Raluca,

In astfel de situatii conteaza mult mangaierea celorlati, cuvintele lor, experienta lor.
Cel mai usor este sa nu ne ascundem. Sa lasam tot preaplinul nostru sa se reverse.
Iti inteleg durerea, iti inteleg perplexitatea in fata unei astfel de tragedii: prea tanar si prea devreme. Doar timpul vindeca, dar oful din inima noastra ramane.
Culmea, eu sunt impacata cu ideea ca trebuie sa mor intr-o zi, dar nu ma impac cu moartea celor din jurul meu. Ma doare, ma marcheaza. Raman amintirile carora le surad cu inteles, dupa un timp. Si ma las purtata de intelepciunea Domnului care asta ne-a anunta cand ne nastem.

Tina,

Este la fel de dureroasa pierderea fratelui tau, desi era posibila, daca nu previzibila. Sufletul nostru spera, in ce este mai bun, doar oare noi stim ce este mai bun si mai bine?
Durerea este proaspata si este normal sa nu poti trece usor peste ea, mai ales cand zilnic iti aduci aminte de clipele petrecute impreuna.

Clementina,

Durerea ramane ascunsa in noi si ori de cate ori ne rascolesc amintirile, suferim si plangem. Nu stiu daca este bine sa plangem (si eu imi plang mortii). Mai tii minte ce am invatat la Istoria Romanilor? Ca dacii radeau cand isi inmormantau mortii. Vroiau sa spuna ca mortii sunt fericiti pentru ca ei pleaca la Domnul, in timp ce noi, pe pamant, ramanem in durerea si dorul nostru pentru ei.

Floare de colt,

M-a cutremurat experienta ta si ma uluieste pana unde a dus acest doliu din inima ta, intins la extrem. Nu pot sa te condamn pentru ca stiu ca, daca nu are cine sa te scoata dintr-o astfel de stare, cu fermitate, ajungi sa traiesti cosmarul vietii tale si sigur ajungi sa ii ranesti pe cei din jurul tau. Ai avut noroc ca parintii ti-au ramas alaturi, dar ce fac oare, cei care nu au pe nimeni in jur?

Am citit undeva ca acumulam in bagajul pe care il ducem dupa noi de cand ne nastem, tot felul de tensiuni si fiecare experienta pe care o parcurgem isi pune amprenta noastra conducand in timp la stari pe care le intelegem mai putin, pe care simtim ca nu stim ce sa facem cu ele, cum sa le gestionam. In situatii limita, cum este moartea unei fiinte dragi, suntem atat de marcati si atat de vulnerabili, incat nu exista decat un mic pas pana la depresie. Cred ca asta ti s-a intamplat si tie. Dupa preaplin de fericire a venit brusc, prabusirea.
Destainuirea ta, aici, poate fi primul pas spre o viata normala. Ma bucur mult ca nu mai ai acelasi diagnostic implacabil. Este si aceasta o sansa pe care ti-o intinde Domnul. Nu crezi?

Dragele mele,
Va doresc ca timpul sa va ajute. Si va mai doresc sa nu vi se mai intample.

Georgeta,

M-am simtit sfasiata! Atatea persoane dragi, doar intr-un an? Oare cat poate duce un om?
Este adevarat ca aceste experiente ne traumatizeaza si ne imbatranesc prematur, dar oare, nu toate se intampla cu inteles de mult stiut si de noi, nerecunoscut?

Merg sa spun o rugaciune pentru mortii vostri si ai mei.

Dragele mele, dragi si scumpe Gargarite,

Tare imi pare rau de pierderea voastra. Este dureros. Eu mi-am condus tanara cumnata, bolnava de cancer, pe ultimul drum, anul trecut. A trecut un an, dar si acum oftetz cand imi aduc aminte. Timpul atenueaza, dar nu are si puterea sa ne faca sa uitam.

Sunt cu gandul la voi si sper sa aveti puterea sa treceti peste clipele acestea apasatoare.

Floare de Colt, mi-a placut:
Asta inseamna ca ai devenit inteleapta.

Frumoaselor! Atatea cuvinte calde ati scris, aici. Eu va multumesc.
Si mie mi-a placut tare mult replica aceasta:
Sufar, am momente cand mi-e atat de dor de el. Mai ales daca gasesc vreo fotografie sau imi amintesc ceva legat de el. Era atat de plin de viata si de vesel, intotdeauna gasea o replica amuzanta, in orice situatie. Sunt constienta ca nimeni si nimic nu il va aduce inapoi. In acelasi timp, sunt impacata, in sufletul meu. Mi-l imaginez intr-un loc luminat, plin de verdeata, asa cum predica preotii in timpul ceremoniei inmormantarii. Sunt sigura ca de acolo, de sus, are grija de noi toti.

Raluca, sunt convinsa ca cei ce pleaca de langa noi, pleaca spre lumina.

Spunea Bica, intr-un topic ca Domnul ne iubeste pe toti (buni sau rai), in mod egal, ca pe copiii lui si ca ne ia pe toti langa El. Tot ea zicea ca Iadul este in sufletul celor ce au gresit pe pamant, doar cand ajung acolo si se caiesc pentru faptele lor.
Mi-a placut atat de mult aceasta explicatie, ca am simtit nevoia sa o aduc cu cuvintele mele, in acest topifc. Cred ca vindeca.

Tina, condoleante. Imi pare rau pentru pierderea suferita. Sint alaturi de tine.
Te pup,
Marga.

Raluca, Tina, Clementina, Floare de Colt, Ioana,

Nu as putea descrie vreodata ce s-a intamplat in sufletul meu cand amandoi parintii mei au plecat la El. Este sfasietor.
Il mai aveam doar pe fratele meu. Nu cred ca puteti sa va imaginati ce era in sufletul a doi copii ce raman, brusc, fara parinti. Ne urcam in pat si ghemuti, unul in fata altuia ne luam in brate si plangeam. Apoi, ne asezam in fata fotografiei parintilor nostri ce se afla pe pian si sprijinindu-ne cu mainile de el, ii priveam si plangeam.
Atunci ne-am si transformat. Si eu si fratele meu eram niste copii sociabili, plini de dorul de a sta in compania oamenilor. Ne-am schimbat in momentul in care fiecare a preluat atributiile parintelui de acelasi sex. Eu eram gospodina casei, iar el barbatul casei. Incet, incet, ne-au trecut anii si fiecare ne-am dezvoltat functie de mediul caruia i-am apartinut la un moment dat.
Dar, si acum cand va scriu, lacrimile imi curg la fel ca in acea zi, cand ne-am condus parintii pe ultimul drum. Suferinta s-a diminuat, dorul a disparut din sufletele noastre (parca a protectie, Floare de Colt), dar amintirea clipelor cand ne erau alaturi, revine si, acum, ne mangaie.
La comemorarea pe care am facut-o parintilor nostri (unde le-am chemat toti prietenii pe care ii mai stiam), am avut, la un moment dat sentimentul ca ma magaiau amandoi pe par. Am si dus mana spre cap, ca sa simt mainile ce ma mangaiau. Fratele meu, a simtit la fel, mi-a spus el mai tarziu. Cred ca, de fapt, la amandoi senzatia aceasta a aparut doar urmare a clipelor pe care le rememorasem impreuna, cu el, cu o seara inainte. Ne-am amintit cum parintii nostri aveau acest tic: sa ne mangaie parul, incet, ori de cate ori treceam pe langa ei.

Timpul estompeaza durerea, dar chipurile celor plecati, raman in sufletul nostru, asa cum ii stim, pana ce ne vom intalni din nou, acolo Sus, cand va veni si momentul nostru.

Sunt convinsa ca lumea in care pleaca cei dragi, este plina de lumina si de iubire si de EL.

Nu stiu, nu mi s-a intamplat.
Condoleante pentru voi si pentru cei plecati, Domnul sa ii ia la dreapta lui.

Ionita Victorita
Ce simti cand te desparti de cineva drag?

Tina, nu sunt cuvinte cu care sa te pot mangaia, dar noi suntem alaturi si, cand simti nevoia, aici, gasesti un umar pe care sa plangi.
Dumnezeu sa-l ierte!

Raluca, Dumnezeu sa te intareasca. Cand mi-a murit tatal, noapte de noapte aveam cate un vis in alt vis, cu el. Visam ca visez ca a murit. Ma trezeam apoi din visul din vis si eram atat de fericita ca a fost doar un vis. Dar vai, cand ma trezeam de-a binelea si din acest vis, si sentimentul neputintei ma cuprindea din nou, era imposibila acceptarea. A venit prea tarziu acceptarea, ca sa nu lase urme. Este asa cum spune Georgeta. Nu te lasa prada depresiei acum, intra aici, vorbeste cu noi sau cu oricine altcineva. Dumnezeu sa-l odihneasca, si pe el, si pe fratele Tinei, si pe toti cei care au mai fost pomeniti aici. Floare de colt, m-a miscat indemnul tau pentru Raluca.