Se povestește că, odată, cu mult timp în urmă, trăia retras în munții din China, un maestru.
Era vesel tot timpul, le zâmbea tuturor celor care îi ieșeau în cale. Unul dintre elevii lui, curios fiind să afle cum de maestrul este tot timpul fericit, l-a întrebat:
- Maestre, de unde acest zîmbet continuu pe chipul tău?
- De la clopoțeii de vânt, răspunse maestrul.
- Cum așa?
- De fiecare dată când sună clopoțeii de argint de la poarta mea, mă cuprinde o bucurie fără margini! Înseamnă că vine cineva… Și sosirea cuiva, fie și doar a vântului, mă umple de fiecare dată de fericire…
Gândind că ar avea în ei ceva magic, într-o noapte elevul hotărî să fure clopoțeii. Îi duse în casa lui, îi așeză la poartă și așteptă ca miracolul să se producă. Dar nu simți nimic, cănd aceștia sunară… Ba mai mult, după o săptămână sunetul clopoțeilor începu să îl enerveze din cale afară!
Când totul deveni insuportabil, cuprins de remușcări, se duse înapoi la maestrul său, să-i înapoieze clopoțeii. Își ceru de nenumărate ori iertare, și când fu sigur că maestrul l-a iertat, îi puse întrebarea care îl frământa:
- De ce la mine nu se întămpla nimic, atunci când sună clopoțeii? De ce nu apare bucuria pe care o văd la tine?
- Dragul meu, îi răspunse maestrul, unde ai așezat tu clopoțeii?
- La poarta casei mele, maestre!
- Ei, vezi? Trebuia să-i așezi la poarta sufletului tău.

Sursa: http://filedelumina.ro