Povestea omului
În ziua 8-a, Dumnezeu Prea Sfântul, Care-a făcut şi cerul şi pământul, Cu soare, flori, lumină, vânt şi ceaţă, Să-Şi încunune această operă măreaţă,
A strâns vieţuitoarele-n grădină, De la ihtiozaur la jivină... Şi om şi leu şi flutur şi măgar Şi elefant, mamut şi jaguar,
Hipopotam, furnică, zebră, miel, Lăcustă, armăsar şi porumbel; Şi arătându-li-se lor, de sus, A pogorât şi omului i-a spus:
- Tu, Omule, micuţa Mea insectă, Eşti creaţiunea Mea cea mai perfectă, De-aceea tu eşti hărăzit, anume, Să stăpâneşti de acum întreaga lume!
Ocean şi mare, câmp şi deal şi vale Cu-ntregul nimb de fiori şi de minuni, Şi-n toate ale tale!… Vei spinteca văzduhuri şi genuni Cu transatlantice şi cuirasate Şi te vei bucura, iubitul meu, de toate:
Fecioare cu ochi plini de primăveri, Ţi-or procura din amfore, plăceri Şi vin şi fructe, nopţi cu mii de stele Şi paji cu-aripi de vis şi peruzele.
Biruitor, a tot ce te-nconjoară, Vei cuceri a lumilor comoară, Tronind ca un titan printre titani... Şi vei trăi-n total: 30 de ani.
- 30 de ani?, răspunse Omul, vai! Pentru atâtea bunuri care-mi dai: Comori de vis, de basm şi de festin, Eu cred, mărite Doamne, că-i puţin!
Mă faci stăpân pe-o lume de poveşti Şi când să-i sorb nectarul, mă jertfeşti... Atâtea bucurii şi-atât senin... E prea puţin, Stăpânul meu divin!
- O fi! Dar mai aşteaptă, zise 'Naltul, Am să-ţi mai dau din ce iau de la altul! Rotindu-şi blând privirea în careu, Spre Bou se-ndreptă bunul Dumnezeu
Şi-i zise: Tu, pentru că eşti Bou, atunci, Ţi-am hărăzit cele mai grele munci: Să tragi la jug, o viaţă de durere, Să suferi umilinţele-n tăcere.
Cu creierul, tu, să nu poţi gândi, Cu limba ta lungă să nu poţi vorbi, Să nu te-mbie nici soarele, nici luna, S-ai ochii plini de lacrimi, totdeauna.
Nicicând să te-odihnească dimineaţa, Să ragi, să rumegi iarba, ne-ncetat Şi ca să-ţi fie viaţa şi mai grea, Tu, Boule, să fii încornorat!
În suferinţă crâncenă şi mută, Ca orice Bou, trăi-vei, ani, o sută! - E prea mult, Doamne! Pentru-atâta jale, Prea mare-i harul bunătăţii Tale!
Răspunse bietul bou, plin de suspine. Mai ia din ei şi te-oi slăvi în veci... - Bine - exclamă Dumnezeu - prea bine: Dă-i Omului, din ei, vreo 20!
- Ham-ham! se auzi din bălării, Iar Domnul către câine, rar, vorbi: - Tu, câine, iată, cât ai să trăieşti, Să dai din coadă şi să linguşeşti,
Să stai în două labe, tu vei ştii Şi credincios stăpânului să fii! Să mârâi şi să muşti pentr-un ciolan Şi egoist, bănuitor, viclean
Să latri către lună, aiurit, Să lingi nuiaua care te-a lovit. Ţinut de unii-n puf, de alţii-n lanţ, Să fii şi poliţist şi comediant,
Să urli şi să-ţi furi codrul de pâine... Şi să mori singur, sigur ca un câine. Şi astfel printre javre şi duşmani Să-ţi duci întreaga viaţă 40 de ani!
- Ham-ham! (răspunse câinele Grivei), E prea mult Doamne, zău, mai ia din ei! - Bine, îţi iau, îi zise Domnul. Treci... Şi Omului mai dă-i vreo 20!
Veni la rând maimuţa din poveste... Văzând-o cât de şugubeaţă este, Eternul Domn al Zărilor şi-al Humii I-a zis: Tu ai să fii de râsul lumii.
În petice şi cu vopsea pe faţă, Vei dănţui la circ ca o paiaţă. Vei face tumbe-n cerc pe trambuline, Să-şi bată joc copiii toţi de tine.
Zurlie să te caţeri, să faci saltul Şi să te arunci dintr-un copac în altul. Să joci, să cazi în cap şi în picioare Şi dosul să-l arăţi la fiecare...
Te vei hrăni cu ierburi şi castani Şi-ai să trăieşti... vreo 40 de ani! - E prea mult, Doamne, şi-s atât de mică!… A zis maimuţa, cu mişcări zevzece...
- De ţi se pare că-i prea mult, maimuţică, Din anii tăi dă-i Omului vreo zece!..
Aşa că Omul nostru, cum vă spui, Trăieşte cei 30 de ani ai lui, Cei mai frumoşi, cu visul şi avântul Cu care l-a învrednicit Prea Sfântul.
Iubeşte, înalţă imnuri către soare, Femei şi vin şi flori şi sărbătoare. Se-mbată de succes şi de noroc, Se-avântă-n vraja culmilor de foc,
Trăindu-şi, după cum îi fuse scris, 30 de ani de cântec şi de vis... Pe urmă-ncepe, lucrul nu e nou, Să îşi trăiască anii cei de Bou...
Se-nsoară, un indiciu capital C-a şi intrat în regnul animal. Face copii şi-n pragul dimineţii Trage amar la jugul greu al vieţii,
Se îndârjeşte lumea s-o răstoarne... Şi ca tot boul, poarta-ades şi coarne. După 50 de ani, de azi pe mâine, Devine rău şi latră ca un câine...
Viclean şi egoist şi infidel, I se tot pare că ai ceva cu el. Te mârâie cu anasâna, Te linguşeşte-apoi şi-ţi pupă mâna.
Şi bănuie, din toate câte-i spui, Că vrei să te înfrupţi din ce-i al lui. Devine, din dinam, degringoladă Şi, ca un câine, dă şi el din coadă.
Apoi începe, bietul găgăuţă, Să îşi trăiască anii de maimuţă. Se-mpuţinează-n trup, încărunţeşte. Ar vrea să zburde, dar se'mpleticeşte.
Se încovoie, jalnic, ca o drâmbă, Face figuri frivole şi se strâmbă, Din şolduri îi atârnă cărnuri vechi. Îi creşte păr pe nas şi în urechi.
Îi iese-un neg, devine surd şi chel Şi cei mai tineri îşi bat joc de el. Copiii chicotesc cu el în cor Şi mulţi şoptesc c-a dat în mintea lor…
Până-ntr-o zi, cu membrele inerte, Închide ochii... Dumnezeu să-l ierte! Aşa că, dacă judeci o lecuţă, Te naşti un înger blond şi mori maimuţă...
Ion Pribeagu
_________________ Adela - Gargarita-Vis-de-floare
|