Acum este 29 Mar 2024, 10:17

Ora este UTC + 1 [ DST ]





Scrie un subiect nou Raspunde la subiect  [ 1 mesaj ] 
  Versiune printabila Subiectul anterior | Urmatorul subiect 
Autor Mesaj
 Subiectul mesajului: Dan Puric - Radu Beligan
MesajScris: 23 Ian 2022, 10:12 
Neconectat
Avatar utilizator

Membru din: 01 Feb 2009, 11:12
Mesaje: 632
Nume forum:1
Dan Puric a scris în exclusivitate pentru ActiveNews câteva rânduri în memoria celui care a fost Radu Beligan. Legenda teatrului românesc s-a stins săptămâna trecută la vârsta de 97 de ani, la Spitalul Elias din București, fiind unul dintre cei mai longevivi actori ai scenei și filmului românesc.

”Ce aer ciudat, ce veste tristă lovise timpul copilariei mele, când pentru întaia oara aflasem de la mama, că un mare actor al Teatrului Românesc, nu mai este…murise! Și-atunci nu știu de ce, poate ca să ma apăr de spaima vieții ce-mi ieșise in cale, ucigând frumosul, mi-am inchipuit în micul si neajutoratul meu suflet, că primii prieteni care vor veni să-l plângă pe marele artist dispărut, vor fi chiar personajele interpretate de el cu atâta dragoste pe scenă de-a lungul vietii.

Și poate de aceea astazi in ziua cea neagră a Teatrului Românesc, venită parcă înadins in miezul unei veri ce te-ndeamnă sa te bucuri și să trăiești, când moartea a răpit încet și pe tăcute inima cea caldă si generoasă a Meșterului Beligan, simt ca la capul lui, neștiute și nevăzute de nimeni stau într-un cumplit priveghi, plângând în șoaptă, copiii lui, personajele de teatru născute din plămada visurilor sale.

Rând pe rând, cu capul plecat, cu inima strânsă de durere, vin să-l plângă, trăgând încet pe nesimțite între noi și ele, o cortină nevăzută de lacrimi, ele, iubitele lui personaje din Shakespeare, Gogol, Cehov, Caragiale și toate celelalte din lumea fantastică a teatrului, cărora el, Meșterul, le-a dăruit întreaga-i viață. Cohorte tăcute suspinând în taină, sărutându-i fruntea cu aripi de îngeri și închizându-i blânzii ochi loviți de lume, ca sufletu-i generos să plece într-un dulce somn, către un tărâm luminos și mai bun.

Bietele roluri ce-și plâng cu disperare părintele dispărut, copii orfani ai nimănui, nu știu că poate într-o zi, în inima unui alt mare artist, sufletele lor vor renaște ca o bucurie a lumii ce-și cere dreptul la frumos! Dar in schimb, el, Teatrul stie în sinea-i, cutremurat de durere, că nicicând artistul acesta unic ne se va mai naște!

Aceea voce inconfundabilă plină de un discret umor, ce atingând aerul cu fiecare notă, împraștia în juru-i minunea de parfum a bucuriei de a fi om!
El, Teatrul, știe că nicicând nu va mai zării privirea aceea inteligentă, care în lunga-i viată văzuse atâtea , fară ca istoria să reusească s-o păteze, lăsând in schimb în adâncul ei, vibrația unei întelepciuni negrăite.
Și-apoi zâmbetul acela tandru de adolescent veșnic îndragostit cu care parcă ținea discret la distanță viața, ca în locul rămas gol să se nască incet dar sigur visul său de artist.

Teatrul însuși vă plânge, Maestre!

Cumplită durere! Durerea asta care lucrează-n timp și lasă urme! Ca un amar sufletesc făra de leac știu de pe acum c-am să alerg pe urmele acestea ce parcă au însămânțat suferință în pământ! Și-n taina știută numai de inima mea, știu că într-o bună zi, nevăzut de nimeni, am să bat la ușa cabinei dumneavoastră și dacă nimeni nu-mi va răspunde, vă voi căuta pe scenă, prin culisele teatrului pe care l-ați iubit atât de mult, printre afișele de teatru ale străzii ca să vă mai văd , o dată, măcar o dată figura senină, nelumesc de limpede pentru vremea urâtă pe care-o trăim, ca să știu că, undeva acolo, mai sunteți, că nu este totul pierdut! Iar dacă n-o să vă găsesc… atunci și numai atunci, am să-i arunc în față Tristetii, lacrimile mele!

Ce obosiți și singuri suntem atunci Maestre, când pierdem frumosul?!
Și totuși există o izbăvire pe care coasa morții n-o poate frânge… fapta bună ! Ca un vis ce mă trezește intr-o lume mai curată, este ea… fapta cea bună! Ca o amintire ce biruie luminos timpul!
Un gest fin, mângâietor, vibrând de o nețărmuită dragoste părintească, m-a chemat într-o zi să urc pe scena miraculoasă a Teatrului Național. O privire caldă în care sălașluia ca un suspin, întregul trecut inefabil al teatrului românesc, ca o adânca melancolie ce nu făcea nici o concesie prezentului. Umbre, Maestre! Umbrele mari ale Teatrului Românesc, care la rândul lor v-au crescut și v-au iubit! Toate se revărsau din ființa dumneavoastră, trăindu-vă în fiecare cuvânt și gest ca și cum ar fi vrut ca de acolo, din depărtarea cea veșnică să poposească măcar pentru o clipă în prezent ca să-l înobileze și să-l ridice din nou la înălțimea lor.
Așa v-am văzut eu, Maestre, cum vă vorbea prin toată ființa , întreaga aristrocrație a Teatrului Românesc!
Un cult, o cultură, unice, împartașite cu generozitate pe altarul Thaliei, de un sacerdot ce oficia cu gratie, inălțimi inefabile și suverane, cu speranța tainică că lumea bucurându-se, la rândul ei se va-nălța.
Dac-aș putea aș stinge pentru o clipă luminile Teatrului- Românesc, în semn de omagiu pentru cel ce-a ținut până-n ultima clipă în mâinile sale tremurânde, obosite de trudă și viața, flacăra abia pâlpâindă a vieții, în candela sacră a Artei, așa precum America toată și-a stins luminile pe întregu-i continent ca o nobilă si meritata reculegere pentru cel ce le adusese lumina-n case… Edison! Căci la rândul dumneavoastră Maestre, oare câte „lumini” sufletești n-ați adus în inimile și casele oamenilor?! Și-apoi noi toți care v-am cunoscut pe scenă, cei care am avut privilegiul să vă stăm alaturi, oare nu ne-am împartașit și noi din aceeași "lumină”?
Lumina teatrului, Maestre ce ne-nalța pe toți la bucuria de a fi copii!

Acele minunate repetiții, ca o cursă nebună să prindem din urmă viața încă nenăscută a personajelor noastre! Alergam ,Maestre, neuitându-ne unii la altii, în timp ce dumneavostră de unul singur, ajuns demult la linia de sosire, ne așteptați pe toți cu acel zâmbet inconfundabil ce voia parcă să ne spună că viața nu trebuie alergată, ci trăită pas cu pas și că din acești pași inceți, făcuți cu dragoste, răsare floarea rară a teatrului. Cum sa le uit pe toate acestea, Maestre?! Dacă le-aș uita nu m-ar lovi crunt oare pe obraz tristețea Nerecunoștiinței?!

Și-apoi turneele acelea fantastice ca niște bătălii purtate pe ploaie, viscol sau prin arșița verii, când v-am văzut cum erați rând pe rând: general și soldat! Cum printr-un singur gest transformați biata „ căruța cu paiațe ” in Nava Amiral a Teatrului Românesc!
Cu ce calm și cu ce liniște o acostați la țărmul marii, Maestre?! Acolo unde mulțimi de oameni însetați de frumos și striviți de necazuri vă așteptau cu bratele întinse ca pe-o speranță!
Ei, bieții oameni, n-aveau de unde știi prin ce furtuni cumplite trecuse corabia !...Dar eu știam, Maestre! Vă văzusem cu ce înțelepciune o conduceați printre talazurile dezlantuite. Cine oare le va povesti lor , oamenilor, de negura timpului când v-a fost dat să conduceți ca nimeni altul Nava- Amiral a Teatrului Românesc și s-o acostați mereu pe un țarm de liniște și bucurie sufletească?! Ce vremuri tulburi, Maestre?!
și cu toate acestea, coaja asta de nucă, numită Teatru Românesc, aruncată in hăul lumii, s-a dovedit a fi în mâinile dumneavoastră mai puternică decât talazurile unei vieți innebunite de teroarea istoriei!
Și de aceea nu vârsta înaintată petrecută pe scândura corabiei, numită teatru, nu rolurile multe jucate intr-o viață, ci constanta aceasta sufletească ce ascundea in sine o neprețuită jertfă, ca o perlă scoasă dintr-un adânc de calitate omenească ce n-a cerut nimic pentru sine, ci totul pentru teatru vă va dărui acea nemurire ce nu se poate naște decât din dragostea oamenilor. Pe ei cei mulți, nu i-ați uitat niciodata, iar ei cei mulți vin acum ca un reflux al istoriei către dumneavoastră.

Nici o briză de vânt nu mai adie acum, Maestre! Cu ultimele puteri ați tras nava la mal, ancorând-o pentru ultima oară. Ați părasit puntea incet pe nesimțite ca să nu deranjați echipajul. In somnul lor ei nu știu că v-ați dus să vă odihniți puțin în Istorie , în sfârsit înconjurat de Umbrele dumneavostră dragi. Ce vară și ce liniște-i Maestre acum când cu atâta grație ne-ați parasit! Oamenii nu intuiesc că la orizont sub acest senin se-ascunde o cumplită furtună, nepereche ce o să răvăsească lumea! Iar nava este singură! Cine-o va conduce?!
Din negura ce va să vie peste lume, am să vă strig Maestre, că pe noi ne apară Umbrele ce s-au jertfit pentru neam și că eu știu că de-acum, dumneavoastră veți fi de acolo de sus, o Umbră- iubitoare ce se va ruga pentru noi.”, a scris Dan Puric în exclusivitate pentru ActiveNews.

_________________
Adela - Gargarita-Vis-de-floare


Sus
 Profil SEARCH_USER_POSTS 
 
Afiseaza mesajele de la anteriorul:  Sorteaza dupa  
Scrie un subiect nou Raspunde la subiect  [ 1 mesaj ] 

Ora este UTC + 1 [ DST ]


Nu puteti scrie subiecte noi in acest forum
Nu puteti raspunde subiectelor din acest forum
Nu puteti modifica mesajele dumneavoastra in acest forum
Nu puteti sterge mesajele dumneavoastra in acest forum

Cautare dupa:



Powered by phpBB © 2000, 2002, 2005, 2007 phpBB Group
Translation/Traducere: phpBB Romania