Acum este 29 Mar 2024, 07:46

Ora este UTC + 1 [ DST ]





Scrie un subiect nou Raspunde la subiect  [ 1 mesaj ] 
  Versiune printabila Subiectul anterior | Urmatorul subiect 
Autor Mesaj
 Subiectul mesajului: Drumul
MesajScris: 11 Iun 2014, 11:50 
Neconectat
Avatar utilizator

Membru din: 15 Aug 2005, 22:09
Mesaje: 1237
Nume forum:1
Mă simt obosit, dar nu mai mult ca în alte seri în care vin de la muncă. Pașii mă poartă mecanic printre blocuri. Astăzi a fost zi de salariu, acea zi în care “muncim pe bani”. Nu am griji, nu am probleme, stau cu părinții, prin urmare, banii sunt numai pentru “sufletul meu”. O bere cu amicii, o excursie din când în când și alte mici distracții ocazionale. Viața e frumoasă.
- Dă-mi și mie… nene, îl aud pe un cerșetor lângă mine.
Hainele terne, de o culoare pământie, relativ curate dacă nu ținem cont de mâneci și de pantofii plini de noroi, ce îți zdrobesc retina cu a lor culoare portocalie, nu indică o persoană care să trăiască în lipsuri. Dar fularul ce a fost odată alb, acum e de o culoare incertă și îmi dă o senzație de nesiguranță. E totuși vară. Capul mic, cu ochii bulbucați stă cocoțat, pe gâtul scurt și e înfipt în gulerul albastru al cămășii, precum o floare în ghiveci. Să tot aibă vreo treizeci de veri, că numai primăveri n-ai putea spune, zărindu-l. Arătarea aceasta dubioasă a răsărit din pământ în negura înserării, iar glasul lui e dulce precum drujba ce mușcă adânc din lemnul copacului. Omul este vânjos, în putere, așa că vorbele îmi vin fără ca să le gândesc:
- Du-te și muncește îi spun eu repezit. Ești ditamai omul, se poate să cerșești?
- N-am ce mânca, îmi răspunde el el, cu o privire lungă.
- Nu e problema mea, îi spun, îndepărtându-mă de el.
Acum, după ce m-am distanțat suficient, stau și mă gândesc dacă am făcut bine, sau omul era într-adevăr un nefericit lovit de soartă. Inima mea e bună și obișnuiesc să-i ajut pe alții, dar, de data aceasta, mi s-a părut că sunt mințit. Oare e bine să ajuți pe cineva chiar dacă știi că te minte? Dumnezeu ce părere are? Și dacă nu există Dumnezeu, atunci cine ține socoteala?
Uff… câte gânduri existențiale îmi năpădesc mintea. Chiar așa, există oare Dumnezeu? Nu știu. Sunt mulți care cred, dar și mulți care neagă. Eu sunt la mijloc, va trebui să mă decid dacă să fiu cu unii sau cu alții, nu pot să stau întreaga mea viață nehotărât.
- Ioaneee! se aude de departe.
Oare cine mă strigă? Poate îl caută pe alt Ion, dar vocea pare familiară. Întunericul s-a lăsat peste cartier, lămpile chioare nu mă ajută prea mult. În vegetația deasă, ce a crescut anapoda printre cutiile la care noi le spunem blocuri, nu se vede aproape nimic. Pentru ca sunt acum exact sub miezul de lumină al unui felinar, pot fi văzut de la o oarecare distanță, în schimb, nu zăresc nimic mai departe de trei patru metri. Să răspund chemării? Mai bine să aștept, dar mă voi trage strategic mai departe de zona luminoasă, întunericul să-mi fie prieten, nu dușman. Îmi continui drumul încă zece metri în semiobscuritatea caracteristică zonelor pietonale din cartier.
- Ioanee! se aude înă o dată vocea, acum e mult mai aproape. Ajunge în sfârșit sub felinar și îl recunosc pe Dalin. De fapt, îl cheamă Alin, dar toată lumea îi spune Dalin pentru că e doctor. E cu opt ani mai mare decât mine, dar suntem prieteni buni. Se povestește că în seara în care a terminat facultatea a fost sunat de cineva care dorea să vorbească cu el. Nu i-a recunoscut vocea și i-a spus că vrea să ia legătura cu Alin. Replica lui a rămas de pomină. “Aici nu mai locuiește niciun Alin, la acest număr puteți vorbi doar cu domnul Doctor Alin. Să vă fac legătura?” De atunci i s-a spus Dr.Alin, apoi a rămas doar Dalin.
- Unde ești?
- Aici sunt, Daline! îi răspund și eu.
- Ioane, tu ești băiat deștept, hai să vorbim o clipă, să stăm pe banca de colo, îmi spune el arătându-mi o băncuță de pe alee.
- Stăm, de ce să nu stăm, dar te văd cam agitat.
- Stai să vezi ce am pățit azi la spital, îmi spune el trăgându-și cu greu sufletul.
- Calmează-te, și ia-o încetișor. Povestește.
- Ai auzit de cei care sunt declarați morți și apoi revin la viață?
- Da, am auzit, erori medicale.
- Nuuu. Mi s-a întâmplat mie, spune el agitat.
- Ai murit Daline și ai înviat?
- Nu mie, unei băbuțe. O pacientă de-a mea.
- Cum așa?
- Acum trei zile își dăduse sufletul. Sunt doctor, ce Dumnezeu. Eu i-am semnat certificatul de deces. Cu ochii mei am văzut când s-a stins.
- Și?
- Azi a venit la mine să-mi spună că o doare spatele, că nu era coșciugul comod și a stat prost în el. Dorea o pastilă pentru asta.
- Ceee??? Nu-mi vine să cred.
- Da, astea au fost primele ei cuvinte. Eu am simțit că mi se oprește inima. Apoi mi-am revenit un pic și am pus-o să povestească. Zicea că au dus-o acasă acum două zile și ea și-a revenit ieri seară. S-a trezit că era pusă în coșciug, avea și crucea gata, dar nu s-a speriat. S-a dat jos de pe masă, s-a dus la bucătărie și a văzut că nu e nimeni așa că s-a apucat să gătească. Dimineață, i s-au întors feciorii cu nurorile și întreg alaiul, pregătiți s-o ducă la groapă.
- Incredibil! spune eu râzând. E prea de tot! Așa ceva nu se poate!
- Stai așa că nu e tot! Băbuța îmi spunea cu mândrie că a fost bine că s-a sculat, că a avut cu ce să-i omenească pe toți musafirii.
- Daline, tu râzi de mine!
- Nu Ioane, spun adevărul! Îți dai seama cât de șocat am fost eu! Că eu am verificat-o și era rece ca gheața, n-avea puls, nu răspundea la stimuli, era dusă. Eu nu semnez certificatele de deces ca primarul.
- Ciudată întâmplare!
- Să știi că există ceva Acolo Sus. Ioane, eu nu-mi pot explica ce am văzut azi, spune el gânditor.
- Daaa… îi răspund eu. Apoi, stăm amândoi privind Luna cum încearcă să-și croiască drum printre nori. E liniște în cartier. Eu încep să mă rog în gând cu ochii pe cer: “Doamne, poate Dalin mă minte, poate a fost ceva normal, poate e o întâmplare, dar dacă exiști Doamne fă o minune.” După mai multe minute de liniște, încep să vorbesc:
- Daline, mă duc să iau mașina, mă sufoc în orașul ăsta, vreau să mă duc undeva unde pot să respir aer curat.
- Și aici ce are? E liniște, aer este, că e multă vegetație…
- Daline vreau să fac în seara asta o plimbare, și nu vreau să fiu singur, vreau să vii cu mine. Trebuie să mergem împreună.
Ochii lui albaștri mă privesc lung. Pare să fie într-o stare de tensiune mare. Nu-mi dau seama dacă îi tremură un pic picioarele sau blugii sunt în adierea vântului. Mișcarea lor se oprește și Dalin pare să fi luat o decizie:
- Sunt de acord. Oricum, n-am stare de nimic.
Peste o jumătate de oră ieșeam din oraș, călare pe Dacia mea zdrăngănitoare ce scoate fum și zornăie mai tare decât o cutie de tablă plină cu șuruburi. Dalin privește drumul fără să spună nimic. Mergem în tăcere, dacă tăcere poate fi numit acel zgomot infernal pe care îl scoate motorul. Probabil că își menajează corzile vocale. Ar trebui să strige ca să-l aud. Eu vreau să ajung pe un deal unde mergeam în excursie când eram mic. Sunt aproape treizeci de km. până acolo. Șoseaua pare că a îngețat fiind luminată de farurile puternice. Luminile orașului se împuținează. Fantome ale unor umbre rămân în urma noastră. Sunt siluete de copaci, de cladiri, de tufișuri de pe marginea drumului.
Dintr-o dată, văd un drum care cotește și simt că involuntar mâinile mele trag dreapta de volan. Cu greu reușesc să-mi revin și rămân pe drumul principal, care continuă drept precum o spadă de lumină ce despică noaptea. Îmi spun în mintea mea “Doamne, pentru o minune în seara asta, sunt gata să fac orice.” Apoi fără să vreau calc frâna. Poate Dumnezeu dorea să fac la dreapta, poate acolo e minunea pe care o caut. Simt că ceva mă atrage către acel drum de care am trecut. Voi întoarce!
- Ce faci Ioane? mă întreabă Dalin nedumerit.
- Am ratat drumul, îi spun eu, ca să explic motivul opririi.
- Dar unde mergem? Credeam că ne plimbăm fără o țintă precisă.
- Vreau să te duc într-un loc special, spun eu, încercând să-mi păstrez calmul.
- Bine, dar să nu dureze mult. Dacă nu mă amețea baba de azi, nu mă urcam în veci în mașina ta.
În timp ce fac manevrele de întoarcere, conform legilor în vigoare, nedorind să fac un popas și să am o discuție cu un agent de circulație în miez de noapte, mintea mea devine din ce în ce mai curioasă. Aștept ca amicul meu să-și destăinuie motivul pentru care m-a refuzat de fiecare dată când l-am invitat în mașina mea. Părul tuns scurt îi dă o prestanță ce depășește cu mult vârsta sa reală. În acest moment îmi dau seama că până și cămașa albastră îi sta perfect, chiar dacă șade așezat într-o poziție incomodă. Scaunul din dreapta nu poate fi dat în spate din pricina unei defecțiuni mai vechi pe care n-am remediat-o încă. Prin urmare, Dalin nu-ți poate întinde picioarele, și este destul de înalt. Misterul hainelor rămâne. Eu orice pun pe mine, arat de parcă acum am ieșit cu ele de la spălătorie fără să fac popas prin zonele unde e stăpân fierul de călcat. Dar sunt alții, precum Dalin, care ies și dintr-o mlaștină perfect imaculați.
Vreau să-l provoc:
- De ce Daline? Ți-e frică de mine? Crezi că sunt un conducător auto atât de slab?
- Nuu… dar mi-e frică de mersul cu mașina.
- Dar cu transportul în comun de ce mergi, dacă ți-e frică?
- E altceva, autobuzele sunt mari.
- Dar tot mașini sunt.
- E adevărat. Totuși în ele nu mi-e frică. Acum cinci ani am avut un accident urât și de atunci nu mai pot conduce, nu mai pot sta nici măcar ca pasager într-o mașină condusă de altcineva. Acum e prima dată când o fac.
- Și cum ai reușit să treci de data asta peste frica ta?
- Nu știu, dar n-o mai simt. Acum singurul lucru de care mi-e teamă e să nu-mi revină.
- N-ai grijă, odată ce ai trecut de ea, rămâne în urmă, spun eu, depășind un Trabant.
Odată intrați de strada lăturalnică o vedem cum se afundă în mijlocul pădurii. Sincer, e cam sinistru pentru sufletul meu. Plimbarea începe să devină o aventură. Drumul este larg și bine asfaltat. Nu-mi fac griji. Din păcate, acel sentiment mă cuprinde din nou, doar că de data asta trebuie să virez la stânga. E o străduță mult mai mică. S-a terminat asfaltul, doar farurile mai aruncă o lumină de-a lungul drumului. Sunt multe curbe și nu vedem prea departe. Frica începe să-și croiască drum în sufletele noastre. În mod ciudat, sunetul puternic al motorului ne mai îmbărbătează. Parcă am umbla cu discoteca după noi.
- Unde mergem? îi aud vocea companionului meu, nu mai puternică decât o șoaptă, sau cel puțin, așa mi se pare mie. Probabil el a vorbit destul de tare, dar glasul lui s-a strecurat cu greu printre decibelii motorului.
- Ai să vezi spun eu, încercând să par încrezător.
- Dar să știi că ai o problemă cu tacheții de la motor, îmi spune el încercând să iasă din peisajul neprietenos.
- Daaa… Gospodinele bat covoarele, poliția bate infractorii, tacheții bat și ei, e legea firii, încer eu să destind atmosfera.
Pădurea începe să se rărească și după temperatura motorului îmi dau seama că bătrânei mele Dacii nu-i priește acest drum accidentat, care urcă spre o destinație necunoscută. Văd un refugiu pe marginea șoselei și frânez. Trebuie să opesc aici. Motorul nu mai poate. Mașina e prea încinsă.
Ridic capota și las aerul rece al nopții să mângâie motorul și bujiile.
Dalin coboară înspăimântat și se uită în jur.
- Ioane ești nebun? ce căutăm noi aici, în pădure, la marginea unei râpe la ora asta?
Arunc o privire disperată în jur, vreau să-i dau un răspuns care să-l mulțumească, dar văd ceva în râpă, ceva care nu pare să fie de acolo. Nu se potrivește cu peisajul. Sau poate umbrele nopții mă păcălesc. Privesc concentrat acel loc și chiar atunci Luna se hotărăște să iasă din nori și să lumineze puternic.
Acolo jos e o căruță distrusă și se vede clar un trup. Îi fac semn prietenului meu.
Acum privim uluiți și ne dăm seama că o căruță a ieșit de pe drum si s-a răsturnat în râpa destul de adâncă. Nu mai avem nevoie de nicio îndrumare. Eu ajung primul la persoana ce e blocată sub resturile căruței. E o femeie care suferă îngrozitor. Abia are forță să șoptească. Nu-mi dau seama ce încearcă să-mi spună așa că mă aplec peste ea.
- Tu ești îngerul? mă întreabă ea.
- Da, spun fără să gândesc. De ce?
- De două ore mă rog la Dumnezeu să-mi trimită un înger să mă salveze pe mine și pe fica mea.
- Unde e fata ta?
- Acolo spune ea arătându-mi un ghem de haine la câțiva metri depărtare.
Dalin se repede acolo și găsește un prunc mic, de doar câteva luni. Trăiește. Nu pare să aibă nimic. Îi face un consult rapid și-mi spune că e bine. Apoi trece la mamă. O scoatem cu greu de sub acele resturi. Pământul și câțiva bolovani antrenați odată cu prăbușirea făceau ca toată operațiunea să fie dificilă. Doamne, ce bine că Dalin e medic. A durat aproape o jumătate de oră până când mama și cu fica ei erau la mine în mașină. Am ajuns la spital destul de repede. Acolo Dalin m-a întrebat:
- Unde trebuia să ajungem noi?
- Acolo unde am ajuns, la accident.
- Femeia va fi bine, dar nu mai rezista mult. Dacă o găsea cineva dimineața era prea târziu pentru ea.
- Știu, i-am răspuns zâmbind.

Sursa: http://filedelumina.ro

_________________
Geta - Gargarita-Alinare

Să fugi de fapta rea creştine,
Ascult-al Domnului cuvânt
Şi făptuieşte numai bine
Din leagăn până la mormânt


Sus
 Profil SEARCH_USER_POSTS 
 
Afiseaza mesajele de la anteriorul:  Sorteaza dupa  
Scrie un subiect nou Raspunde la subiect  [ 1 mesaj ] 

Ora este UTC + 1 [ DST ]


Nu puteti scrie subiecte noi in acest forum
Nu puteti raspunde subiectelor din acest forum
Nu puteti modifica mesajele dumneavoastra in acest forum
Nu puteti sterge mesajele dumneavoastra in acest forum

Cautare dupa:



Powered by phpBB © 2000, 2002, 2005, 2007 phpBB Group
Translation/Traducere: phpBB Romania