reviens (1932), Caron’s Fleurs (1933) şi Jean Patou’s Joy (1935). Odată cu atingerea apogeului de către parfumeria franceză în 1950, alţi designeri precum Christian Dior, Jacques Fath, Nina Ricci, Pierre Balmain şi alţii, au început să creeze propriile lor parfumuri. Începând cu anul 2000, producătorii de parfumuri vorbesc despre afinităţile moleculare care leagă proteinele receptoare-florale. Astăzi, parfumurile au devenit mult mai complexe, cu multe tente şi tonuri necunoscute înainte de descoperirea aromelor chimice. Industria parfumurilor este una dintre cele mai puternice, evoluând în permanentă, marcată de o puternică și dură concurență între producători, cu o piața mereu în creștere și noi formule inventate în fiecare an.
_________________ Gărgăriţa-Floare-cu-Parfum-de-Stele
|