Text de Mircea Cartarescu

Daca traiesti numai in Romania, e posibil sa nu-ti dai seama ca e ceva in neregula cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te misti o data cu el. Esti una cu toti ceilalti. Dar daca te intorci, dupa o vreme indelungata, in tara e cu neputinta sa nu fii izbit de cat de anormala e umanitatea de aici. De cat de chinuiti sunt oamenii si de cat de rai devin din cauza asta. Nu se poate sa nu fii uluit de faptul, de pilda, ca una dintre cele mai raspandite strategii de supravietuire e mitocania agresiva.

In orice tara civilizata oamenii incearca sa-si menajeze nervii cat se poate de mult. Sunt prevenitori unii fata de altii in forme duse aproape pana la caricatura. Si-au dezvoltat zambete sociale si ritualuri de contact care sa elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte. Cand cineva te contrazice, ii zambesti si spui: "We agree to disagree" ("am cazut de acord ca nu suntem de acord"). Cand cineva te calca pe picior, te grabesti sa-ti ceri tu scuze. O ipocrizie blanda si surazatoare te intampina peste tot, ca un balsam care alina toate ranile si satisface toate susceptibilitatile. Aceasta ipocrizie poarta numele de politete si e esentiala pentru fluidizarea substantei sociale.

Romanul nu este asa pentru ca nu poate fi, obiectiv, asa. Pentru ca la noi, daca esti bun, esti calcat in picioare. Sa ne imaginam o tanara care devine vanzatoare. Isi iubeste meseria si isi propune sa fie cat mai draguta si mai serviabila cu clientii.
Zambetul profesional, acel zambet care vinde marfa, i se va sterge insa curand de pe fata dupa ce vreo cinci-sase insi ii vor tranti cate-o badaranie sau vor incepe sa urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate sansele ca dupa o luna de zile zambetul sa-i dispara complet, iar dupa un an sa avem vanzatoarea noastra standard, acra si scarbita, care te repede de nu te vezi.

Badaranii de care-am vorbit nu sunt nici ei badarani din nastere. Si ei sunt bieti oameni la care s-a urlat si care-au fost umiliti de cand se stiu. Au devenit scarbosi pentru ca au simtit pe pielea lor ca nu tine sa fii dragut cu ceilalti. Pentru ca, la toate ghiseele, au rezolvat numai urland. Pentru ca doar fiind mitocani au avansat social, calcand peste cei blanzi.

In armata, soldatii sunt extrem de chinuiti "in perioada" de sergentii lor. Cand ajung ei insisi sergenti, ii chinuiesc pe noii recruti si mai abitir.
Si tot asa, in toate straturile sociale si la toate nivelurile, romanii sunt proprii calai si propriile victime intr-o societate profund alienata psihic, o societate isterica.

Cred ca asta ne distinge, ca romani, in lume, la ora actuala: tensiunea continua la nivelul vietii cotidiene. Starea continua de explozie, care ne provoaca ulcere si atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecaruia cu fiecare. Nu vreau sa spun prin asta ca suntem fundamental rai. Fireste, ne-au impins spre asta saracia si lipsa de orizont, carentele de educatie, perplexitatea maselor taranesti dezradacinate si aduse in ghetourile marilor orase.
Pot fi si alte explicatii obiective.
Dar e inca ceva, mai subtil, mai intunecat in tot acest chimism social. Inraiti de lumea in mijlocul careia traim, cu timpul incepe sa ne placa sa fim rai.
Sadismul nostru rabufneste atunci in insulta si obscenitate. Incepem sa ne mandrim cu grobianismul nostru si, exhibitionisti ai moralei, ne dezbracam voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale publicului. Curand, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rau ca tarfele si noii imbogatiti.
Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastra sociala e marele premiu castigat cu pretul mitocaniei. Iar cercul acestei nevroze nationale nu ar putea fi spart decat printr-o lunga terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lunga, scumpa si cu un rezultat incert. Nu cred ca ne-o putem permite deocamdata.

Doina, m-am cutremurat recitind textul de mai sus, asa cum am facut si prima oara cand mi-a picat in mana.
Romani trebuie sa facem ceva! Trebuie sa facem aceasta terapie neaparat.
Stiu ce spune Cartarescu pentru ca am colindat aproape jumatate de glob. Si imi vine sa plang cand ma intorc acasa. Si nu vars lacrimi pentru ca deplang ca nu traiesc in alta societate, ci pentru ca eu vreau sa raman pe acest pamant unde m-am nascut, crescut, dezvoltat si acum restitui societatii ce mi-a dat, prin propriile puteri.
De cum cobor din avion, ma simt aproape de pragul depresiei: mizerie pe strada, blocuri gri cu rufe intinse la uscat, oameni injurand, imbrancindu-se sa prinda un loc in microbuz, scuipand pe strada, tipand pe strada, copil lovit de mama nervoasa, rromii nostri ce mai reusesc sa se integreze si cate altele.
Poate gargaritele noastre de departe ne pot ajuta cu exemple din tarile in care traiesc. Spuneti-ne cum sa procedam ca sa facem o terapie coerenta spre civilizatie.

Dina, pardon! Nu poti pune semnul egalului intre barbaria ce se intampla in Romania si ce este aici unde locuiesc eu.
Traiesc in Canada, dar asa ceva nu am vazut. Cred ca este chestie de educatie si de civilizatie. Oamenii din comunitatea mea au un cult pentru animale si chiar ajuta pe cei de la Animal Rescue (centrul de salvare a animalelor). Bunicii isi duc nepotii sa hraneasca si sa ingrijeasca animalele (pisici, caini, cai, iguane etc).

Suna cinic modul in care scrii. Cine suntem noi ca sa ne permitem sa ucidem animalele, ce nu sunt paraziti precum tantari, capuse, etc?
Compasiunea pentru animale este un dar de la Dumnezeu, totusi. Nu pot privi cu sange rece si fara frica de Dumnezeu cand vad masacrul barbar. Tu poti ucide un animal cu mana ta, uitandu-te in ochii lui? Mie mi se face rau si imi vine sa vomit numai la gandul acesta.

Referitor la masacrul din film, este ca si cum m-as vedea masacrata eu: sunt legata de gat cu un streang si tarata. In drum, un om imi da in cap, uitandu-se fix in ochii mei sa vada daca am murit. Sunt tarata in sir cu ceilalti morti desi nu sunt moarta si imi vad semenii morti si stiu ce urmeaza. Nu stiu daca mai am timp sa ma intreb De ce?

Pentru cine traieste de ani buni in strainatate (cazul meu), nesimtirea probabil ca este lucrul cu care te reacomodezi cel mai greu, cand revii in Romania. In Canada, nu prezenta ta este cea pe care o fluturi sub nasul celorlalti, ci realizarile tale. Acolo, oamenii de mici invata sa se menajeze unii pe altii, sa-si respecte spatiul vital fara a tropai in spatiul tau fizic si psihic. Nu dau muzica la maxim, nu-si uda gradina decat in orele indicate pentru cartierul respectiv, nu-si plimba cainele pe peluza ta, nu indreapta hornul gratarului spre gradina ta, daca vantul si-a schimbat directia, nu cauta prilej sa-ti fure randul la autobuz, nu-si pierd bunul simt ca sa se ratoieasca la tine fara motiv. Daca se intampla, sa stiti ca intotdeauna isi cer scuze.
Canadienii te atentioneaza prin modul lor de a fi ca nu trebuie sa incomodezi pe celalalt ca sa te poti, la randul tau, astepta sa nu fi incomodat.
Din pacate, in Romania, nu numai ca oamenii nu se scuza cand gresesc dar, daca le atragi atentia ca ceea ce fac te incomodeaza, tot ei sunt cei care se simt ofensati si iti riposteaza cu nesimtire ca tu esti vinovat de gunoiul din ochiul sau.
Imi pare rau ca am fost nevoita sa scriu cuvintele de mai sus, dar ele reprezinta o realitate a Romaniei de care ma izbesc, ori de cate ori revin in tara.

Puiu, definitia ta este prea blanda.

Cred ca definitia acordata acestor comportamente este ingusta. Dupa parearea mea, in exemplele voastre avem de-a face cu mai multi factori, lipsa de educatie si de tipare de valoare de urmat si multe altele pe care eu le-as incadra la lipsa de civilizatie.

In cazurile prezentate, lectia este sa pastram distanta fata de cei profitori si sa invatam sa impunem limite fara temerea ca vom pierde afectiunea sau respectul celorlalti.

In comunitatea mea exista un respect deosebit pentru cel de alaturi. Cazul meu: am o gradina mare, amenajata ca un parc, dar nu este imprejmuita decat cu arbusti ornamentali. Cainii vecinului au intrat in gradina. Eu habar nu aveam, dar vecinii (sot si sotie) si-au cerut scuze pe rand pentru inconvenient. Mie imi sunt dragi animalele si chiar le-am acordat circumstante (sunt animale), dar de atunci nu s-a mai repetat.

In zilele cu vant nimeni nu face gratar pentru ca se presupune ca fumul de la gratarul tau il va deranja pe vecinul de alaturi.

Daca iti vin prea multi musafiri cu masina si nu au unde sa o parcheze langa casa ta, atunci cauta prima parcare comuna din zona, dar niciodata nu blocheaza proprietatea vecinului.