Pentru toate Gargaritele super ocupate by Oana Sandulesei (315 mesaje), la 24-09-2009

Cititi randurile de mai jos:

Mircea Dinescu - Femei de carieră

Femeile s-au opintit cateva secole să ajungă egale cu bărbaţii, iar acum nu mai ştiu cum să scape de acest groaznic privilegiu.

Muncim ca nişte tampite, ii mulţumim patronului că ne dă şansa extraordinară de a lucra şi-n weekend, ca să ne afirmăm şi să ne ţinem de deadline. Şefii pleacă de vineri la pranz şi-i mai vezi luni după-masă, cand se deşteaptă din mahmureli de cinci stele. Timp in care ai deosebita onoare de a le ţine locul, că de-aia ai dat atat din coate şi-ai făcut ulcer de cand mănanci numai kebab in chiflă, la serviciu, ca nădejde. Firma te-a răsplătit cu două ori, personal. Noaptea visezi color Acrobat Reader, Outlook şi Power Point, coşmarul ţi-e impicăţit de guguloaie de foldere galbene pe care scrie "urgent", "campanie", "scheme", "rapoarte".
In somn, butonul Delete nu merge, nu scapi de pătrăţici şi te trezeşti ţipand. Nu pentru că te innebunesc folderele, ci pentru că este deja 7,30 şi la 8 trebuie să fii la firmă şi-ai dormit stramb şi-ţi stă bretonul ca o bidinea. Scuză-mă, te las puţin pe fir, că mă cere unul de nevastă...

Munca este bună numai cand ţi-aduce un franc cinstit in buzunar şi mai ales, iţi dă şi răgazul să-l cheltuieşti. Sistemul suedez prevede că trebuie să ameţeşti muncind cinci zile pe săptămană şi să ameţeşti in bar două zile pe săptămană. Ăsta este raportul minim rezonabil. Carierismul este plăsmuirea bolnavă a unor filme imbecile de la Hollywood, care insinuează că o femeie poate face orice, dacă vrea ea: ajunge imediat director executiv, naşte trei pui vii pe care ii hrăneşte cu lapte praf, soţul o iubeşte leşinant, deşi o vede cam şase ore pe săptămană (sau poate tocmai de-aia), iar el, deşi este neurochirurg şef la Memorial Hospital, nu este stresat deloc, face mancare la copii, spală vase şi-o aşteaptă pe ea cu maşina la firmă, seara. Pardon, noaptea. Nu se ştie cand operează el pe creier şi mai face şi lecţii cu ăia mici, dar ea, nevasta, are de predat patru rapoarte zilnic, de zbierat la trei brokeri şi de convins opt clienţi să investească.

Femeile care au văzut-o pe Diane Keaton in "Baby Boom" se lasă drogate de gandul inept al unui perpetuum mobile. Au senzaţia că se poate orice. Că soţul, copilul, ciobănescul german şi siameza aşteaptă oricat; ei latră la unison cu mandrie că au o directoare in familie. Cand ambii soţi muncesc deopotrivă, ajungi să le inţelegi masochismul. Pericolul dospeşte abia cand femeia de carieră are acasă un inginer care scapă la 4,00 de la uzină, apoi vrea mancare cu sos, maieuri cat de cat curate şi puţin sex. Muncind ca o disperată ca să nu cumva să fie promovată alta in locul ei, la o adică, femeia se inscrie deja la divorţul part-time şi facilitează harjoana extraconjugală a bărbatului constrans de hormoni.

Cand constaţi că fetiţa ta ii spune "mamă" soacră-tii (care nici nu te-a vrut de noră, fiindcă nu păreai gospodină şi uite că ştia ea ce ştia) şi bazaie că pe bona o iubeşte cel mai mult de pe lume, este cam tarziu să-ţi dai demisia. Copilul nu inţelege că tu crăpi muncind ca să aibă el garsonieră-n Bucureşti cand termină liceul (dacă l-o termina, că tu n-ai timp să-i verifici lecţiile). Copilul vrea să stai langă el, caldă, pufoasă, atentă, să simtă dragostea ca pe o pernă de pluş. Dar tu, care-ai răspuns la celular şi-n clipa cand te cerea ăla de nevastă şi i-ai spus lui "da", acoperind o secundă telefonul cu palma, apoi te-ai scuzat din gene şi ai continuat să vorbeşti cu şeful de secţie la telefon, nu prea inţelegi cum vine chestia asta cu renunţatul la carieră de dragul familiei.

Mircea, fă-te că trăiesti! Apropo, cand ţi-ai inchis ultima dată telefonul ca să vezi un film fără să te deranjeze nimeni? Nu este cazul, că pe vremea cand ai văzut tu ultimul film incă nu se inventaseră telefoanele cu On şi Off, erau numai fixe cu roată şi fir carlionţat.

Am chiulit şi-am să chiulesc cu voluptate de la muncă, intotdeauna.
Chiuleşte şi tu, salvează-ţi viaţa, femeie! Atat cat se poate. Ia bunul simţ, in doze homeopatice. Să ştii numai tu. Mi-a rămas in cap (şi mie, ca atator altora) gafa de la TVR, de la Revoluţie, cand habar n-aveau că intraseră deja in direct şi cineva i-a zis lui Dinescu: "Mircea, fă-te că lucrezi!". Şi Mircea a ascultat. Şi a ajuns departe. Pană cand vom pricepe omeneşte talcul acestui indemn vital, vom continua să ne prefacem că trăim.

Oana, mie mi-a placut povestioara si am sa imi fac notite caci chiar am avut ce invata de aici.

Oana, cu regret pot spune ca m-am regasit in primul paragraf postat de tine pentru timpul cand am lucrat acasa.
Incepeam la 7 dimineata lucrul si il terminam minim la 8 seara, uneori si pe 11 seara, caci doar nu aveam nimic de facut acasa, sotul fiind plecat din tara. Sincer, nu mi-au facut statuie in fata portii, iar la un moment dat am inceput si eu sa traiesc, cu toate reprosurile pe care le auzeam la 7 dimineata de genul: ieri la 5 dupa-amiaza m-am izbit in usa incuiata, erai plecata deja? Raspunsul meu: da, la 3 am terminat programul.
Asa ca, dragele mele, toate au o limita, iar daca nu merita, nu insistati pe timpul vostru, al familiei si al copiilor vostri.

Cat adevar in aceste povestioare, draga mea Oana.
Eu, de exemplu incep uneori ziua de lucru la ora 5.00, dar trebuie sa ma trezesc la ora 4, caci la ora 4.30 am conventia.
La acea ora matinala nu sunt pe strada decat cainii comunitari, asa ca nu am transport in comun.
Si ajung sa ma intind in pat pe la ora 23.
Uneori, imi pare ca voi claca, dar tot eu imi spun ca pot si merg inainte.
Ar trebui, ca uneori sa fac si eu ca alti colegi, ce chiar se fac ca muncesc si o duc bine mersi.
Dar in noul an, mi-am promis ca voi fi mai egoista cu timpul meu.
Sa vad daca imi si iese.
Pupici pe inimioare, scumpele mele.

Numai adevar in povestioara ta. Iti multumim ca ne-ai impartasit-o si noua.

Te pup Oana.

Mi-a placut povestioara si m-am si regasit in ea.
Cu ani in urma ca sa o citez pe Adela aveam si doua servicii - scoala si copil. Si ma gandeam ca poate imi va face cineva vreodata vreo satuie, dar nu mi-a facut. De cate ori se sapa vreo groapa sau vreum sant in curtea firmei ma gandeam ca incep sa lucreze la statuia mea. Eram devotata trup si suflet. Aveam noroc ca aveam canapea in birou si baie. Daca imi era foame sunam la restaurant si mi se aducea mancarea in birou ca doar de multe ori imi pierdeam sarbatorile pe baricade pentru ei. Scoala era peste drum asa ca copilul il aveam dupa mine mai mereu. Trai pe vatrai, cand era cate un curs de initiere calculatoare, cursantii voiau sa o trimita pe Bianca la examen care era destul de mica atunci, dar neavad ce face ca mami era devotata serviciului se juca, picta si tot desena pe calculator.
Anii au trecut si statuia mea nu s-a mai construit. Apropos aveam o singura dorinta daca mi-o fac, sa-mi puna cizme de cauciuc in picioare, ca sa nu faca cateii treaba mica pe ele. Sunt dusa, nu?!
Imi era dor de un concediu sau zile libere ca de mama care era la 400 de km departare.
Acum am schimbat serviciul. Mama cu norma intreaga. In loc de doua servicii, doi copii mici plini de energie. Lucru nenormat, fara libere, program sau concedii. Daca plec de acasa sunt ca maimuta cu puii de gat. Si la spital tot cu ei ma duc, pazezc usa la urgente cu tati sau tati ma pazete pe mine si paznicul spitatului pe ei. Este un ras cu plans, dar cand ajutor nu e nimic nu e. Dar sa fie sanatosi si sa ma tina Bunul Dumnezeu sa-mi cresc si stra-stranepotii ca tare dragi mi-au fost si imi sunt copii chiar daca ma vopsesc din ce in ce mai des.
De cate ori pleaca Bianca din Bucuresti imi aduce si cateii. Asa ca ce este la mine mai rar vezi. Dar sa nu va obosesc prea mult cu povestea mea.
Dragele mele, va imbratiseaza Mama Dolores cum imi spune Elza si anul acesta tare mi-as dori sa vedem mai multe povestioare ca cea scrisa de Oana.