Acum este 02 Aug 2021, 06:43

Ora este UTC + 1 [ DST ]





Scrie un subiect nou Raspunde la subiect  [ 683 mesaje ]  Du-te la pagina 1, 2, 3, 4, 5 ... 69  Urmatorul
  Versiune printabila Subiectul anterior | Urmatorul subiect 
Autor Mesaj
 Subiectul mesajului: Evanghelia zilei
MesajScris: 07 Mar 2010, 11:46 
Neconectat
Avatar utilizator

Membru din: 01 Mai 2008, 20:41
Mesaje: 4556
Locatie: Braila
Nume forum: Sonia
De multe ori am vrut sa citesc Biblia, dar nicodata nu am dus acest lucru la bun sfarsit. Pentru ca mi-au mai spus si alte persoane acest lucru m-am gandit ca ar fi bine sa incerc sa postez cate o particica din Evanghelie.

Duminica a III-a din Post a Sf. Cruci

Marcu VIII, 34-38Capitolul VIII

34.Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.
35. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.
36. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?
37. Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?
38. Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri.

Capitolul IX1.
Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere.

_________________
Gargarita Lumina-si-Mirt


Sus
 Profil SEARCH_USER_POSTS 
 
 Subiectul mesajului: Re: Evanghelia zilei
MesajScris: 07 Mar 2010, 21:31 
Neconectat
Avatar utilizator

Membru din: 15 Ian 2006, 23:15
Mesaje: 3387
Locatie: Suceava
Nume forum: Iulia
Sonia, nu pot spune decat: Multumesc din inima.
Nici eu nu am reusit sa citesc Biblia, dar voi urmari postarile tale si asa, poate macar asa, voi ajunge sa cunosc o parte din ea.
Multumesc inca o data.
Pupici.

_________________
Gargarita Iulie

Răcoarea serii
peste fânul din car
odihnesc stele...


Sus
 Profil SEARCH_USER_POSTS 
 
 Subiectul mesajului: Re: Evanghelia zilei
MesajScris: 08 Mar 2010, 09:21 
Neconectat
Avatar utilizator

Membru din: 01 Mai 2008, 20:41
Mesaje: 4556
Locatie: Braila
Nume forum: Sonia
Pentru ziua de azi nu este o evanghelie anume, dar voi posta Pericopa apostolica (apostolul).

Evrei VII, 26 Capitolul VII26.
Un astfel de Arhiereu se cuvenea să avem: sfânt, fără de răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi, şi fiind mai presus decât cerurile.
Capitolul VIII2.
Slujitor Altarului şi Cortului celui adevărat, pe care l-a înfipt Dumnezeu şi nu omul.

_________________
Gargarita Lumina-si-Mirt


Sus
 Profil SEARCH_USER_POSTS 
 
 Subiectul mesajului: Re: Evanghelia zilei
MesajScris: 09 Mar 2010, 08:18 
Neconectat
Avatar utilizator

Membru din: 01 Mai 2008, 20:41
Mesaje: 4556
Locatie: Braila
Nume forum: Sonia
Dragi gargarite, in timpul Postului mare nu sunt Evanghelii decat duminicile si sambetele asa ca va aduc un cuvant de suflet de la Sfantul Ioan Gura de Aur.

Tăria şi dulceaţa dragostei lui Dumnezeu

Nu se află nimic, asupra căruia să nu biruiască dragostea.

Când e vorba de dragostea lui Dumnezeu, care-i mai presus de toate; nici focul, nici sabia, nici sărăcia, nici boala, nici moartea, nici orice altceva, nu poate înfricoşa pe acela care adăposteşte în sine această dragoste. El nu va avea ochi nici pentru cer, nici pentru pământ, întreaga-i fiinţă va aspira spre singura ţintă, frumuseţea şi slava dumnezeiască.

Truda vieţii de acum nu-l va putea dobori, după cum nici plăcere nu-l va putea sminti sau trufi.

Să iubim aşadar, cu această dragoste cu care nimic nu se poate asemui, nici acum şi nici în viitor, şi, mai presus de toate, pentru această dragoste “care nu cade niciodată”.

Şi aşa, vom fi descătuşaţi de neplăcerile acestei vieţi şi de acele ale veacurilor ce vor veni; şi vom intra astfel în bucuria împărăţiei. De altfel, nici scăparea de iad, nici bucuria cerescului lăcaş, nimic nu poate copleşi bucuria care le depăşeşte pe toate: să fim, totodată, iubitorii şi iubiţii lui Hristos.

Printre oameni, dragostea împărtăşită este bucuria cea mai înaltă; dar când părtăşia dragostei se statorniceşte între noi şi Dumnezeu, ce cuvinte o vor putea descrie? Numai trăirea însăşi este deplină.

Aşadar, ca să cunoaştem prin trăire această dulceaţă duhovnicească, viaţa cea prea fericită, comoara bunurilor fără sfârşire, să ne lepădăm de toate celelalte lucruri, să sălăşluim în noi înşine dorul pentru Dumnezeul nostru, cel prea iubit…

_________________
Gargarita Lumina-si-Mirt


Sus
 Profil SEARCH_USER_POSTS 
 
 Subiectul mesajului: Re: Evanghelia zilei
MesajScris: 09 Mar 2010, 08:44 
Neconectat
Avatar utilizator

Membru din: 27 Ian 2006, 23:13
Mesaje: 4459
Locatie: Drobeta Turnu Severin
Nume forum: Lena
Sonia, iti doresc din suflet sa ai timpul necesar sa o citesti. Este o "carte" in care gasesti si regasesti mereu absolut totul.
Am citit Biblia prima data cand eram mai micuta si am perceput-o cu mintea de atunci. Ulterior, am mai citit-o o data, si am perceput-o cu o minte mai matura. Desigur, probabil ca nu am capacitatea sa o inteleg asa cum trebuie, sunt doar un om, nu am cunostinte referitoare la studiu biblic, sau altele asemanatoare din domeniul teologiei, insa am inteles-o, asa cum sufletul si mintea mea a reusit sa o patrunda.

Multumim pentru initiativa, este bine-venita. Sunt sigura ca o sa te tii de postare asa cum ti-ai propus si asa cum o faci cu succes si la celelalte topice. (Sinaxar, Psalm, etc. Sper ca nu am gresit).

_________________
Gargarita-Rigoare-Ratacita-in-Poezie


Sus
 Profil SEARCH_USER_POSTS 
 
 Subiectul mesajului: Re: Evanghelia zilei
MesajScris: 10 Mar 2010, 08:20 
Neconectat
Avatar utilizator

Membru din: 01 Mai 2008, 20:41
Mesaje: 4556
Locatie: Braila
Nume forum: Sonia
1. Viaţa pământească asemuită cu o reprezentaţie de teatru

La amiază, la teatru, cortina se dă în lături – şi actorii, în ceaţă, îşi fac intrarea, având măşti pe faţă. Ei recită o povestire veche, arătând prin vorbe, desfăşurarea întâmplărilor.

Unul se înfăţişează ca filozof şi nu-i filozof; altul rege, fără să fie, ci numai îmbrăcat ca un rege, căci aşa cere piesa; altul face pe doctorul, fără să fi îngrijit nici măcar un lemn, ci numai îmbrăcat ca doctor; altul face pe sclavul, cu toate că-i slobod; celălalt pe profesorul, fără să aibă ştiinţă de profesor. Ei nu par ceea ce sunt, ci par ce nu sunt: doctor, filozof din pricina părului care-i împodobeşte masca, soldat, din pricina uniformei, etc.

Prin înfăţişarea ei, masca ne dă o închipuire, dar nu face mincinoasă firea, ci numai îi ascunde adevărul. Atâta vreme cât privitorii stau şi se uită, măştile nu se mişcă de pe feţe; dar când s-a lăsat seara, când spectacolul s-a isprăvit şi privitorii au plecat, măştile au fost aruncate. Cel care făcea pe regele la teatru, odată plecat, devine iarăşi fierarul de toate zilele; cel care, pe scenă era slobod, afară de scenă, e rob iarăşi…

Aşa-i şi cu viaţa şi cu moartea. Lumea e teatrul; stările omeneşti: bogăţia, sărăcia, puterea, supunerea, şi altele, sunt măştile actoriceşti. Când ziua aceasta se va risipi – şi veni-va noaptea cea de spaimă, căreia mai degrabă i-am zice ziuă, (noapte pentru păcătoşi, ziuă pentru cei drepţi), când reprezentaţia sfârşi-se-va şi măştile fi-vor aruncate, când va fi cercetat fiecare pentru faptele lui, nu fiecare pentru bogăţia lui, nu fiecare pentru rangul lui, nu fiecare pentru puterea lui, ci fiecare pentru faptele lui: judecător, rege, femeie sau bărbat; când ni se va cere o viaţă şi nişte fapte virtuoase, fără să fie luate în seamă nici rangurile strălucire, nici neînsemnătatea sărăciei, nici tirania dispreţului; când ni se va zice: „Infăţişaţi-mi fapte, de eşti rob, mai nobile decât acele ale unui slobod, de eşti femeie mai vajnice de cât acele ale unui bărbat; o, atunci, cu măştile căzute, arăta-se-vor adevăratul bogat şi adevăratul sărac…”

_________________
Gargarita Lumina-si-Mirt


Sus
 Profil SEARCH_USER_POSTS 
 
 Subiectul mesajului: Re: Evanghelia zilei
MesajScris: 10 Mar 2010, 08:20 
Neconectat
Avatar utilizator

Membru din: 01 Mai 2008, 20:41
Mesaje: 4556
Locatie: Braila
Nume forum: Sonia
Despre soartă şi providenţă

De multă frământare e plină viaţa noastră! Plin de tulburări e veacul acesta! Dar nu ar fi aceasta greutate, iubiţii mei fraţi, că aceste tulburări şi aceste frământări, deşi putem să le facem mai blânde sau, dacă rămân aşa cum sunt, să le-ndurăm fără întristare, totuşi noi nu facem nici una, nici alta, ci stăm morocănoşi toată viaţa noastră. Unul se plânge că-i sărac, altul că-i bolnav; unul, de povara grijilor, altul, de întreţinerea casei; unul, de creşterea copiilor, altul, de lipsa de copii. Şi uită-te cât de mare e nesocotinţa! Nu ne plângem toţi de aceleaşi lucruri, ci de lucruri potrivnice. Dacă lucrurile prin ele însele ar fi pricina plânsetelor noastre, ar trebui negreşit să nu ne plângem de lucruri potrivnice: dacă sărăcia e un rău de neîndurat, ar trebui ca bogatul să nu fie niciodată trist; dacă lipsa de copii e un rău, ar trebui ca cel cu mulţi copii pururea să se bucure; iarăşi, dacă e o fericire să stai în fruntea treburilor statului, dacă e o fericire să fii înconjurat de cinste şi să ai mulţi oameni sub stăpânirea ta, ar trebui ca cel care duce o viaţă modestă şi smerită să fie urât şi ocolit de toţi. Dar aşa, când vedem că se plâng deopotrivă şi bogaţii, şi săracii, iar de multe ori bogatul se plânge mai mult decât săracul, când vedem că se bucură şi marii dregători, şi supuşii lor, şi tatăl cu mulţi copii, şi cel care n-are niciunul, să nu învinuim lucrurile de neorânduiala din lume, ci pe oamenii care nu se pot sluji de lucruri cum trebuie, ca să poată scăpa de tristeţe. Nu întâmplările neprevăzute pricinuiesc frământare şi tulburare, ci noi şi sufletul nostru. Când sufletul nostru e în bună rânduială, stăm liniştiţi ca într-un port, chiar de s-ar ridica de pretutindeni cu miile furtunile; dar când (sufletul) nu-i în bună rânduială, de ne-ar bate de pretutindeni vânt prielnic, nu stăm mai bine decât în mijlocul furtunii. Ceea ce se poate vedea şi în privinţa trupurilor. Un trup plin de vigoare nu suferă niciun rău, de s-ar lupta cu el de mii de ori asprimea vremii; dimpotrivă, dobândeşte spor de putere prin deprinderea cu viforul şi prin statul în viforniţă; dar dacă trupu-i slab şi bolnav, de-ar avea parte de cea mai bună climă, nu va avea niciun folos de pe urma acestei bune sorţi, pentru că slăbiciunea trupului este vătămată tocmai de această bună împărţire a vremii. Asta o vedem şi în privinţa mâncărurilor. Când stomacul ne este bun şi sănătos, preface în sucuri bune orice mâncare ar primi, fie tare, fie nepregătită, pentru că întocmirea lui firească biruie răul din mâncare; dar când tăria stomacului e şubrezită, când stomacul e leneş, atunci se simte rău şi se strică, oricât de bune şi gustoase ar fi mâncărurile primite, pentru că propria-i slăbiciune strică însuşirea mâncărurilor. Aşa şi noi, iubiţilor, când vedem neorânduiala lucrurilor din lume, să nu învinuim pe Dumnezeu! Prin aceasta nu găsim leac rănii, ci adăugăm rană lângă rană. Să nu socotim apoi că în seama demonilor e dată cârmuirea lumii; să nu socotim că cele de aici sunt lipsite de un ochi ce le poartă de grijă; să nu îngrădim pronia lui Dumnezeu cu tirania providenţei şi sorţii. Toate aceste gânduri sunt pline de hulă; adevărata tulburare şi neorânduială nu stă în curgerea lucrurilor, ci în gândirea noastră, în stare să vadă în lume tulburare şi neorânduială. Dacă nu îndepărtăm neorânduiala şi tulburarea din cugetul nostru, nu vom avea niciun câştig de buna rânduială din lucruri, chiar de ne-ar merge toate din plin. Întocmai ca ochiul: dacă îţi este ochiul bolnav, vei vedea noapte şi în miezul zilei, vei vedea lucrurile pe dos şi nu-ţi va fi de niciun folos raza de soare; dar dacă îţi este ochiul sănătos şi bun, poţi merge fără primejdie şi noaptea. Tot aşa şi cu ochiul sufletului nostru: atâta vreme cât e sănătos, va vedea bine chiar lucrurile ce par a fi fără rânduială; dar dacă e bolnav, va vedea neorânduială şi tulburare, chiar de 1-ai sui în cer. Că lucrurile aşa stau, am să ţi-o dovedesc cu pilde şi din vechime, şi din vremea noastră. Câţi oameni nu îndură cu uşurinţă sărăcia şi nu încetează de-a mulţumi lui Dumnezeu pentru aceasta? Câţi oameni bogaţi, care trăiesc în desfătări, nu hulesc pe Dumnezeu în loc să-I mulţumească? Câţi oameni care n-au niciun necaz nu învinuiesc purtarea de grijă a lui Dumnezeu de lume? Câţi oameni, care au stat în închisoare toată viaţa lor, nu şi-au dus viaţa lor plină de chin mai cu recunoştinţă decât cei care trăiesc liberi şi-n deplină siguranţă? Vezi dar că starea sufletului nostru, gândirea noastră proprie este pricina şi a uneia, şi a alteia, şi nu însăşi firea lucrurilor. Prin urmare, dacă purtăm grijă de sufletul nostru, n-avem să vedem în lume nici tulburare, nici neorânduială, n-avem să vedem niciun necaz, chiar dacă întâmplările din viaţa noastră ne-ar frământa mai grozav ca vâltoarea. Spune-mi, rogu-te, pentru ce mulţumea Pavel? El este unul dintre cei care au avut viaţă desăvârşită, unul dintre cei care au trăit în virtute întreaga viaţă, dintre cei care au îndurat cele mai cumplite rele. Nimeni din oamenii din lume n-a fost mai drept decât acela şi nimeni n-a suferit, de când sunt oamenii, mai groaznic ca acela. Deşi vedea pe mulţi trăind în răutate, deşi vedea pe mulţi fericiţi şi desfătându-se cu averile de aici, totuşi el mulţumea lui Dumnezeu şi îndemna şi pe alţii să facă asemenea. Uitaţi-vă la Pavel! Şi tu, când vezi pe cel rău fericit, când vezi că e plin de fală, când vezi că biruie pe duşmani, când vezi că se răzbună pe cei ce-1 supără, că n-are nicio pagubă, că-i curg în valuri de pretutindeni banii, când vezi că-1 cinstesc toţi şi toţi îl linguşesc, tu, năpăstuit şi viclenit, să nu te socoţi unul dintre cei doborâţi, ci văzând că Pavel a fost ca şi tine, înaltă-ţi sufletul, întăreşte-ţi gândurile, ca tristeţea să nu te doboare. Nu judeca pe prietenul sau pe duşmanul lui Dumnezeu după fericirea sau nefericirea lui de aici, de pe pământ! De vezi un om că trăieşte cu dreptate, că e fără păcate şi-şi vede de dreapta credinţă, fericeşte-1 şi-1 socoteşte de invidiat, chiar de-ar fi legat cu mii şi mii de lanţuri, de-ar sta mereu la închisoare, de-ar robi unor nevrednici, de-ar fi sărac, de-ar munci în ocne, de-ar suferi orice alt necaz. Da, acesta-i fericit, chiar de i s-ar scoate ochii, de-ar fi dat focului, de i s-ar topi pe încetul trupul. De vezi pe un altul că trăieşte în desfrâu şi răutate şi-n cele mai mari păcate, şi că totdeauna se bucură de multă cinste, că este urcat chiar pe tronul împărătesc, cu coroană pe cap şi îmbrăcat în purpură, că stăpâneşte toată lumea, plânge-1 pe unul ca acesta şi tocmai din această pricină nefericeşte-l! Nu este suflet mai ticălos decât sufletul unui astfel de om, chiar dacă are la picioare lumea toată! Ce folos de bogăţia de bani, când în virtute e mai sărac decât toţi? Care e câştigul că stăpâneşte atâtea şi atâtea, când nu se poate stăpâni pe el şi patimile lui? Dacă vedem pe cineva bolnav şi cuprins de friguri, sau bolnav de podagră sau lovit de apoplexie sau de altă boală grea, îl plângem, chiar de-ar fi cel mai bogat, ba cu atât mai mult cu cât e mai bogat. Da, atunci simte omul mai mult suferinţa, când e înconjurat de belşugul celor de trebuinţă. Celui oprit de sărăcie să se desfăteze, opreliştea aceasta îi e mângâiere; dar cel care se poate desfăta cu tot ce vrea, dar este oprit de boală, se îmbolnăveşte şi mai aprig. Nu-i deci oare un lucru de sminteală să plângem pe omul bolnav de boală trupească, oricât de bogat ar fi, iar pe omul cu sufletul bolnav, faţă de care nu avem nimic mai de preţ, nici deopotrivă cu el, să-1 fericim pentru bruma de avuţie sau pentru slava trecătoare sau pentru alte lucruri ce rămân aici şi pier o dată cu viata de aici, dar, mai bine spus, de multe ori ne părăsesc înainte de a ne sfârşi viaţa? Nu, vă rog să nu facem aşa! Aceasta-i pricina frământării şi tulburării noastre! De asta mulţi învinuiesc pe Dumnezeu; de aceea mulţi socotesc lumea lipsită de pronia dumnezeiască. Dacă oamenii ar fi încredinţaţi că singurul bun în viaţa aceasta nu-i altul decât virtutea, nu bogăţia, nici banii, nici sănătatea, nici puterea, nici altceva de acest fel; dacă oamenii ar fi încredinţaţi că singurul rău în viaţa aceasta nu-i altul decât păcatul, răutatea şi stricăciunea sufletească, nu sărăcia şi boala, nici necazurile, nici hula şi celelalte ce sunt socotite rele, oamenii niciodată n-ar mai grăi aşa cum grăiesc acum, niciodată n-ar mai fi posomorâţi la faţă, niciodată n-ar mai ferici pe cei ce-ar trebui nefericiţi, niciodată n-ar mai neferici pe cei ce-ar trebui fericiţi, niciodată n-ar mai judeca aşa pe oameni. A ferici pe oameni că sunt împliniţi trupeşte, că masa le este bogată şi somnul prelungit, nu-nseamnă altceva decât să-i socoteşti în rândul dobitoacelor. Că dobitoacelor aceasta le este fericirea; dar, mai bine spus, chiar şi pentru ele asta-i nenorocirea lor. Mulţi asini şi cai s-au prăpădit pentru că n-au lucrat, ci s-au îmbuibat. Or, dacă pentru animale, pentru care toată tăria lor stă în bunăstarea trupului, e vătămătoare îmbuibarea, apoi pentru oameni, pentru care toată tăria lor stă în nobleţea sufletului, să socotim îmbuibarea virtutea lor? Şi nu ne ruşinăm de cer şi de îngeri, care-s înrudiţi cu noi prin suflet? Nu te ruşinezi chiar de trupul tău şi de felul întocmirii lui? Dumnezeu nu ne-a întocmit trupul la fel cu cel al animalelor, ci cu cuviinţă, ca unul ce avea să slujească sufletului cuvântător şi nemuritor. Pentru ce-a făcut Dumnezeu ca ochii tuturor animalelor să caute în jos, iar ţie ţi i-a pus sus, în cap, ca într-o acropolă? Nu oare pentru că animalele nu ţintesc cerul şi pentru că ţie dintru început lege ţi s-a pus de Dumnezeu şi de natură, ca să priveşti mai ales la cele de sus? De ce-a făcut Dumnezeu drept trupul tău, iar pe cel al animalelor aplecat spre pământ? Nu tot oare pentru aceeaşi pricină, ca să te înveţe, din însăşi întocmirea ta, să nu te apleci spre pământ, nici să te lipeşti de lucrurile cele de aici? Să nu ne trădăm dar nobleţea, nici să alunecăm la josnicia dobitoacelor, ca să nu se spună şi despre noi: Omul, în cinste fiind, n-a priceput! Oamenii care caută să definească fericirea prin desfătare, bogăţie, slavă şi prin bunuri din lumea aceasta, nu sunt oameni care cugetă la virtutea lor, ci oameni care au ajuns cai şi asini. Dar să nu se-ntâmple ca vreunul de acest fel să se afle aici, în acest loc sfânt şi teatru duhovnicesc şi în această adunare cinstitoare de Dumnezeu! Da, de aceea vă predicăm în fiecare zi, pentru ca tăind cu cuvântul, ca şi cu o seceră, patimile sălbatice ale sufletului, să ajungem pomi roditori, să facem fructe coapte care să fie puse în jitniţa cea împărătească, să aducă slavă Stăpânului obştesc şi Plugarului sufletelor noastre, iar nouă, viată veşnică; pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui, împreună cu Sfântul Duh, slavă, putere şi cinste în vecii vecilor! Amin.

_________________
Gargarita Lumina-si-Mirt


Sus
 Profil SEARCH_USER_POSTS 
 
 Subiectul mesajului: Re: Evanghelia zilei
MesajScris: 11 Mar 2010, 08:37 
Neconectat
Avatar utilizator

Membru din: 01 Mai 2008, 20:41
Mesaje: 4556
Locatie: Braila
Nume forum: Sonia
CRUCEA, PROSLĂVIRE A LUI HRISTOS

Ziua în care urma să fie răstignit apropiindu-se, Domnul spunea: «Părinte, a sosit ceasul, proslăveşte pe Fiul Tău» (loan XVII, 1). Proslăvirea Sa era crucea. Că proslăvirea Sa era crucea, Evanghelistul ne-o arată prin aceste cuvinte : «Nu era dat Duhul Sfînt, pentru că Iisus nu Se proslăvise» (loan VII, 39), cuvinte al căror sens este acesta: Harul nu fusese încă dat, pentru că vrăjmăşia la care oamenii erau hărăziţi nu fusese încă distrusă, fiindcă Hristos nu fusese încă ridicat pe cruce.

Da, crucea a risipit mînia lui Dumnezeu faţă de oameni, i-a împăcat cu El, a făcut din pământ un cer, a reunit pe muritori cu îngerii, a răsturnat fortăreaţa morţii, a distrus puterea diavolului, a nimicit influenţa păcatului, a izbăvit pământul de greşeală, a readus adevărul, a alungat diavolul, a răsturnat templele lor, a minat altarele lor, a oprit jertfele lor, a împlîntat virtutea, a pus temeliile Bisericii.

Crucea este voinţa Tatălui, slava Fiului, tresărirea Duhului Sfînt.

Crucea este mîndria lui Pavel: «Să nu-mi fie a mă lăuda decît numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos» (Gal. VI, 14).

Crucea depăşeşte soarele în strălucire, ca raze, ca splendoare, căci atunci cînd soarele se întunecă, atunci străluceşte crucea, şi soarele nu se întunecă, pentru că cel din urmă ceas al lui a sunat, ci pentru că este eclipsat de splendorile crucii.

Crucea a rupt zăgazurile osîndei noastre şi a sfărîmat lanţurile morţii.

Crucea, în sfîrşit, este monumentul iubirii lui Dumnezeu. «Aşa a iubit Dumnezeu lumea, încît şi pe unicul Său Fiu L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară» (loan III, 16). «Fiind vrăjmaşi, scria Apostolul, ne-om împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său» (Rom. V, 10).

Crucea este parapet care nu poate fi străpuns, o armă nebiruită. Ea este siguranţa bogatului, comoara săracului, zidul care ne pune la adăpostul curselor duşmanului nostru, arma care ne apără contra atacurilor, biciul viciilor, gajul virtuţilor, un semn pe cît de nou pe atît de admirabil. «Neamul de acum cere un semn şi nu-i voi da alt semn decît acela al lui Iona» (Mat. XII, 39). «Iudeii cer semne, elinii înţelepciune, iar noi propovăduim pe Hristos Cel răstignit» (I Cor. I, 22—23).

«Crucea pentru noi este Hristos Cel răstignit pe care Îl predicăm» (I Cor. I, 23).

Crucea a deschis raiul, ea a introdus în el pe tâlharul de pe ea, şi neamul omenesc hărăzit a pierit şi nevrednic chiar de pămînt, ea l-a adus de mînă în cereasca împărăţie.

Crucea ne-ar fi procurat şi ne-ar procura bunuri ca acestea — şi Domnul oare, ar fi refuzat să se sprijine de ea? Cine ar putea pretinde lucrul acesta ?

Dacă Hristos n-ar fi voit să sufere acest chin, cine ar fi putut să-L constrângă la aceasta ? Pentru ce ar fi însărcinat pe profeţi de a vesti răstignirea sa viitoare, dacă El nu ar fi trebuit şi nu ar fi vrut asa să fie răstignit ?

Pentru ce motiv ar fi denumit El crucea pahar, neavînd voinţa de a o suferi ?

Evident, El arată cu cîtă ardoare suspina după ea. O băutură răcoritoare nu este mai plăcută cerului gurii însetat, decît era crucea pentru Mântuitorul. Aşa se explică aceste cuvinte ale sale : «Mult am dorit să mănînc cu voi acest Paşte» (Luca XXII, 15). El nu vorbeşte în felul acesta fără raţiune, o face pentru motivul indicat acum, pentru că era spre seară, cînd trebuia să se urce pe cruce.

Cum, aşadar, El care numeşte crucea slava Sa, Care dojeneşte pe un ucenic, pentru că vrea să-L depărteze de ea, care caracterizează pe bunul păstor prin jertfa vieţii sale pentru oi, Care afirmă că doreşte viu ceasul patimii Sale şi Care se prezintă la ea cu deplina Sa voinţă, cum, zic, ar cere ca ea să nu aibă loc ? Dacă nu ar fi vrut să sufere, I-ar fi fost oare foarte greu de a opri pe cei care veneau să-L prindă ? Pe cînd ei se pregăteau să-L aresteze, El le zice : «Pe cine căutaţi ? Şi ei răspunseră: Pe Iisus. Eu sînt, răspunse Mîntuitorul, şi de îndată ei căzură la pămînt» (Ioan XVIII, 4—6).

Astfel, după ce a început prin a vorbi şi prin a le arăta cît Îi e de uşor să se dea deoparte de atingerea lor, El se lasă prins, învăţînd prin aceasta că, El nu cedează nici forţei, nici violenţei, că El nu-i silit să sufere contra voii Sale tirania asaltatorilor, ci că face aceasta cu o întreagă şi perfectă libertate şi după ce va fi pregătit acest eveniment cu mult timp înainte.

Şi într-adevăr, jertfa Lui Isaac nu era pentru noi decît o închipuire a crucii. De aici aceste cuvinte ale Mîntuitorului: «Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat» (Ioan VIII, 56). Patriarhul se va fi bucurat, aşadar, de o închipuire a crucii, şi Iisus Hristos să se dea în lături în faţa crucii însăşi ?

Moise, din parte-i, învinge pe Amalic, pentru că şi el arăta de asemenea figurativ crucea, în sfîrşit, vom găsi în Vechiul Testament mii de fapte prin care crucea a fost figurată. Şi pentru ce aceste evenimente figurative, dacă Acel Căruia crucea Îi era hărăzită nu voia s-o suporte?…

Hristos ne porunceşte să ne rugăm pentru duşmanii noştri, şi El ne dă această învăţătură prin pilda Sa, căci urcat pe cruce, zice : «Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac» (Luca XXIII, 34).

Tot aşa rugăciunea din care ne face o datorie, o practică El mai întîi şi El ne învaţă felul în care să ne rugăm, El care posedă puterea de a ierta.

EI ne porunceşte să facem bine celor care ne urăsc, şi să tratăm bine pe cei care ne vorbesc de rău, dîndu-ne pilda Sa Însuşi pentru aceste învăţături.

El izbăveşte pe iudeii posedaţi de diavol, cu toate că iudeii Îi zic demoniac. Prigonit de ei, El îi încarcă de binefaceri. Înconjurat de ei cu uneltiri, El are grijă de hrana lor. Este spînzurat pe cruce de ei şi El le deschide Împărăţia cerurilor.

Nimeni să nu se ruşineze de misterele glorioase ale mântuirii noastre, ale acestor simboluri, izvor pentru noi a tot felul de bunuri şi cărora, le datorăm existenţa şi viaţa creştină.

Să ducem în tot locul crucea lui Hristos ca şi cum am purta o cunună.

Oare, nu prin cruce toate misterele relative la mântuirea noastră s-au îndeplinit ?

Iată pentru ce noi păstrăm cu grijă imaginea ei în casele noastre, pe zidurile noastre, pe ferestrele noastre, pe fruntea, noastră şi în inima noastră. Ea este semnul mîntuirii noastre a tuturor, a libertăţii noastre a tuturor şi a bunătăţii Domnului «căci El a fost dus ca un miel la junghiere» (Fapte VIII, 32).

Aşadar, cînd veţi face acest semn, aduceţi-vă aminte de misterul crucii şi potoliţi în voi ura şi toate celelalte patimi.

Cînd vă veţi închina, voi veţi da frunţii voastre o îndrăzneală francă, inspiraţi sentimente generoase sufletului vostru , nu am nevoie să vă spun ceea ce va face sufletul vostru cu adevărat liber. Astfel Pavel constrîngîndu-ne de a cuceri libertatea, care se cuvine demnităţii noastre, ne aminteşte de crucea şi sîngele Domnului prin care am fost răscumpăraţi, spre a nu mai deveni sclavi oamenilor.

Gîndiţi-vă la preţul care a fost dat pentru voi şi niciodată nu veţi deveni sclavi oamenilor. Preţul, despre care ne vorbeşte el, este crucea. Nu numai cu mîna trebuie să formăm semnul, trebuie să-i adăugăm voinţa, cum şi o credinţă profundă.

Faceţi-o în felul acesta pe faţa voastră şi nici unul din spiritele necurate nu va putea să vă reziste, pentru că va vedea în el sabia care l-a rănit mortal, pumnalul care i-a străpuns pieptul. Nu am putea să vedem locul în care sînt daţi morţii cei osîndiţi, fără să ne cutremurăm de oroare.

Ce trebuie, aşadar, să simtă diavolii în prezenţa acestei arme cu care Mîntuitorul i-a despuiat de toată puterea lor şi a tăiat capul dragonului ? Nu vă ruşinaţi de o atît de mare binefacere, ca nu cumva Hristos să se ruşineze de voi, cînd va veni în slava Sa, cînd acest semn va preceda pe Fiul lui Dumnezeu strălucind cu o lumină superioară aceleia a razelor soarelui. Căci atunci, crucea va apărea şi prin prezenţa sa elocventă va apăra contra universului întreg cauza Domnului, ea va dovedi că providenţa n-a lipsit niciodată.

Astăzi, ca şi în timpul strămoşilor noştri, acest semn a deschis porţile închise. El a neutralizat veninul mătrăgunei, a vindecat rănile cauzate de muşcătura fiarelor sălbatice. Este adevărat că, deschizând porţile iadului, a uşurat intrarea cerurilor, a răsturnat barierele răului, a lipsit pe diavol de puterea sa, nu e nimic surprinzător că a biruit băuturile otrăvitoare şi fiarele sălbatice.

Iată semnul pe care trebuie să-l săpaţi în inima voastră alipiţi-vă strîns de acesta mântuire a sufletelor voastre.

Crucea a salvat lumea, ea a schimbat-o, a alungat eroarea, a readus adevărul, a făcut din pămînt un cer, a transformat oameni în îngeri.

Graţie crucii, departe de a ne teme de diavoli, noi trebuie să-i dispreţuim ; graţie crucii, moartea nu mai este moarte, ci este un semn ; graţie crucii, toate puterile duşmane zac la pămînt şi sînt călcate în picioare.

Dacă sînteţi întrebaţi: Adoraţi, aşadar, pe Cel Răstignit? Răspundeţi cu un glas şi cu o faţă care să exprime bucuria : Da, Îl ador şi-L voi adora mereu. Dacă sînteţi luaţi în rîs, deplîngeţi cu lacrimi o asemenea nebunie. Mulţumiţi Domnului pentru binefacerile minunate cu care El ne-a încărcat şi pe care nu am putea să le cunoaştem decît printr-o descoperire a cerului.

De aceea, dacă cineva va rîde, este pentru că «omul neduhovnicesc nu primeşte adevărurile Duhului lui Dumnezeu» (I Cor. II, 14).

Aşa este cu copiii, în prezenţa lucrurilor mai serioase şi celor mai uimitoare. Întroduceţi pe un copil în mijlocul misterelor şi el va rîde. Aşa sînt păgînii, asemenea unor copii şi uneori chiar mai uşuratici, dar ei comit aceste copilării la vîrsta matură. Aşadar, sînt mai nefericiţi şi mai puţin scuzabili. Nouă ne este a striga cu glas tare şi răsunător, fie de ar fi prezenţi toţi păgînii de faţă, să răspundem cu mai multă hotărâre : Slava noastră, începătura a tot binele, cununa şi garanţia încrederii noastre este crucea.

SFÎNTUL IOAN GURĂ DE AUR
DESPRE CRUCE CA OBIECT DE VENERAŢIE
[Tratatul: Hristos este Dumnezeu, 9-10]


În timpul lui Hristos, unii dintre marii criminali erau arşi de vii, alţii erau omorîţi cu pietre sau piereau prin alte feluri de chinuri, dar cel care era răstignit, spînzurat pe o cruce de lemn, suferea odată cu această tortură şi blestemul de care era întovărăşit, cum este scris în Deuteronom : «Blestemat este înaintea Domnului tot cel spînzurat pe lemn» (Deuteronom XXI, 23).

Acum acest lemn infam, acest lemn blestemat, acest spăimîntător simbol al morţii celor sceleraţi, este obiect de veneraţie şi de iubire. Crucea, acest giuvaier mai preţios decît lumea, înfrumuseţează coroana imperială mai mult decît orice obiect. Ea, care odinioară era universal obiect de oroare, azi îi vedem imaginea pretutindeni, la principi şi la supuşi, la femei şi la bărbaţi, la fecioare şi la persoanele căsătorite, la nobili şi la sclavi.

Fiecare face, în orice clipă, acest glorios semn pe partea cea mai nobilă a trupului său, este purtată, statornic, pe frunte ca un trofeu pe o coloană.

Am mai spus, acest semn se înalţă pe sfînta masă, el domină hirotonisirea preoţilor, el întovărăşeşte chiar trupul lui Hristos la cina mistică.

Crucea străluceşte peste tot, în interiorul caselor, pe pieţele publice, în pustie, pe drumuri, pe vîrful munţilor, în fundul podurilor, în mijlocul mărilor, pe năvi şi pe insule, pe paturi şi pe veşminte ; ea este gravată pe arbori, pe vasele de aur şi de argint, ea decorează sala ospăţului, ea străluceşte în mijlocul pietrelor preţioase şi al picturilor murale, este pusă pe vitele pe care un rău contagios le mistuie şi pe oamenii care sînt chinuiţi de diavoli, în război şi în pace, în vremea zilei şi a nopţii, în mijlocul sărbătorilor lumeşti şi al austerităţilor pocăinţei planează imaginea crucii, pentru că iubim mult acest semn de mîntuire, pentru că refugiindu-ne sub umbra ei simţim o fericire deosebită.

Toţi o îmbrăţişează cu iubire, nimeni nu mai roşeşte acum de această unealtă a morţii, de acest simbol al blestemului. Crucea este un giuvaier pe care toată lumea îl preferă cununilor, diademelor celor mai preţioase. Oroarea a făcut loc admiraţiei şi sila a făcut loc dorinţei. O vedeţi peste tot, încă o dată spun, pe vîrful edificiilor şi în interiorul caselor, în oraşe şi în singurătăţi, ea ornează pagina pe care o citiţi tot aşa de bine ca şi drumurile pe care vă purtaţi paşii. Aici bucuros aş întreba pe păgîni de unde vine că, unealta de anatemă şi de tortură a devenit un obiect de speranţă şi de iubire, dacă nu de la miraculoasa putere a Răstignitului ?

Dacă priviţi aceasta ca nimica, dacă rămîneţi încă în încăpăţînarea voastră, dacă respingeţi adevărul şi închideţi ochii la lumină, ascultaţi, am să vă demonstrez printr-un alt argument măreţia acestor lucruri.

Acest argument iată-l : Judecătorii au la dispoziţia lor multe feluri de unelte de chinuri : fiare, cruci, unghii de fier, bice cu plumbi, tot ceea ce poate sfîşia trupul şi să frîngă membrele. Cine ar vrea să ducă aceste unelte în casa sa ? Cine ar vrea să atingă mîna călăului, sau chiar să se apropie să vadă aparatul de tortură ? Nu le face oroare celor mai mulţi oameni acest lucru ? În loc de a le atinge sau chiar de a le vedea de aproape, toţi se depărtează îşi întorc privirea de la ele. Aşa era odinioară crucea. Ea avea chiar ceva mai respingător şi mai oribil, pentru că reamintea, cum am remarcat, nu numai ideea unei morţi violente, ci încă şi aceea a unei morţi blestemate, de unde vine aşadar, vă întreb, ca ea să fie înconjurată acum de atîtea mistere, să fie preferată tuturor comorilor, să fie aşezată deasupra tuturor distincţiilor pămîntului ? Pentru ce ne grăbim cu atîta ardoare şi încredere în jurul acestui lemn pe care a fost ţintuit trupul Preaslăvitei victime ? Pentru ce atîtea persoane, atît bărbaţi cît şi femei, încadrează în aur o bucăţică din acest lemn şi-l atîrnă la gîtul lor, ca cel mai frumos din ornamente ? Ce a devenit vechea semnificaţie a acestei unelte de răzbunare şi de moarte ? Este Creatorul a toate, Cel care le schimbă după placul Său, El singur care putea să înalţe deasupra cerurilor chiar simbolul ticăloşiei, celei mai ruşinoase dintre morţi. Profetul vedea toate acestea în viitor, cînd zicea : «Pacea mea fi-va cel, mai glorios triumf».

Această infamă cruce — revin încă şi nu aş obosi niciodată s-o repet — este de aici încolo un gaj de binecuvîntare, un zid tare şi sigur de apărare, o sabie morală contra diavolului, un frîu pentru turbarea diavolilor, flagelul puterilor duşmane.

Crucea a răsturnat domnia morţii, a sfărîmat porţile de aramă şi zăvoarele de fier ale infernalelor temniţe, a ruinat citadela spiritului răului, a smuls păcatului toată puterea lui, a scos lumea din osîndirea în care se afla, a vindecat rana pe care Însuşi Dumnezeu a făcut-o naturii umane. Ceea ce nu a putut face nici marea despărţită, nici stîncile sfărîmate, nici văzduhul învălmăşit, nici mana care a căzut în pustie vreme de patruzeci de ani şi a hrănit mii de oameni, nici legea dată poporului, nici semnele împlinite, fie în pustie, fie în Ţara sfîntă, singură crucea, acest lemn blestemat, care scîrbea pe toţi oamenii, obiectul unei dispreţuiri universale, a putut să împlinească deplin şi fără sforţări, odată ce-a fost scăldată în sîngele lui Hristos.

Pămîntul întreg, altădată atît de sterp în virtuţi, al cărui aspect era tot atît de dezolant ca şi acela al pustiului însuşi, incapabil cum era de a produce un bine, crucea l-a făcut dintr-o dată un rai, o mamă rodnică.

_________________
Gargarita Lumina-si-Mirt


Sus
 Profil SEARCH_USER_POSTS 
 
 Subiectul mesajului: Re: Evanghelia zilei
MesajScris: 12 Mar 2010, 08:38 
Neconectat
Avatar utilizator

Membru din: 01 Mai 2008, 20:41
Mesaje: 4556
Locatie: Braila
Nume forum: Sonia
Folosul postului

Mulţi creştini, nedând o prea mare importanţă postului, îl ţin fără tragere de inimă sau nu îl ţin deloc. Şi totuşi, trebuie să primim postul cu bucurie, nu cu frică şi părere de rău, căci nu este înfricoşător pentru noi, ci pentru diavoli. În cazul demonizaţilor, mult poate face postul, mai ales când este însoţit de sora sa bună, care este rugăciunea. De aceea, Hristos a spus: Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post (Mat. 17, 21).

Aşadar, dat fiind faptul că postul îi alungă departe pe vrăşmaşii mântuirii noastre, trebuie să îl iubim, nu să ne temem de el. Trebuie mai degrabă să ne temem de mâncarea multă, mai ales atunci când este însoţită de beţie, pentru că ea ne supune patimilor, în vreme ce postul, dimpotrivă, ne scapă de patimi şi ne dăruieşte libertatea duhovnicească. De ce dovadă a binefacerilor postului mai avem nevoie, atunci când ştim că el luptă împotriva diavolului şi ne izbăveşte de robia păcatului?

Nu numai călugării cu viaţă îngerească sunt însoţiţi de puterea postului, dar şi unii mireni, care zboară pe aripile lui până la înălţimile cugetării sfinte.

Vă amintesc că cei doi mari prooroci ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie, cu toate că aveau mare îndrăzneală la Dumnezeu, prin virtuţile lor, posteau adesea, iar postul îi apropia de Dumnezeu.

Chiar şi cu mult înainte de ei, la începuturile creaţiei, atunci când Dumnezeu l-a plăsmuit pe om, i-a dat deîndată porunca să postească. Dacă Adam împlinea această poruncă, avea să se mântuiască. Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! (Facerea 2, 16-17). Aceasta nu era alta decât porunca de a posti. Dacă şi în Paradis era nevoie de post, cu atât mai mult este nevoie în afara sa. Dacă înainte ca omul să fie rănit sufleteşte, postul era pentru el medicament, cu atât mai mult este medicament acum, când sufletul său este rănit de păcat. Dacă înainte să înceapă războiul poftelor, era absolută nevoie de post, cu atât mai multă nevoie este acum, când suntem în război cu diavolul. Dacă Adam se supunea acestei porunci, nu ar mai fi auzit cuvintele: pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Facerea 3, 19). Pentru că Adam nu s-a supus, au urmat moartea, grijile, suferinţele şi o viaţă mai grea decât orice moarte.

Vedeţi cum Dumnezeu Se supără atunci când postul este dispreţuit? Şi nu puteţi să vă închipuiţi cât Se bucură El când ţinem post. Moartea a intrat în om pentru că a nesocotit postul şi este scoasă din el prin post. Astfel s-a întâmplat şi cu ninivitenii.

Şi a fost cuvântul Domnului către Iona, fiul lui Amitai, zicând: „Scoală-te şi du-te în cetatea cea mare a Ninivei şi propovăduieşte acolo, căci fărădelegile lor au ajuns până în fata Mea!” (Iona 1, 1-2). După mai multe peripeţii (Iona 1, 3-2, 11), Iona s-a dus la niniviteni şi le-a spus că cetatea lor urma să fie distrusă: Patruzeci de zile mai sunt, şi Ninive va fi distrusă! (Iona 3, 4). Când au auzit aceste cuvinte, oamenii din Ninive nu s-au arătat dispreţuitori şi indiferenţi. Cu toţii – bărbaţi, femei, stăpâni, robi, copii şi bătrâni – au început să postească. Ba şi pe animale le-au pus să postească. Iată de ce am spus mai înainte că de mâncarea multă şi de băutură ar trebui să ne temem, nu de post: mâncarea şi băutura au fost aproape să distrugă cetatea, pe când postul a izbăvit-o.

Proorocul Daniel a fost aruncat în groapa leilor, dar pentru că postise, a ieşit nevătămat, ca şi cum ar fi fost aruncat între oi (Dan. 6, 16-23). Dar şi cei trei tineri, care au postit la rândul lor, au fost aruncaţi în foc şi au ieşit de acolo cu trupurile luminoase şi neatinse de flăcări (Dan. 3, 19-27). Dacă focul a fost adevărat, atunci cum de nu i-a ars pe aceşti oameni? Dacă trupurile lor erau adevărate, cum de nu au fost vătămate? Cum? Întreabă postul să-ţi spună. El o să te lămurească în legătură cu această taină, pentru că taină este, cu adevărat, ca trupurile să fie date fiarelor sălbatice sau focului şi să nu păţească nimic. Vezi ce luptă peste fire şi apoi ce biruinţă peste fire? Adu-ţi aminte mereu de puterea postului şi primeşte-l cu sufletul deschis, pentru că este nebunie curată să ne îndepărtăm de el, atunci când şi de colţii leilor fereşte, şi de foc scapă, şi pe diavoli îi îndepărtează, potolind văpaia patimilor, liniştindu-ne gândul şi aducându-ne alte şi alte binefaceri.

„Mi-e frică de post pentru că strică şi slăbeşte trupul”, poate că spui tu. Dar să ştii că pe cât se strică materia omului, pe atât se înnoieşte sufletul său (vezi 2 Cor. 4, 16). Pe de altă parte, dacă vrei să cercetezi bine lucrurile, vei vedea că postul are grijă de sănătatea trupului. Iar dacă nu crezi cuvintele mele, întreabă-i pe doctori, să-ţi zică ei mai bine. Aceştia spun că sănătatea este menţinută prin cumpătare la mâncare, pe când lăcomia duce la tot felul de boli, care distrug trupul.

Aşadar, să nu ne temem să postim, căci postul ne scoate din multe rele. Mai văd oameni care înainte şi după post se îmbuibă cu hrană şi cu băutură, pierzând astfel folosul postului. Este ca şi cum trupul nostru abia şi-ar reveni dintr-o boală şi când ar da să se ridice din pat, cineva l-ar lovi tare cu piciorul şi l-ar îmbolnăvi şi mai tare. Ceva asemănător se întâmplă şi cu sufletul nostru atunci când înainte şi după post nu suntem cumpătaţi.

Dar şi când postim, nu ajunge să ne abţinem de la diferite mâncăruri, ci trebuie să postim şi sufleteşte. Există primejdia ca ţinând posturile rânduite de Biserică, să nu avem nici un folos. Din ce cauză? Pentru că ne ţinem departe de mâncăruri, dar nu ne ţinem departe de păcat; nu mâncăm carne, dar mâncăm sufletele celor săraci; nu ne îmbătăm cu vin, dar ne îmbătăm cu pofte trupeşti; petrecem ziua în post, dar ne uităm la lucruri ruşinoase. În felul acesta, pierdem folo-sul postului. De aceea, postul de mâncare trebuie însoţit de îndepărtarea de orice păcat, de rugăciune şi de luptă duhovnicească. Numai astfel vei aduce jertfă bine-plăcută Domnului şi vei avea mult folos.

_________________
Gargarita Lumina-si-Mirt


Sus
 Profil SEARCH_USER_POSTS 
 
 Subiectul mesajului: Re: Evanghelia zilei
MesajScris: 13 Mar 2010, 08:39 
Neconectat
Avatar utilizator

Membru din: 01 Mai 2008, 20:41
Mesaje: 4556
Locatie: Braila
Nume forum: Sonia
Evanghelia zilei Sâmbata, 13 martie 2010:
Marcu VII, 31-37
Ioan V, 24-30


Marcu VII, 31-37Capitolul VII
31. Şi, ieşind din părţile Tirului, a venit, prin Sidon, la Marea Galileii,prin mijlocul hotarelor Decapolei.
32. Şi I-au adus un surd, care era şi gângav, şi L-au rugat ca să-Şi pună mâna peste el.
33. Şi luându-l din mulţime, la o parte, Şi-a pus degetele în urechile lui, şi scuipând, S-a atins de limba lui.
34. Şi privind la cer, a suspinat şi a zis lui: Effatta! ceea ce înseamnă:Deschide-te!
35. Şi urechile lui s-au deschis, iar legătura limbii lui îndată s-a dezlegat, şi vorbea bine.
36. Şi le poruncea să nu spună nimănui. Dar, cu cât le poruncea, cu atât mai mult ei Îl vesteau.
37. Şi erau uimiţi peste măsură, zicând: Toate le-a făcut bine: pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească.

Ioan V, 24-30Capitolul V
24. Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă.
25. Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia.
26. Căci precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine
27. Şi I-a dat putere să facă judecată, pentru că este Fiul Omului.
28. Nu vă miraţi de aceasta căci vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui,
29. Şi vor ieşi, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii.
30. Eu nu pot să fac de la Mine nimic precum aud, judec dar judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut la voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis.

_________________
Gargarita Lumina-si-Mirt


Sus
 Profil SEARCH_USER_POSTS 
 
Afiseaza mesajele de la anteriorul:  Sorteaza dupa  
Scrie un subiect nou Raspunde la subiect  [ 683 mesaje ]  Du-te la pagina 1, 2, 3, 4, 5 ... 69  Urmatorul

Ora este UTC + 1 [ DST ]


Nu puteti scrie subiecte noi in acest forum
Nu puteti raspunde subiectelor din acest forum
Nu puteti modifica mesajele dumneavoastra in acest forum
Nu puteti sterge mesajele dumneavoastra in acest forum

Cautare dupa:



Powered by phpBB © 2000, 2002, 2005, 2007 phpBB Group
Translation/Traducere: phpBB Romania