Mi-a facut placere sa revad acest topic si numai citind titlul esti rascolit de atatea amintiri.
Sunt multe si tot atat de multe de povestit, dar una in particular voi impartasi cu voi in aceasta seara si anume, imaginea bunicii mele. Omul simplu de la tara, cu ochii albastri si un ten alb si fin ca de copil, minte agera si inteleapta chiar si fara carte, dar cu multa scoala a vietii, trecuta prin amandoua razboaie si crescandu-si singura cei trei copii.
Ultimii ani ai vietii i-a petrecut cu noi (fiind ardeleanca si cum sanatatea nu-i mai permitea sa-si intretina casa, a venit in Moldova). In tot acest timp am avut multe de invatat de la ea, dar amintirea cea mai placuta, era cand, in serile de iarna isi lua fuiorul, se aseza la gura sobei, iar mie imi placea sa ma stau langa ea pentru ca in timp ce torcea povestea tot timpul, iar eu eram fascinata atat de povestile ei cat si de dibacia degetelor cum rasuceste lana din care iesea firul (incercam si eu de fiecare data, dar niciodata nu reuseam cum trebuie), ca tot ea sa-l impleteasca si sa faca ciorapi (mie nu-mi placeau ciorapii de lana ca ma
mancau, dar cand era vorba sa mergem la sanius si sa nu inghetam, ce mai conta ca ne
manaca sau nu ca si asa tot uzi veneam acasa si la joaca uitam de mancarime). Acum as vrea s-o am pe bunicuta mea sa-mi faca botosei de lana, dar nu mai are cine.
A ramas doar amintire,
amintire din trenul vietii mele.