Acum este 21 Apr 2021, 00:51

Ora este UTC + 1 [ DST ]





Scrie un subiect nou Raspunde la subiect  [ 650 mesaje ]  Du-te la pagina Anterior  1, 2, 3, 4, 5 ... 65  Urmatorul
  Versiune printabila Subiectul anterior | Urmatorul subiect 
Autor Mesaj
 Subiectul mesajului: Re: Evanghelia zilei
MesajScris: 14 Mar 2010, 08:10 
Neconectat
Avatar utilizator

Membru din: 01 Mai 2008, 20:41
Mesaje: 4331
Locatie: Braila
Nume forum: Sonia
Evanghelia zilei Duminica, 14 martie 2010
Marcu IX, 17-32
Matei IV, 25
V, 1-12


Marcu IX, 17-32 Capitolul IX
17. Şi I-a răspuns Lui unul din mulţime: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut.
18. Şi oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge,dar ei n-au putut.
19. Iar El, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine.
20. Şi l-au adus la El. Şi văzându-L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil, şi, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând.
21. Şi l-a întrebat pe tatăl lui: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: din pruncie.
22. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă.Dar de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi.
23. Iar Iisus i-a zis: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede.
24. Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajuta necredinţei mele.
25. Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el!
26. Şi răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit iar copilula rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit.
27. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, şi el s-a sculat în picioare.
28. Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, deoparte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim?
29. El le-a zis: Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post.
30. Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva.
31. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia.
32. Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe.

Matei IV, 25 Capitolul IV
25. Şi mulţimi multe mergeau după El, din Galileea, din Decapole, dinIerusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan.

Capitolul V
1. Văzând mulţimile, Iisus S-a suit în munte, şi aşezându-se, ucenicii Lui au venit la El.
2. Şi deschizându-şi gura, îi învăţa zicând:
3. Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.
4. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
5. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
6. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
7. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.
8. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
9. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
10. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.
11. Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.
12. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri,că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi.

_________________
Gargarita Lumina-si-Mirt


Sus
 Profil SEARCH_USER_POSTS 
 
 Subiectul mesajului: Re: Evanghelia zilei
MesajScris: 15 Mar 2010, 08:07 
Neconectat
Avatar utilizator

Membru din: 01 Mai 2008, 20:41
Mesaje: 4331
Locatie: Braila
Nume forum: Sonia
Cuvant la Duminica a patra a Sfântului si Marelui Post

din “Omilii la Postul Mare”


„Iară fariseii grăiau:
cu domnul dracilor scoate pe draci”
(Mt.. 9. 34; Lc. 11, 15)

Despre post şi despre patima defăimării

Precum după sfârşitul iernii, când începe vara corăbierul duce în mare vasul său, ostaşul curăţă armele sale şi îşi pregăteşte calul său de război, lucrătorul de pământ îşi ascute secera, călătorul începe cu curaj călătoria sa cea îndelungată şi luptătorul se găteşte pentru arena, aşa şi noi, când a sosit timpul postului, ca o vară a sufletului, precum ostaşii să curăţim armele noastre, precum lucrătorii de pământ să ascuţim secerile noastre, precum corăbierii împotriva valurilor, poftelor celor fără de rânduială să opunem cugetările cele sfinte, precum călătorii să începem călătoria la cer şi precum luptătorii să ne gătim pentru luptă. Căci creştinul este un lucrător de pământ, un corăbier; un ostaş, un luptător şi un călător. De aceea zice şi Apostolul Pavel: „îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu” (Efes. 6, 11-13).
Dacă eşti tu luptător, trebuie sa paşeşti pe locul luptei dezbrăcat; dacă eşti ostaş, trebuie să te arăţi la bătălie înarmat. Cum însă sunt cu putinţă amândouă aceste deodată ? Totodată a fi dezbrăcat şi înarmat? Ascultă! Dezbracă-te de treburile lumeşti şi vei fi gol ca un luptător, armează-te cu armele duhului şi vei fi înarmat ca un ostas; dezbracă grijile cele vremelnice, căci timpul postului este un timp de luptă, armează-te cu armele duhului, căci nouă ne stă înainte un greu război împotriva Satanei şi a puterii lui. De aceea noi trebuie să ne dezbrăcăm, pentru ca diavolul să nu se poată apuca de nimic, şi să fim înarmaţi din toate părţile, pentru ca să nu putem fi răniţi de nicăieri. Lucrează acum ogorul sufletului tău, smulge spinii şi pălămida, seamănă în locul lor cuvântul lui Dumnezeu, pune şi sădeşte plantele cele frumoase ale înţelepciunii, şi atunci tu vei fi un duhovnicesc lucrător de pământ. Secera duhului tău, care se tocise prin necumpătare, prin post iarăşi se va ascuţi; pregăteşte-te de călătorie la cer, păşeşte pe calea cea aspră şi îngustă, căci cel subţiat prin post poate mai uşor să treacă prin uşa cea strâmtă. Furtuna patimilor trebuie acum să o linişteşti, valurile poftelor celor fără rânduială să le domoleşti, corăbioara sufletului tău să o scapi, să întrebuinţezi toată prevederea şi vei fi un cârmaci duhovnicesc. La toate acestea postul ne dă prilej şi învăţătură. Eu însă înţeleg nu postul cel obişnuit, ci postul cel adevărat, adică nu numai înfrânarea de la mâncare, ci încă şi înfrânarea de la păcate; căci nu, singur postul bucatelor în sine, ci numai postul cel adevărat poate mântui pe om.
Aşadar, pentru ca noi să nu ne ostenim în zadar si să ni se răpească folosul postului, să cercetăm cum şi în ce chip trebuie să postim. Fariseul acela din Evanghelie încă postea (Lc. 18, 10 şi urm.), dar aceasta nu i-a folosit la nimic, ci s-a întors deşert în casa sa, pe cand vameşul, care nu postise, l-a întrecut. Ninivitenii au postit şi iarăşi au dobândit harul lui Dumnezeu. Dar şi jidovii posteau, fără ca aceasta să-i fi mântuit. Să vedem acum ce însuşiri a avut postul ninivetenilor si prin ce au îmblânzit ei mânia cea mare a lui Dumnezeu. Era oare postul lor numai înfrânare de mâncare şi îmbrăcarea hainelor de jale ? Nicidecum, ci era o schimbare a toată viaţa lor. De unde ştim aceasta ? De la însuşi profetul. Când el vorbeşte despre mânia lui Dumnezeu şi despre postul ninivetenilor, şi despre iertarea dumnezeiească, cea dobândită, arată şi temeiul acestei iertări prin cuvintele: „Căci Dumnezeu a văzut faptele lor” (Iona 3, 10). Care fapte? Oare înfrânarea lor de la mâncare şi purtarea hainelor ele jale? Nu, ci tăcând despre aceasta, zice: „Fiindcă fiecare a părăsit calea sa cea rea, Domnului i-a părut rău de nenorocirea ce voia a aduce asupra lor”. Aşadar, vezi că ninivetenii nu prin înfrânarea de la mâncare, ci prin schimbarea vieţuirii lor au scăpat de primejdia cea mare şi iarăşi au împăcat pe Dumnezeu.
Dar eu zic aceasta nu pentru a înjosi postul, ci pentru a-l cinsti cu adevărat, căci cinstea postului stă nu întru înfrânarea de la mâncare, ci întru înfrânarea de la păcate, iar cine mărgineşte postul său numai la a nu mânca, acela necinsteşte postul mai mult.
Tu posteşti! Bine, dar arată-mi aceasta prin fapte ! Prin ce fapte ? – întrebi tu.
Iată: când vezi un sărac, fie-ţi milă de dânsul; când vezi un vrăjmaş, împacă-te cu dânsul. De vezi pe aproapele tău norocit, nu-l pizmui. Ţine ochii tăi în frâu, ca să nu arunce priviri poftitoare şi necurate. Nu numai gura ta trebuie să postească, ci încă şi ochii şi urechile, picioarele şi mâinile şi toate membrele trupului tău. Mâinile tale să postească rămânând curate de averea cea nedreaptă şi de lăcomia câştigului. Picioarele tale trebuie să postească nemergând la desfătările cele necuviincioase. Ochii trebuie să postească neuitându-se cu poftă şi cu aprindere. Privirea este mâncarea ochilor. Dacă privirea este neiertată, păcătoasă, vătăma postul, ducând tot sufletul la pierdere. Ar fi cea mai mare nebunie a opri gurii chiar mâncarea cea învoită, iară ochiului, dimpotrivă, a-i îngădui privirea cea păcătoasă. Tu te înfrânezi de carne. Bine. Dar nu-ţi lăsa nici ochii a căuta la pofta cărnii, încă şi urechile tale trebuie să postească. Dar postul urechii stă în a nu asculta clevetirile şi vorbele cele rele asupra cuiva. Căci se zice în Sfânta Scriptură: „Să nu asculţi vorbele cele mincinoase” (leş. 23, 1). încă şi gura trebuie să postească, înfrânându-se de la vorbele cele de ruşine şi de înjurături sau sudalme; căci ce ar folosi, dacă noi nu mâncăm carnea dobitoacelor, dar ca nişte fiare sălbatice sfâşiem numele cel bun al fraţilor noştri ?
Defăimătorul, într-adevăr, sfâşie şi mănâncă pe aproapele său. Despre aceasta vorbeşte Pavel, când zice: „Iară de vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, căutaţi să nu vă mistuiţi unul de către altul” (Gal. 5, 15). Deşi nu ai înfipt dinţii tăi în carnea, nici în trupul aproapelui tău, dar ai muşcat sufletul lui cu clevetirea ta, l-ai rănit cu bănuiala ta cea rea, ţi-ai pricinuit ţie însuţi, lui şi multor altora înmiite daune. Căci tu, prin clevetirea aproapelui tău, ai făcut mai rău pe cel ce te-a ascultat; de este el un păcătos, acum va fi mai îndrăzneţ, căci cunoaşte un tovarăş al păcatului său; de este el un drept, acum uşor se va amăgi întru mândrie şi prin păcatul altora va ti împins a cugeta lucruri înalte despre sine. Tu eşti vinovat încă şi prin aceea că numele lui Dumnezeu se huleşte; căci precum prin vederea faptelor celor bune numele lui Dumnezeu se cinsteşte, aşa prin descoperirea păcatelor El se defăima şi se necinsteşte. Pe lângă aceasta, pe omul pe care îl defaimi, prin defăimarea ta l-ai făcut mai fără de ruşine şi totodată mai învrăjmăşit asupra ta.
Să nu-mi zică nimeni că numai când ar vorbi cineva neadevărul despre aproapele său, atunci l-ar defăima, iară nu când vorbeşte adevărul. Nu, nu este aşa; căci si aceea este o călcare de lege, când cineva vorbeşte asupra aproapelui ceva de rau, care este adevărat. Fără îndoială şi fariseul acela numai adevăr a vorbit despre vameşul, şi totuşi aceasta nu i-a ajutat, iar toate faptele lui cele bune au fost zadarnice. Dar poate tu voieşti să îmbunătăţeşti pe fratele tău, văzându-i păcatele lui. Iată, dacă tu voieşti aceasta, atunci plânge, cere de la Dumnezeu ajutorul lui, ia pe fratele tău la o parte, sfătuieşte-l îndeosebi, povăţuieşte-l, mângâie-l.
Arată păcătosului că tu îl iubeşti, dovedeşte-i că numai din îngrijire pentru dânsul si pentru că voieşti binele lui, iară nu spre a-l ruşina, pomeneşti păcatele lui. Arată-i cea mai mare dragoste şi prietenie, fără să te ruşinezi a face toate, dacă ţinta ta este de a-l face mai bun. Aşa fac adeseori doctorii, care măgulesc pe bolnavii cei nesupuşi, spre a-i îndemna să primească doctoriile cele vindecătoare. Fă şi tu aşa şi arată preotului rănile aproapelui tău. Aceasta înseamnă a te îngriji de dânsul şi a te interesa ele îmbunătăţirea lui.
Dar sfătuirea mea nu priveşte numai pe aceia care vorbesc rău de alţii, ci şi pe aceia care aud nişte asemenea vorbe. Pe aceşti din urmă îi sfătuiesc eu aş astupa urechile şi a urma psalmistului, care zice: „Urât-am pe cel ce grăieşte rău în ascuns despre aproapele său” (Ps. 100, 5). Voieşte cineva să-ţi spună ceva despre altul, zi-i: dacă voieşti, să lauzi pe cineva cu bucurie, voi pleca urechea mea. Iară de voieşti să vorbeşti rău despre cineva, eu voi astupa urechile mele la vorbele tale. Căci ce-mi va folosi mie a afla că acesta sau acela este un păcătos ? Mai zi defăimătorului: „Pentru noi înşine trebuie să ne îngrijim, cum am putea să dăm seamă de păcatele noastre şi să întoarcem grija la cercetarea propriei noastre vieţi”. Căci cu ce ne-am putea noi dezvinovăţi şi afla iertare, cand noi nu ne îngrijim de treburile noastre proprii, dar ne ocupăm aşa de mult cu cele străine ? Este necuviincios când cineva trece pe lângă o casă, a se uita înăuntru cu curiozitate, iscodind ce se face acolo. Dar încă mai necuviincios şi mai nemoral este a iscodi viaţa şi purtarea altor oameni.
Oamenii aceştia, care pururea se îngrijesc de cele străine, săvârşesc însă si o altă nebunie foarte mare. Dacă iarăşi au iscodit ceva, îndată o spun altuia, dar opresc pe acesta cu asprime de a mai spune cuiva, şi tocmai prin aceasta dau a înţelege că ei au săvârşit ceva vrednic de prihănit. Căci, dacă tu doreşti ca ceva să nu se mai spună, ar fi trebuit tu însuţi mai întâi de toate să nu spui. Voieşti tu ca ceva să nu fie cunoscut, atunci trebuie ca tu însuţi să o faci mai întâi. Dar dacă tu însuţi nu poţi tăcea, în zadar îndemni pe alţii la tăcere.
Dar poate tu vei zice: „Este foarte dulce şi plăcut a defăima pe altul”. Dimpotrivă, a nu defăima este plăcut. Cine a defăimat pe altul, cade în încurcături, se teme de urmările cele rele, se căieşte, şi adeseori şi-ar muşca limba; şi tremură, ca nu cumva ceea ce a spus să îi aducă o mare primejdie şi o cumplită daună. Dimpotrivă, cine stăpâneşte limba sa, este liber de toată această mâhnire şi trăieşte într-o linişte dulce. ,,De ai auzit ceva – zice înţeleptul Sirah, las-o să moară în tine; fii liniştit, nu vei crăpa din aceasta” (Sir. 19, 10). Ce vrea să zică aceasta: „Lasă-o să moară în tine” ? Aceasta vrea să zică: stârpeşte-o, îngroap-o, fă-o să nu mai iasă afară.
Aşadar, înainte de toate, trebuie să te fereşti a asculta pe cel ce vorbeşte rău de aproapele tău. Iară dacă ai auzit ceva asemenea, îngroap-o, omoar-o în tine, dă-o uitării, ca să fie ca şi cum nu ai fi auzit-o. Atunci vei putea să petreci o viaţă liniştită, paşnică. Dacă defăimătorii vor vedea că dispreţul nostru îi ajunge mai degrabă pe dânşii decât pe cei defăimaţi, atunci ei curând se vor lăsa de obiceiul lor cel rău, vor părăsi păcatul lor, iar pe viitor vor grăi bine despre aproapele; iară despre noi vor spune cu laudă că suntem mântuitorii şi binefăcătorii lor.
Deci să fugim, iubiţilor, de defăimări, şi să recunoaştem că patima defăimării este o cursă a Satanei şi o groapă plină de răutate şi de pândituri.
Căci diavolul pentru aceea ne-a împins la acest obicei rău, pentru ca noi să nu ne îngrijim de mântuirea sufletului nostru, iar ca răspunderea noastră să o facă mai mare. Şi defăimarea nu numai pentru aceea este ceva rău, pentru că noi avem să dăm seamă despre fiecare cuvânt, ci şi pentru aceea că defăimarea ne răpeşte orice dezvinovăţire pentru păcatele noastre, făcându-le mai grele şi mai de osândit.
Cine critică cu amărăciune păcatele altora, acela nu are a aştepta nici o iertare pentru păcatele sale. Căci Dumnezeu ne va judeca nu numai după mărimea păcatelor noastre, ci şi după cum am judecat noi pe alţii. De aceea Hristos a zis: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Mt. 7, 1).
Aşadar, păcatul nostru în acea lume se va arăta nu numai aşa cum este el în sine, ci, prin judecata noastră cea aspră despre aproapele, el se va face mai grozav şi mai vrednic de osândă. Dimpotrivă, cel domol, cel iubitor de oameni, cel blând micşorează mărimea păcatelor sale.
Aşadar, în acest sfânt timp al postului să alungăm toată defăimarea din gura noastră, fiind convinşi, că de am mânca numai cenuşă, această viaţă aspră nu va putea folosi, dacă nu ne vom înfrâna totodată de prihanire şi de defăimare. Să postim deci, iubiţilor, în aşa chip, ca noi să ne înfrânăm nu numai de la mâncare, ci şi de la păcate. Atunci noi încă din viaţa de acum vom avea bună nădejde de mântuire, iară în viaţa cea viitoare ne vom apropia de Hristos cu o veselă încredere şi vom putea gusta bunurile cele negrăite ale cerului, de care fie să ne împărtăşim cu toţi, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine cinstea în vecii vecilor ! Amin.

_________________
Gargarita Lumina-si-Mirt


Sus
 Profil SEARCH_USER_POSTS 
 
 Subiectul mesajului: Re: Evanghelia zilei
MesajScris: 16 Mar 2010, 08:27 
Neconectat
Avatar utilizator

Membru din: 01 Mai 2008, 20:41
Mesaje: 4331
Locatie: Braila
Nume forum: Sonia
CUVÎNT DESPRE RUGĂCIUNE
de SFÎNTUL IOAN GURĂ DE AUR

Migne 50, 779-786
Traducere de Pr. D. FECIORU

Toată lumea ştie că rugăciunea este începutul oricărui bine şi pricina mîntuirii şi a vieţii veşnice. Cu toate astea socot că trebuie neapărat să vorbesc după putere despre rugăciune, pentru ca pe cei ce obişnuiesc să trăiască în rugăciune şi sînt cu luare aminte la slujba lui Dumnezeu, cuvîntul meu să-i facă mai sîrguincioşi, iar pe cei care trăiesc în trîndăvie, care-şi lasă sufletul pustiu de rugăciune, să cunoască paguba ce-au avut-o pînă acum şi să nu se mai lipsească pentru restul vieţii de mîntuire.

Deci, chiar de la început, putem spune că cel mai mare bun al rugăciunii este acela că tot omul care se roagă stă de vorbă cu Dumnezeu; şi ştie bine orice om, ce lucru mare este, ca om fiind, să vorbeşti cu Dumnezeu ; dar ca să înfăţişeze prin cuvînt cinstea aceasta, nimeni nu poate.

Cinstea aceasta depăşeşte chiar strălucita dregătorie a îngerilor , îngerii ştiu asta bine, că după cum se spune în profeţi, toţi îngerii aduc cu multă frică Stăpînului cîntări şi slujbe ; îşi acoperă feţele şi picioarele cu multă evlavie, iar prin zborul şi prin neputinţa lor de a rămîne liniştiţi îşi arată frica lor mare.

Socot că prin asta ne învaţă să uităm în vremea rugăciunii că sîntem oameni; prinşi de rîvnă şi de frică să nu mai vedem nimic din cele de pe pămînt, să socotim că stăm în mijlocul îngerilor şi săvîrşim aceeaşi slujbă ca şi ei. În celelalte privinţe ne deosebim mult de îngeri; ne deosebim în ce priveşte firea, felul de viaţă, înţelepciunea, priceperea, şi în orice altceva ai mai putea spune ; în rugăciune, însă, facem o lucrare comună, şi îngerii şi oamenii.

Cînd e vorba de rugăciune nu este deosebire între firea îngerească şi firea omenescă. Rugăciunea te deosebeşte de animale, rugăciunea te alătură de îngeri. Dacă te străduieşti să-ţi petreci toată viaţa în rugăciune şi în slujirea lui Dumnezeu, ai trecut îndată la o vieţuire îngerească, ai trecut la viaţa, cinstea, nobleţea, înţelepciunea şi priceperea îngerească.

Poate fi, oare, sfinţenie mai mare decît a altora ce stau de vorbă cu Dumnezeu ?

Poate fi, oare, cineva mai drept, mai bun şi mai înţelept! Dacă cei care vorbesc cu oamenii înţelepţi, ajung iute de se aseamănă în înţelepciune cu aceia, în urma deselor convorbiri cu ei, ce se cuvine să spunem de cei care vorbesc cu Dumnezeu şi se roagă Lui ?

De cîtă înţelepciune, de cîtă virtute, de cîtă pricepere, de cîtă frumuseţe morală, de cîtă cuminţenie, de cîtă bunăcuviinţă în moravuri nu se umple sufletul lor în urma rugăciunii şi rugăminţii lor !

Deci nu păcătuieşti de spui că rugăciunea este pricina oricărei virtuţi şi dreptăţi.

Nici un gînd sau faptă, care duce la dreapta credinţă, nu poate intra în suflet fără ajutorul rugăciunii şi slujirii lui Dumnezeu. După cum un oraş, care nu-i înconjurat cu ziduri cade uşor în mîna duşmanilor, pentru că-i lipseşte zidul care să-i împiedice, tot aşa şi sufletul, care nu-i îngrădit cu rugăciuni este supus uşor de diavol şi umplut lesne cu orice păcat.

Mai întîi, diavolul nu îndrăzneşte să se apropie, cînd vede că sufletul e întărit cu rugăciuni ; se teme de tăria şi puterea pe care i-o dau rugăciunile, care-l hrănesc mai bine de cum hrănesc mîncărurile trupul ; apoi, cei care se roagă cu rîvnă nu pot să facă o faptă nevrednică de rugăciune, ci ruşinîndu-se de Dumnezeu, cu Care nu de mult vorbiseră, îndepărtează iute toată uneltirea vicleanului ; ei singuri se gîndesc ce rău mare este ca, după ce ai vorbit nu de mult cu Dumnezeu şi L-ai rugat să-ţi dea viaţă curată şi sfîntă, să te îndrepţi îndată spre diavol, să primeşti în suflet plăcerile ruşinoase, să laşi pe diavol să intre în sufletul pe care de curînd l-a cercetat Dumnezeu şi să îngădui dracilor să pătrundă în sufletele faţă de care harul Duhului şi-a arătat marea sa iubire de oameni şi purtarea sa de grijă.

Şi ascultă acum ! Este cu neputinţă omului să stea de vorbă cu Dumnezeu fără lucrarea Duhului ; harul trebuie să fie de faţă, să ne ajute în sfintele noastre nevoinţe; şi aşa să intre, să ne plece genunchele noastre, să ne rugăm şi să cerem.

Pentru că a sta de vorbă cu Dumnezeu e mai mult decît a sta de vorbă cu oamenii; de aceea trebuie să vină harul Duhului ca să ne întărească, să ne dea îndrăznire, şi să ne arate cît e de mare cinstea de a sta de vorbă cu Dumnezeu.

Deci, ştiind că şi vorbeşti cu Dumnezeu, şi că şi primeşti lucrarea Duhului cînd stai de vorbă cu Dumnezeu, n-ai să mai laşi să intre diavolul în sufletul, pe care ţi l-a sfinţit Duhul. După cum cei care au vorbit cu împăratul nu mai vor să stea de vorbă cu cerşetorii şi cu oamenii fără căpătîi după ce s-au bucurat de cuvintele dulci ale împăratului şi de cinstea ce li s-a făcut, tot aşa şi cel care a vorbit cu Dumnezeu şi s-a rugat Lui, nu va mai vrea să stea de vorbă cu cel viclean, cu cel necredincios. Într-adevăr, cu dracii vorbeşte cel ce slujeşte plăcerilor şi pe urmele nebuniei lor calcă, după cum omul cu viaţa curată, omul care face dreptatea, stă de vorbă cu îngerii şi calcă pe urma strălucitei lor dregătorii.

Mi se pare că dacă cineva ar spune că rugăciunile sînt nervii sufletului, ar spune adevărul. După cum datorită nervilor, trupul se menţine, aleargă, stă drept, trăieşte şi stă strîns unit, iar dacă tai nervii strici toată armonia trupului, tot aşa şi sufletele, datorită sfintelor rugăciuni îşi păstrează armonia lor, se menţin şi aleargă cu uşurinţă pe calea bunei credinţe.

Dacă te lipseşti de rugăciune, faci la fel ca şi cum ai scoate un peşte din apă. După cum pentru peşte apa este viaţa lui, tot aşa pentru tine, rugăciunea. Cu ajutorul rugăciunii poţi să zbori, poţi să te urci la ceruri şi să te apropii de Dumnezeu.

Cele ce-am spus sînt îndestulătoare să-şi arate puterea sfintei rugăciuni ; dar poate că e mai bine să mergem la dumnezeieştile Scripturi, ca să cunoaştem din cuvintele lui Hristos bogăţia pe care rugăciunea o agoniseşte pentru cei ce voiesc să se îndeletnicească cu ea.

«Le spunea, zice Evanghelia, şi pildă, că trebuie să se roage totdeauna : într-o cetate era un judecător, care de Dumnezeu nu se temea şi de om nu se ruşina. Şi era şi o văduvă in cetatea aceea şi venea la dinsul zicînd: «Izbăveşte-mă de pirîşul meu !». Şi n-a vrut multă vreme. Iar după aceea a zis intru sine : «Deşi de Dumnezeu nu mă tem şi de om nu mă ruşinez, dar pentru că îmi face supărare văduva aceasta, o voi izbăvi pe ea, ca nu pînă in sfîrşit venind să mă supere». Şi a zis Domnul: «Auziţi ce grăieşte judecătorul cel nedrept ? Oare Dumnezeu nu va face izbăvire aleşilor Săi, care strigă către Dînsul ziua şi noaptea şi îndelung îi rabdă pe dînşii ? Zic vouă, că le va face lor izbăvire degrab» (Luca 18, 1-8).

Să cunoaştem, fraţilor, înţelepciunea cea ascunsă în cuvintele Duhului, cercetînd-o după puterea noastră, nu cîtă este ea, ci cît putem noi. Cei care-şi fac viaţa pe mare coboară în adîncul mării şi aduc celor de pe uscat pietre de mare preţ; şi eu, cercetînd noianul dumnezeieştilor Scripturi, m-am coborît, pe cît am putut, în adîncul înţelepciunii celei duhovniceşti, ca să vă aduc comoară bună, care împodobeşte mai bine sufletele decît coroanele cele bătute cu pietre capetele -împăraţilor. Frumuseţea coroanelor împărăteşti se potriveşte numai vieţii de aici ; dar cel care-şi încununează sufletul cu cuvintele Duhului, îşi petrece acum timpul în toată siguranţa, iar după sfîrşitul vieţii se apropie cu îndrăznire, plin de virtute şi lipsit de orice păcat, de scaunul de judecată al lui Hristos.

Ce comoară v-am adus, dar, din adîncul Scripturilor ? Asta nu înseamnă că am atins adîncul înţelepciunii, ci că m-am coborît atît cît am putut ! Hristos vrînd să ne facă să ne rugăm şi vrînd să ne înfăţişeze folosul ce-l aduce rugăciunea în sufletele noastre, vorbeşte de un judecător rău şi încăpăţînat, care aruncase din ochi toată ruşinea,- iar din suflet izgonise teama de Dumnezeu. Şi doar ar fi fost de ajuns să ne fi înfăţişat chipul unui judecător drept şi milostiv şi să fi pus în comparaţie dreptatea aceluia cu iubirea de oameni a lui Dumnezeu, ca să arate puterea rugăciunii.

Că dacă un om bun şi blînd primeşte cu bunăvoinţă pe cei care i se roagă, cu mult mai mult Dumnezeu, a Cărui mare bunătate depăşeşte nu numai mintea noastră, ci chiar pe a îngerilor !

Ar fi fost de ajuns, după cum am spus, să ne fi înfăţişat chipul unui judecător drept; dar aşa ne dă ca pildă un judecător crud, necredincios şi urîtor de oameni; acesta, nemilos faţă de ceilalţi oameni, dar bun şi blînd faţă de cei ce se roagă de el cu stăruinţă, ca să cunoşti că orice rugăminte atrage uşor spre milă şi îndurare chiar pe oamenii răi.

De ce a făcut asta Hristos? Ca să cunoască toţi puterea rugăciunii ! De aceea, după ce duce pe văduvă înaintea celui mai rău dintre judecători şi după ce-l arată iubitor de oameni împotriva firii sale, mută cuvîntul de la judecătorul cel rău la Tatăl Său, la Cel bun, Cel blînd, Cel binevoitor, Cel iubitor de oameni, Cel ce trece cu vederea fărădelegile, Cel ce iartă multe păcate, Cel ce-i hulit în fiecare zi şi rabdă, Cel Care suferă să vadă pe draci cinstiţi, pe El ocărît, iar pe Fiul Său hulit cu mii şi mii de hule, spuse şi nespuse.

Deci, nu ne va milui El degrab, cu toate că-i hulit şi rabdă cu blîndeţe, dacă ne vede că ne închinăm Lui cu frica cuvenită? «Auziţi, spune El, ce zice judecătorul cel nedrept: «Chiar dacă de Dumnezeu nu mă tem şi de om nu mă ruşinez, dar pentru că îmi face supărare văduva aceasta, o voi izbăvi pe ea». Ce spui? Ce n-a putut frica, aceea a putut rugăciunea? Nici ameninţarea, nici aşteptarea pedepsei nu l-a făcut pe acest om să facă dreptate; văduva, însă, cu rugăciunea ei, a îmblînzit fiara.

Ce se cuvine să presupunem, oare, de iubitorul de oameni Dumnezeu, dacă pe un om atît de crud l-a îmblînzit văduva rugîndu-se lui ?

Cîtă bunătate, cîtă iubire de oameni nu ne va arăta Dumnezeu, El, Care vrea să miluiască pururea şi să nu pedepsească niciodată, El, Care din pricina marii Lui iubiri de oameni ne ameninţă cu pedepse şi ne cinsteşte cu mari cinstiri, pentru ca nădejdea cinstirii să ne îndemne la virtute, iar frica să ne împiedice de la răutăţi!

Nu pot să-mi desprind mintea de judecătorul cel nedrept pentru că văd în bunătatea lui cea împotriva firii sale iubirea de oameni cea nespusă a lui Dumnezeu.

Dacă omul, care niciodată n-a vrut să facă vreun bine, s-a schimbat dintr-o dată şi a miluit pe văduva ce se ruga de el, cîtă purtare de grijă nu ne vor aduce din cer rugăciunile noastre ?

Poţi cunoaşte tăria şi puterea sfintelor rugăciuni, dacă te uiţi şi vezi mulţimea de bunătăţi primite în fiecare zi şi ceas de cei ce se roagă lui Dumnezeu pururea. Cine nu ştie că Dumnezeu dăruieşte tuturor oamenilor, fără deosebire, şi drepţilor şi păcătoşilor, din pricina marii Lui iubiri de oameni, ce-o are pentru noi, şi lumina soarelui şi a stelelor şi a lunii, buna întocmire a văzduhului, hrană de tot felul, bogăţie, viaţă şi mii şi mii de bunătăţi ?(Matei 5, 45)

Dacă pe cei care nu-L roagă, nici nu-i cer, aşa îi miluieşte şi-i mîngîe în fiecare zi, cîte bunătăţi nu va dărui celor ce-şi petrec toată viaţa în rugăciuni şi cereri ?

Haide să vă spun cîtor din drepţi le-a dat să mîntuie cu rugăciunile lor şi neamuri şi oraşe şi lumea toată. Iar cînd vorbesc de rugăciune, primul vrednic de pomenire este Pavel.

Pavel care nu se mai sătura de a-I sluji lui Dumnezeu, Pavel, tatăl obştesc, Pavel, străbunul robilor lui Hristos. Aşadar, păzitorul acesta al lumii, a mîntuit toate neamurile prin rugăciunea lui şi prin rugăminţile lui către Dumnezeu, spunîndu-ne mereu : «Pentru aceea îmi plec genunchii mei înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, din Care se trage tot neamul părintesc în cer şi pe pămînt, ca să vă dea după bogăţia harului Lui, ca să vă întărească cu putere prin Duhul Lui, în omul cel dinăuntru, ca să locuiască Hristos prin credinţă în inimile voastre»(Efeseni 3, 14-17).

Vezi cîtă putere are rugăciunea şi cererea ? Face pe oameni temple ale lui Hristos.

Şi după cum palatele împărăteşti sînt făcute cu aur, pietre preţioase şi marmură, tot aşa şi templele lui Hristos sînt făcute cu rugăciuni. «Ca să locuiască Hristos, spune Pavel, în inimile voastre». Poate fi, oare, o laudă mai mare a rugăciunii decît aceea că rugăciunea face temple ale lui Dumnezeu ?

Cel Care nu-i cuprins de cer, Acela intră în sufletul celui care trăieşte în rugăciune.

«Cerul Îmi este scaun, zice Domnul, iar pămîntul reazem picioarelor Mele. Sau care este locul odihnei Mele ?»(Isaia 66, 1).

Cu toate acestea Pavel îi zideşte casă prin sfintele rugăciuni: «Îmi plec genunchii mei înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, ca să locuiască Hristos prin credinţă în inimile voastre».

Poţi vedea puterea sfintelor rugăciuni şi de acolo că Pavel, care a străbătut întreaga lume ca un întraripat, care a stat la închisoare, care a fost bătut, care a purtat lanţuri, care a trăit vărsînd sînge, care a trăit în primejdii, care a izgonit demoni, care a înviat morţi, care a pus capăt bolilor, nu se încredea în nici una din aceste fapte mari pentru mîntuirea oamenilor, ci în rugăciuni: cu ele întărea pămîntul.

După ce făcea minuni, după ce învia morţi, alerga la rugăciune, ca un atlet care aleargă după ce primeşte cununa la locul de exerciţiu.

Că rugăciunea este dătătoare puterii de a învia morţi şi de a face toate celelalte minuni. Puterea pe care apa o dă pomilor, pe aceea o dă rugăciunea vieţii sfinţilor.

În noaptea în care rugăciunea îi uda sufletul lui Pavel, Pavel îndura cu uşurinţă muncile, dînd spatele spre bătăi, ca o statuie. Prin rugăciune, a zguduit în Macedonia temniţa ; prin rugăciune, a sfărîmat lanţurile ca un leu ; prin rugăciune, a smuls din rătăcire pe paznicul temniţei; prin rugăciune, a zdrobit tirania demonilor (F.Ap. 16, 22-23).

Ştim apoi şi cuvintele pe care le-a scris tuturor oamenilor : «Stăruiţi în rugăciune, priveghind în ea cu mulţumire, rugîndu-vă totodată şi pentru mine, ca să-mi dea cuvînt întru deschiderea gurii mele, ca să grăiesc cu curaj taina Evangheliei» (Coloseni 4, 2-3).

Ce spui, Pavele ? Atîta îndrăznire ne dau rugăciunile, că putem îndrăzni să-L rugăm pe Dumnezeu pentru tine ? Care soldat îndrăzneşte să roage pe împărat pentru marele general ? Şi doar nici un general nu-i aşa de prieten cu împăratul, cît de prieten e Pavel cu Dumnezeu ! Cu toate acestea la atîta cinste ne ridică rugăciunile, că putem îndrăzni să-L rugăm pe Dumnezeu pentru Pavel.

Tot aşa şi marele Petru, cel mai strălucit decît cerul, a scăpat din închisoare mai întîi prin virtutea lui, apoi prin rugăciunea Bisericii care pentru mântuirea obştească a oamenilor a deschis degrab porţile încuiate ale temniţei. Nu fără rost Luca a scris că se făcea de toată Biserica rugăciuni stăruitoare pentru Petru (F.Ap. 12, 5); s-a scris, ca să cunoaştem cîtă putere au în cer rugăciunile, ca să cunoaştem că pot scăpa de primejdii chiar pe Pavel şi Petru — stîlpii Bisericii, verhovnicii apostolilor — pe cei străluciţi în cer, zidul lumii, pavăza obştească a întregului pămînt şi a mării.

Spune-mi cum a scăpat Moisi pe Israil în războaie ? N-a dat ucenicului său arme şi oşteni, ci el însuşi a pus rugăciunile lui înaintea mulţimii duşmanilor !

Asta ne învaţă că rugăciunile drepţilor au cu mult mai mare putere decît armele, caii, banii şi oştirile. Din pricina asta toată oştirea şi multe zeci de mii de oameni aveau nădejdea mîntuirii lor în rugăciunile profetului. Cînd se ruga Moisi, biruiau iudeii, cînd înceta rugăciunea, biruiau vrăjmaşii (Ieşire 17, 11).

Aşa şi noi cînd ne rugăm, biruim cu uşurinţă pe diavol; cînd ne trîndăvim, însă, aţîţăm pe viclean împotriva noastră. Da, numai prin rugăciune a mîntuit Moisi pe poporul cel necredincios ; numai prin rugăciune a avut parte de vedeniile cele dumnezeieşti şi a dobîndit mii şi mii de bunătăţi. Rugăciunea l-a ajutat să ducă o viaţă asemănătoare celor ce locuiesc în cer.

Rugăciunea a biruit puterea focului şi a îmblînzit leii , cei trei tineri, cu rugăciunea, au biruit puterea focului (Daniil 3, 8-28); Daniil, cu, rugăciunea, a îmblînzit leii (Daniil 6, 16—23).

Prin faptele acestea, socot eu, Dumnezeu a făcut cunoscut tuturora că toţi care se roagă cînd sînt în primejdii, rugăciunea îi scapă din primejdiile ce-i ameninţă.

Rugăciunea este pricină de mîntuire, pricină pentru nemurirea sufletului; este zid tare al Bisericii, pavăză neclintită, înfricoşătoare dracilor, iar nouă, celor dreptcredincioşi, mîntuitoare.

Rugăciunea a născut pe sfântul prooroc Samuil (1 Împăraţi 1, 10—20); pentru că firea trupului mamei era neputincioasă pentru naştere, a venit iute rugăciunea mamei şi a îndreptat cusurul firii.

De aşa fel este rodul rugăciunii ! Rugăciunea a zămislit un profet ca acela. Tot prin rugăciune a ajuns Samuil vestit în ceruri, rîvnitor îngerilor fiind mai mult decît era în puterea omului. Socot că aşa trebuia să fie Samuil, spicul rugăciunii mamei ! Să învingă pe ceilalţi prin frumuseţea sa morală, prin purtările lui pline de virtute ; trebuia să-i întreacă pe sfinţii de dinainte de el, cum în holde întrec spicele bine crescute pe celelalte.

Cu ajutorul rugăciunii a biruit David în atîtea şi atîtea războaie, nu mînuind arme, nici mişcînd lancea, nici scoţînd sabia, ci împrejurîndu-se cu rugăciunile.

Cu ajutorul rugăciunii Ezechia a pus iute pe fugă mulţimea perşilor. Perşii aduseseră la ziduri maşini de război; Ezechia a întărit zidul cu rugăciunile. Şi s-a terminat războiul fără arme, numai cu ajutorul rugăciunii ! Trîmbiţa n-a sunat, oştirea a stat liniştită, armele nu s-au mişcat şi pămîntul nu s-a înroşit de sînge. A fost de ajuns rugăciunea să bage frica în duşmani (4 Împăraţi 19, 1—37).
Rugăciunea a mîntuit şi pe niniviteni; a îndepărtat iute mînia venită din cer şi a îndreptat repede viaţa lor stricată. Atîta putere şi tărie are rugăciunea, încît ninivitenii, care trăiseră toată viaţa lor în fapte rele şi de ruşine, s-au schimbat îndată cînd a intrat în oraş rugăciunea , şi a adus, odată cu ea, castitatea, dreptatea, prietenia, unirea, grija de săraci şi toate bunătăţile (Iona 3, 6-10).

După cum, cînd intră într-un oraş o împărăteasă, trebuie neapărat să o însoţească toată bogăţia, tot aşa şi cînd intră într-un suflet rugăciunea, intră odată cu ea toată virtutea. Ceea ce-i temelia pentru o casă, aceea-i rugăciunea pentru suflet. Toţi trebuie să punem întîi în suflete rugăciunea ca pe o rădăcină, ca pe o temelie, pe care să zidim apoi, cu rîvnă, şi castitatea şi blîndeţea şi dreptatea şi grija de săraci şi toate legile lui Hristos, pentru ca trăind după ele să dobîndim bunătăţile cele din ceruri cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui împreună cu Sfîntul Duh, slavă şi putere în vecii vecilor, Amin.

_________________
Gargarita Lumina-si-Mirt


Sus
 Profil SEARCH_USER_POSTS 
 
 Subiectul mesajului: Re: Evanghelia zilei
MesajScris: 16 Mar 2010, 10:03 
Neconectat
Avatar utilizator

Membru din: 01 Dec 2004, 22:53
Mesaje: 13483
Locatie: Italia
Nume forum: Ralu
Multumesc, Sonia.

_________________
Gargarita-Inspiratie-Divina
Gargarita anului 2010-2011
Gargarita anului 2011-2012


Sus
 Profil SEARCH_USER_POSTS 
 
 Subiectul mesajului: Re: Evanghelia zilei
MesajScris: 16 Mar 2010, 11:17 
Neconectat
Avatar utilizator

Membru din: 18 Mai 2006, 14:03
Mesaje: 146
Locatie: Departe de Romania
Nume forum: Roxana
Sonia, acesta este singurul topic cu care nu pot tine pasul. Dupa Psalm, Sinaxar, nu mai merge. Mi-ar luat mult timp. Limba romana veche ma face sa ma poticnesc in cititul prin scanare si renunt.
Dar, de fiecare data ma gandesc cu multumire la tine pentru efortul tau.

_________________
Nu lasa o mica cearta sa distruga o mare prietenie.


Sus
 Profil SEARCH_USER_POSTS 
 
 Subiectul mesajului: Re: Evanghelia zilei
MesajScris: 16 Mar 2010, 11:38 
Neconectat
Avatar utilizator

Membru din: 01 Mai 2008, 20:41
Mesaje: 4331
Locatie: Braila
Nume forum: Sonia
Roxana, in curand, dupa ce se termina postul va fi cate o evanghelie pentru fiecare zi si acelea vor fi mai scurte.
Cuvintele de invatatura nu le pot scurta eu. Ar insemna sa le talmacesc si nu este voie fara binecuvantarea episcopului.

Pupici

_________________
Gargarita Lumina-si-Mirt


Sus
 Profil SEARCH_USER_POSTS 
 
 Subiectul mesajului: Re: Evanghelia zilei
MesajScris: 16 Mar 2010, 11:44 
Neconectat
Avatar utilizator

Membru din: 18 Mai 2006, 14:03
Mesaje: 146
Locatie: Departe de Romania
Nume forum: Roxana
Sonia, Doamne fereste sa imi imaginez asa ceva!
Eu, din cand in cand, seara, mai deschid Biblia (o am pe noptiera) si mai citesc acolo unde mi se deschide cartea sfanta. Ma linisteste si adorm parca mai repede.

_________________
Nu lasa o mica cearta sa distruga o mare prietenie.


Sus
 Profil SEARCH_USER_POSTS 
 
 Subiectul mesajului: Re: Evanghelia zilei
MesajScris: 17 Mar 2010, 07:30 
Neconectat
Avatar utilizator

Membru din: 01 Mai 2008, 20:41
Mesaje: 4331
Locatie: Braila
Nume forum: Sonia
Despre bârfire

Sa fugim de bârfire, dragii mei!…

Nici o greseala nu-i mai mare ca ea – si nici mai usor de savârsit.

De ce? Pentru ca se savârseste mai degraba decât oricare alt pacat – si cuprinde repede pe cel ce nu baga de seama.

Celorlalte greseli le trebuie vreme, pregatire, tovarasie si adesea taraganelile pot aduce împiedicarea lor.

De pilda, cineva si-a pus în gând sa ucida sau sa tâlhareasca. Pentru aceasta trebuie sa faca unele pregatiri – si de multe ori, în vreme ce el întârzie, patima îl paraseste, pornirea cea rea se mistuie, el se lasa de gândul cel vinovat, ne mai savârsindu-l.

Nu-i tot asa când e vorba de bârfire. Daca nu suntem cu totul bagatori de seama, ea ne rapeste dintr-odata.

Ca sa bârfim, nu-i nevoie nici de vreme, nici de pregatiri, nici de cheltuieli, nici de alcatuiri. Numai sa vrem – si de îndata vointa se preface în fapta. Caci limba e singura unealta care ne trebuie.

De aceea, e bine sa ne ferim de aceste vicii!…

_________________
Gargarita Lumina-si-Mirt


Sus
 Profil SEARCH_USER_POSTS 
 
 Subiectul mesajului: Re: Evanghelia zilei
MesajScris: 18 Mar 2010, 07:50 
Neconectat
Avatar utilizator

Membru din: 01 Mai 2008, 20:41
Mesaje: 4331
Locatie: Braila
Nume forum: Sonia
Căile pocăinţei

Eşti păcătos? Nu deznădăjdui! Intră în biserică pentru pocăinţă. Ai păcătuit? Spune-I lui Dumnezeu: „Am păcătuit!”. E chiar atât de greu să-ţi mărturiseşti păcatul? Dar dacă nu te osândeşti singur pe tine, îl vei avea osânditor pe diavol. Grăbeşte-te şi răpeşte-i această lucrare; căci, adevărat, lucrarea lui este să osândească. Grăbeşte-te şi stinge păcatul; căci ai un osânditor care nu poate să tacă.

Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: „Am păcătuit”. Fiindcă este scris: „Mărturiseşte-ţi tu mai întâi păcatele, ca să poţi fi îndreptăţit” (Isaia 43, 26). Mărturiseşte-ţi păcatul, pentru a fi iertat. Nu e nevoie pentru asta nici de eforturi, nici de multe vorbe, nici de cheltuieli sau ceva asemănător. Un cuvânt doar: „Am păcătuit”.

Şi de unde ştiu, mă vei întreba, că dacă-mi mărturisesc păcatul, acesta va fi şters? Îţi răspund: În Scriptură îl vei găsi atât pe cel care l-a mărturisit şi i-a fost şters, cât şi pe cel care nu l-a mărturisit şi a fost osândit.
Cain l-a ucis pe fratele său din invidie. „Unde este Abel, fratele tău?” l-a întrebat după aceea Dumnezeu (Facere 4, 9). Şi l-a întrebat nu pentru că Acela, Care le cunoaşte pe toate, nu ştia asta, ci pentru că voia să-l conducă pe ucigaş la pocăinţă. Însă Cain a răspuns: „Nu ştiu; nu cumva sunt eu paznicul fratelui meu?” (Facerea 4, 9). „Fie, nu eşti paznic; de ce însă ai devenit ucigaş? Nu l-ai păzit; de ce însă l-ai omorât? Cum îndrăzneşti să vorbeşti aşa? „Glasul sângelui fratelui tău strigă spre Mine din pământ”, a zis atunci Dumnezeu (Facerea 4, 10). Şi l-a pedepsit imediat, nu atât pentru crimă, cât pentru necuviinţa lui; căci Dumnezeu nu-l scârbeşte atât de mult pe cel care păcătuieşte cât pe cel care este necuviincios.

Aşadar, deoarece Cain, cu toate că mai târziu s-a căit, n-a mărturisit el primul păcatul pe care l-a săvârşit, de aceea nu şi-a aflat iertare. Pedeapsa lui a fost grea: „Rătăcitor vei fi şi fugar pe pământ!” (Facerea 4, 12).

Dumnezeu nu i-a luat viaţa, pentru ca adevărul să nu fie uitat; ci a făcut din el lege, ca să-l citească toţi oamenii care vor veni după el, şi în felul acesta nenorocirea lui să devină pentru alţii pricină de filozofie. Şi rătăcea Cain ca o lege vie, ca un stâlp umblător, tăcut, dar mai răsunător ca o trâmbiţă. „Nimeni să nu facă ce am făcut eu, ca să nu păţească la fel”, rosteşte în Scriptură. A fost pedepsit pentru necuviinţa lui. A fost osândit, întrucât nu şi-a mărturisit păcatul. Dacă-l mărturisea, ar fi fost iertat.
Aşadar prima cale a pocăinţei şi a iertării păcatelor este mărturisirea. Şi pentru a te încredinţa că aşa este, priveşte cum un altul, mărturisindu-şi păcatul, i s-a şters.

Proorocul şi împăratul David a căzut într-un păcat îndoit, al adulterului şi crimei. A văzut, spune Scriptura, o femeie frumoasă care se îmbăia, a dorit-o puternic şi în continuare a păcătuit cu ea. Astfel, un prooroc a căzut în adulter, un mărgăritar a căzut în noroi. Dar nu pricepuse încă păcatul său; atât de mult îl întunecase patima. Căci sufletul este pentru trup ceea ce este cărăuşul pentru car. S-a îmbătat cărăuşul? Şi carul înaintează în dezordine. S-a întunecat sufletul de patimă? Şi trupul se tăvăleşte prin mocirlă.

Ce-a făcut aşadar David? A săvârşit adulter. Nu-şi dădea însă seama de răul pe care l-a făptuit, deşi se afla aproape la bătrâneţile lui. Bătrâneţile, fireşte, nu sunt de folos celui nesârguincios şi nesocotitor, şi nici tinereţea nu-l poate vătăma pe cel ce are râvnă pentru virtute. Căci moralitatea nu este plăsmuită de vârstă, ci este izbânda voinţei. Dovadă pentru asta este neîndoielnic proorocul Daniel, care la vârsta de doisprezece ani era deja judecător, iar acei judecători bătrâni, la o vârstă atât de înaintată, voiau să păcătuiască cu evlavioasa Suzana. Nici pe acela nu l-a vătămat tinereţea lui, nici lor nu le-a folosit părul alb. Şi David, aşadar, care a păcătuit la o vârstă destul de bătrână, nu-şi dădea seama de păcatul lui, pentru că mintea îi era îmbătată de patima desfrâului.

Iar Dumnezeu ce-a făcut? I l-a trimis pe proorocul Natan. Proorocul a venit la prooroc. Aşa li se întâmplă şi doctorilor. Când un doctor se îmbolnăveşte, are nevoie de un alt doctor. La fel şi aici. Un prooroc a păcătuit, alt prooroc a adus leacul. A venit aşadar Natan, dar nu l-a cercetat îndată ce a intrat la el, nici nu i-a spus: „Nelegiuitule şi neruşinatule, care ai căzut în adulter şi crimă, cum de fiind atât de cinstit de Dumnezeu ai călcat poruncile Lui?”. Natan n-a spus aşa ceva, ca să nu-l facă şi mai necuvios; căci păcătosul, când i se descoperă păcatele, este cuprins de necuviinţă. Ce-i spune, deci? „Într-o cetate erau doi oameni: unul bogat şi altul sărac. Cel bogat avea foarte multe turme şi cirezi, iar cel sărac n-avea nimic, în afară de o mieluşea mică, pe care o cumpărase şi pe care a ţinut-o şi a hrănit-o; şi ea a crescut laolaltă cu el şi copiii lui: din pâinea lui mânca şi din paharul lui bea şi la sânul lui dormea” – prin aceasta arăta cinstita legătură a bărbatului cu soţia lui. „La omul bogat a poposit un călător, dar el nu s-a îndurat să ia din turmele lui şi din cirezile lui ca să gătească pentru călătorul care venise la el, ci a luat mieluşeaua omului sărac şi a gătit-o pentru oaspetele său” (II Regi 12, 1-4).

Iar împăratul ce a răspuns? Crezând că e vorba de altcineva, s-a mâniat foarte şi i-a spus lui Natan: „Vinovat de moarte este omul care a făcut aceasta; de şapte ori va plăti mieluşeaua” (II Regi 12, 5-6). Hotărâre foarte severă. Aşa sunt însă oamenii. Pe ceilalţi îi osândesc lesne, cu mare severitate şi asprime.

Ce face atunci Natan? Nu pune pentru multă vreme leacuri alinătoare pe rană, ci după câteva clipe afundă bisturiul adânc, ca să-l îndurereze pe împărat. „Tu eşti omul care a făcut aceasta” îi spune. Iar David răspunde imediat: „Am păcătuit împotriva Domnului” (II Regi 12, 13). Nu spune: „Cine eşti tu, care mă cercetezi? Cine te-a trimis să-mi vorbeşti cu atâta cutezanţă? Cum îndrăzneşti să faci aşa ceva? Ci şi-a dat seama de păcatul lui şi a recunoscut: „Am păcătuit împotriva Domnului”. Atunci şi Natan îl încredinţează: „Şi Domnul ţi-a îndepărtat păcatul”. Domnul l-a iertat, pentru că s-a osândit pe sine. I-a şters păcatul, fiindcă l-a mărturisit cu bărbăţie. Aşadar mărturisirea este prima cale care conduce la pocăinţă.

Există însă şi o altă cale, tânguirea sau plângerea. Nici aceasta nu necesită osteneală. Nu-ţi cer să călătoreşti în largul mării, să ajungi pe ţărmuri îndepărtate, să mergi pe jos drum lung, să cheltuieşti bani, să te lupţi cu valurile sălbatice. Dar ce? Să plângi pentru păcat. Şi de unde ştiu, mă vei întreba iarăşi, că, dacă plâng, păcatul îmi va fi şters? Ai şi pentru asta dovezi în Scriptură.

Era un rege pe care-l chema Ahab, om drept. Împărăţia lui însă, nu era bună, datorită femeii lui nelegitime, Izabela. Ahab a vrut să ia în stăpânire via unui anume Nabot, din cetatea Izreel, oferindu-i ca răsplată o altă vie sau bani. Dar Nabot nu i-a vândut-o, pentru că era moştenire părintească. Regele, de tristeţe, nu voia nici să mănânce. Atunci împărăteasa Izabela, lipsită de ruşine şi ticăloasă, se apropie de el şi-i spuse: „De ce-ţi este sufletul tulburat şi nu vrei să mănânci?… Scoală-te şi mănâncă şi fii stăpân pe tine: eu îţi voi da via lui Nabot Izreeliteanul” (III Regi 21, 5-7). Se apucă deci şi scrise o epistolă tuturor bătrânilor şi fruntaşilor care locuiau în cetatea Izreel, poruncindu-le: „Ţineţi post şi puneţi-l pe Nabot să şadă printre fruntaşii poporului. Şi-n preajma lui puneţi să şadă doi oameni netrebnici care să mărturisească împotrivă-i, zicând: Ai defăimat pe Dumnezeu şi pe rege!” (III Regi 21, 9-10). Ce post era acela? Post plin de fărădelege. Au vestit post, ca să săvârşească crimă!

Şi ce s-a întâmplat după asta? Nabot a fost ucis cu pietre. Când Izabela a aflat acest lucru, i-a spus lui Ahab: „Scoală-te şi pune stăpânire pe via lui Nabot Izreeliteanul, cel care n-a vrut să ţi-o vândă, căci Nabot nu mai e viu, ci a murit” (III Regi 21, 15). Iar acela, deşi la început i-a părut rău, după aceea s-a dus să pună stăpânire pe vie. Atunci Dumnezeu i l-a trimis pe proorocul Ilie, spunându-i: „Scoală-te şi te coboară să-l întâlneşti pe Ahab, regele Israelului, cel din Samaria;… Şi vei grăi către el, zicând: „…De vreme ce tu ai ucis şi ai luat în stăpânire, de aceea aşa grăieşte Domnul: în locul unde porcii şi câinii au lins sângele lui Nabot, acolo vor linge câinii sângele tău” (III Regi 21, 18-19). Urgie trimisă de Dumnezeu, hotărâre desăvârşită, osândă dreaptă. Şi iată unde-l trimite, în vie. Unde s-a făptuit crima, acolo va avea loc şi pedeapsa. Şi când l-a văzut Ahab pe proorocul Ilie, i-a zis: „M-ai aflat, vrăjmaşule, şi aici?” (III Regi 21, 20). Adică, sunt vinovat, pentru că am păcătuit, şi m-ai prins; „M-ai aflat, vrăjmaşule?” De ce era Ilie vrăjmaş al lui Ahab? Deoarece proorocul îl cerceta mereu pe rege pentru faptele lui. „Te-am aflat”, i-a răspuns. Şi i-a adus la cunoştinţă hotărârea dumnezeiască: „Aşa grăieşte Domnul:Ai ucis, şi vrei să intri în moştenire? Şi să-i mai spui: Aşa zice Domnul: În locul unde au lins câinii sângele lui Nabot, acolo vor linge câinii şi sângele tău!”.
Regele a auzit şi s-a tulburat şi s-a căit pentru păcatul său. Şi-a dat seama de nedreptatea pe care a făcut-o, a plâns, a postit, şi-a sfâşiat veşmântul şi s-a îmbrăcat în sac, în semn de plângere. De aceea Dumnezeu şi-a schimbat hotărârea, după ce l-a apărat pe Ilie, ca să nu păţească proorocul ceea ce păţise Iona.

Vă aduceţi aminte ce a păţit Iona? Dumnezeu i-a spus: „Scoală-te şi du-te la Ninive, cetatea cea mare, şi propovăduieşte în ea… Încă trei zile, şi Ninive va fi nimicită” (Iona 1, 2 şi 3, 4). Iona, cunoscând iubirea de oameni a lui Dumnezeu, n-a vrut să se ducă. Şi ce-a făcut? A încercat să scape, căci se gândea: „Eu merg să propovăduiesc; Dumnezeu însă, fiind îndurător, îşi va schimba hotărârea şi nu-i va pedepsi; şi atunci mă vor ucide ca pe un prooroc mincinos”. „A coborât la Iope”, spune Scriptura, „şi a aflat o corabie care mergea la Tarsis; şi şi-a plătit preţul călătoriei şi a intrat în ea” (Iona 1, 3).

Unde-ai plecat, Iona. Te duci în alt ţinut? Dar „Al Domnului e pământul şi plinirea lui” (Psalmi 23, 1). Pe mare? Dar „a Lui este marea, El a făcut-o” (Psalmi 94, 4). În cer? Dar nu l-ai auzit pe David spunând: „Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat” (Psalmi 8, 3). Cu toate acestea, teama l-a făcut să fugă – aşa credea; căci să scape cineva cu adevărat de Dumnezeu este cu neputinţă.

Însă când marea l-a adus înapoi pe uscat, a mers la niniviteni şi a propovăduit: „Încă trei zile, şi Ninive va fi nimicită” (Iona 3, 4). Şi când a văzut că au trecut trei zile şi nu s-a întâmplat nimic din câte a ameninţat Dumnezeu, s-a rugat, exprimându-şi durerea: „O, Doamne!, oare nu acestea erau cuvintele mele pe care eu le-am grăit pe când încă mă aflam în ţara mea?… Fiindcă eu ştiam că Tu eşti milostiv şi îndurat, îndelung răbdător şi mult-milostiv, şi că-Ţi pare rău de răutăţi” (Iona 4, 2).

Ca să nu păţească, aşadar, Ilie ceea ce a păţit Iona, Dumnezeu i-a arătat pricina pentru care l-a iertat pe Ahab: „Ai văzut cum s-a pătruns Ahab de mâhnire în faţa Mea?: Nu în zilele lui voi aduce necazurile, ci în zilele fiului său le voi aduce” (III Regi 21, 29).

E de mirare! Stăpânul se îndreptăţeşte în faţa robului. Dumnezeu se apără în faţa unui om pentru ce-a făcut cu alt om. Să nu crezi, îi spune, că l-am iertat fără motiv. Nu. Întrucât şi-a schimbat felul de viaţă, mi-am schimbat şi eu hotărârea faţă de el şi mi-am alungat mânia. Asta nu înseamnă că tu vei fi considerat prooroc mincinos. Pentru că ai spus adevărul. Dacă acela nu-şi schimba felul de viaţă, l-aş fi pedepsit, aşa cum hotărâsem. Acum însă, după ce a plâns şi s-a căit, l-am iertat.

Vezi cum plângerea şterge păcatele?

Ai însă şi o a treia cale de pocăinţă. Îţi pomenesc multe căi, ca să-ţi fac, prin mulţimea lor, mântuirea mai uşoară. Aşadar care este această a treia cale? Smerita cugetare. Smereşte-te, şi vei face să dispară multele tale păcate. De asta te încredinţează Scriptura, prin parabola vameşului şi a fariseului (Luca 18, 10-14): Au mers, zice, un fariseu şi un vameş la templu, pentru a se ruga. Şi a început fariseul să enumere una câte una virtuţile lui. „Nu sunt ca ceilalţi oameni” spunea el, „răpitori, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca acest vameş”. Mizerabilule şi netrebnicule! Ai osândit pe toată lumea. De ce l-ai rănit cu cuvântul tău aspru şi pe cel care se afla lângă tine? Nu-ţi ajungea lumea întreagă, trebuia să-l osândeşti şi pe vameş? Pe toţi i-ai osândit; de niciunul nu ţi-a părut rău? „Postesc de două ori pe săptămână” a continuat, „şi dau zeciuială din toate câştigurile”. Ce vorbe de mândrie!

Iar vameşul cum a răspuns? După ce l-a auzit, n-a zis: „Cine eşti tu, care vorbeşti în felul ăsta despre mine? De unde ştii cum trăiesc eu? N-ai discutat cu mine, n-ai locuit cu mine, nu m-ai cunoscut. De ce eşti atât de îngâmfat? De ce te lauzi? Cine încredinţează despre faptele tale bune?”. Nimic asemenea n-a spus vameşul. Ci stătea cu capul plecat, se bătea în piept şi zicea: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”. Astfel, prin smerita sa cugetare, a fost îndreptăţit. Fariseul a plecat din templu golit de virtute, iar vameşul plin de virtute; căci cuvintele lui au biruit lucrurile. Adică fariseul a fost osândit pentru mândria sa, pierzând tot ceea ce câştigase prin faptele lui, iar vameşul s-a curăţit prin smerita sa cugetare, ştergând păcatele pe care le săvârşise. În esenţă, desigur, n-a arătat smerită cugetare: căci smerită cugetare este atunci când cineva se smereşte pe sine, deşi este mare în virtute. Vameşul a rostit doar adevărul, pentru că era păcătos. Şi, într-adevăr, cine poate fi mai rău decât vameşul? Negustor al nenorocirilor celorlalţi, uzurpator al ostenelilor străine, părtaş al câştigurilor altora, părtinitor faimos, legiuitor păcătos. Aşadar dacă un asemenea om a primit un dar atât de mare numai şi numai pentru că a arătat smerită cugetare, cu atât mai mult un virtuos care se smereşte. Încât, dacă-ţi mărturiseşti păcatul şi devii smerit, vei fi iertat şi te vei împăca cu Dumnezeu.

Vrei acum să afli cine este smerit? Uită-te la Pavel, dascălul lumii, vasul ales, limanul liniştii, turnul nestricăcios, care cu trupul lui mărunt a cutreierat lumea ca să-L propovăduiască pe Hristos, a depus atâtea osteneli, i-a întins atâtea curse diavolului, a fost întemniţat, rănit, biciuit, a uimit lumea prin epistolele sale, a fost chemat la lucrarea lui prin glas ceresc… Şi cu toate acestea, se smerea şi spunea: „Eu sunt cel mai mic dintre apostoli; nici nu sunt vrednic să mă numesc apostol” (I Corinteni 15, 9). Vezi pe ce treaptă de smerenie se afla? Aceasta este adevărata smerită cugetare, să se smerească cineva în toate şi să se considere pe el ultimul dintre toţi. Gândeşte-te, cine era acela care spunea aceste cuvinte? Era Pavel, locuitorul cerului, stâlpul bisericilor, îngerul pământesc, omul ceresc.

Smerita cugetare deci este o altă cale de pocăinţă; smerita cugetare, care l-a îndreptăţit atât de uşor pe vameş şi i-a dăruit împărăţia cerurilor.
Să vorbim acum despre o a patra cale. Este milostenia, împărăteasa virtuţilor.

„Mare lucru şi de cinste e omul milostiv”, spune Solomon (Proverbe 20, 6). Mari sunt aripile milosteniei. Sfâşie văzduhul, trece de lună, lasă în urmă soarele şi ajunge în ceruri. Dar nici acolo nu stă. Trece şi de ceruri, înconjoară puterile îngereşti şi se aşează în faţa tronului Domnului. Află asta din Sfânta Scriptură, unde îngerul acela, care i s-a arătat cuviosului şi milostivului sutaş Corneliu, i-a zis: „Rugăciunile şi milosteniile tale s-au suit spre pomenire înaintea lui Dumnezeu” (Fapte 10, 4). Ce înseamnă acest lucru? Că, chiar dacă ai multe păcate, milostenia te apără în faţa lui Dumnezeu. Nu-ţi fie teamă, căci nici o putere nu i se poate împotrivi. Ea ţine în mâini un catalog şi cere achitarea datoriilor. Pentru că Însuşi Hristos a spus: „Cel ce face un bine unuia dintre aceşti foarte mici fraţi ai Mei, Mie Mi l-a făcut” (parafrază la Matei 25, 40).

Prin urmare, oricâte păcate ai avea, milostenia ta are mai mare greutate şi le ţine piept tuturor.

N-ai citit în Evanghelie parabola celor zece fecioare? Cele care au păzit fecioria dar n-au avut milostenie au rămas afară din cămara nunţii. Căci din zece, cinci erau înţelepte şi cinci fără de minte. Cele înţelepte luaseră untdelemn pentru candelele lor. Cele fără de minte nu luaseră, şi de aceea candelele au început să li se stingă. Atunci au cerut untdelemn de la cele înţelepte. Acelea însă au răspuns: „Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă şi nici vouă” (Matei 25, 9). Nu le-au refuzat din lipsă de milă sau din răutate, ci pentru că nu mai era vreme, căci venea deja mirele, şi din teamă, ca nu cumva să rămână toate pe afară. Şi le sfătuiesc: „Mai bine mergeţi la cei ce vând untdelemn şi cumpăraţi-vă”.

Aveau şi cele neînţelepte candele, dar nu aveau untdelemn. Candela înseamnă feciorie, untdelemnul milostenie; şi aşa cum candela, dacă nu este întreţinută cu untdelemn, se stinge, la fel şi fecioria, dacă nu este însoţită de milostenie, îşi pierde valoarea. Însă cine sunt cei care vând asemenea untdelemn? Săracii. Şi cât cer pe el? Cât vrei. Preţul nu este stabilit, şi în felul acesta nu te poţi dezvinovăţi spunând că eşti sărac. Ai un singur bănuţ? Cumpără cerul; nu pentru că cerul este ieftin, ci pentru că Dumnezeu este iubitor de oameni. N-ai nici un ban? Dăruieşte un pahar cu apă rece; căci „cel ce în nume de ucenic va da de băut numai un pahar cu apă rece unuia din aceşti mici, adevăr vă grăiesc: Nu-şi va pierde răsplata” (Matei 10, 42).

Cerul este un negoţ şi noi suntem nesârguincioşi. Dă pâine şi ia rai. Dă lucruri mici şi ia-le pe cele mari. Dă lucruri stricăcioase şi ia-le pe cele nestricăcioase. Dacă ar exista un bazar, unde ai putea să găseşti multe lucruri ieftine, n-ai vinde tot ce ai, n-ai face tot ce-ţi stă în putinţă ca să cumperi mărfurile acelea? Aşadar cum pentru cele stricăcioase arăţi atâta bunăvoinţă, iar pentru o marfă nepieritoare eşti nesârguincios şi nepăsător? Dă-le celor săraci şi, dacă tu taci în ceasul judecăţii, nenumărate guri te vor apăra; căci milostenia va fi acolo şi va depune mărturie pentru mântuirea ta. Nu te dezvinovăţi spunând că eşti sărac. Văduva care l-a găzduit pe proorocul Ilie era foarte săracă, dar sărăcia n-a împiedicat-o să-l ospăteze şi să-l milostivească cu ceea ce avea. De aceea s-a şi învrednicit să se bucure de roadele milosteniei ei.

Poate că-mi vei spune: „Dă-mi-l şi mie pe proorocul Ilie şi-l voi găzdui”. De ce-l ceri pe Ilie? Ţi-l dau pe Stăpânul lui Ilie, şi tu nu-i dăruieşti milostenie; cum l-ai milostivi pe Ilie dacă l-ai întâlni? Hristos, Stăpânul tuturor, a spus limpede: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti foarte mici fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40). Gândeşte-te deci că Hristos în ziua aceea va spune despre tine în faţa îngerilor şi a lumii întregi: „Acesta m-a ospeţit pe pământ; acesta mi-a făcut bine în nenumărate feluri; acesta, pe când eram neocrotit, mi-a oferit adăpost”. Ce îndrăzneală vei avea atunci în faţa îngerilor! Cât de mândru vei fi în faţa puterilor cereşti!
Mare lucru este milostenia, fraţilor.

Şi păcatele le şterge şi osândirea o îndepărtează. Să dăm, aşadar, mâncare celui sărac. Nu avem mâncare? Să-i dăm un bănuţ. Nu avem nici bani? Să-i dăm un pahar cu apă. Nu-l avem nici pe acesta? Să-l compătimim pentru nefericirea lui, şi ne vom lua răsplata; căci Dumnezeu nu ne răsplăteşte pentru faptă, ci pentru buna noastră intenţie.

Însă spunând toate acestea le-am uitat pe cele zece fecioare, despre care vorbeam. Să ne întoarcem deci la ele. Cele cinci înţelepte, cum am spus, le-au trimis pe cele cinci lipsite de înţelepciune să cumpere untdelemn. Dar între timp a venit mirele. Cele înţelepte, care aveau candelele pregătite şi aprinse, au intrat împreună cu el în cămara nunţii, şi uşa s-a închis. Peste puţin au venit şi celelalte şi au început să bată. „Deschide-ne”, strigau către mire. Acesta însă, le-a răspuns dinăuntru: „Pe voi nu vă ştiu!”. După atâtea osteneli, au rămas pe afară. După ce şi-au înfrânat instinctele trupeşti, după ce s-au asemănat cu puterile cereşti, după ce au nesocotit lucrurile lumeşti, după ce au îndurat arşiţa înăbuşitoare, după ce au trecut de nisipurile mari, după ce au zburat de pe pământ la cer, după ce au dobândit marea harismă a fecioriei, după ce au stârpit nevoile trupului, după ce au uitat de firea omenească, după ce trupul lor săvârşea fapte netrupeşti, atunci au auzit: „Pe voi nu vă ştiu”!

Mare lucru, mare izbândă, mare virtute este fecioria. Când este împreună cu sora ei, milostenia, devine foarte puternică, şi atunci nici un rău n-o poate dărâma. Cele cinci fecioare neînţelepte nu aveau şi milostenia împreună cu fecioria, şi de aceea au rămas afară din cămara nunţii. Ce ruşine! Au biruit plăcerea, dar au fost biruite de bani. S-au lepădat de viaţa lumească, dar nu de cele materiale. Dar şi femeile măritate, care nu dau milostenie celor săraci, nu se pot dezvinovăţi, chiar dacă s-ar apăra spunând că trebuia să-şi întreţină copiii. „Dă milostenie”, le spui. „Avem copii şi nu putem”, îţi răspund. Dar Dumnezeu ţi-a dat copii ca să devii iubitoare de oameni, nu lipsită de omenie. Vrei să laşi moştenire bună copiilor tăi? Lasă milostenia, ca să te admire toţi şi să laşi pomenire bună şi mai ales ca să te izbăveşti de lanţul nenumăratelor tale păcate şi să fii milostivită de către Domnul.

Ai la îndemână şi o a cincia cale de pocăinţă, uşoară şi ea, prin care poţi scăpa de povara păcatelor. Este rugăciunea.

Să te rogi în fiecare ceas. N-o întrerupe. Nu fi nesârguincios. Nu înceta să chemi iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Iar Acela, dacă stăruieşti, nu te va nesocoti, ci îţi va ierta păcatele şi îţi va da tot ceea ce îi ceri. Dacă te ascultă, mulţumeşte-I şi continuă să te rogi. Dacă iarăşi nu te ascultă, nu numai că nu trebuie să deznădăjduieşti, ci trebuie să te rogi şi mai stăruitor. Nu spune: „Am făcut multe rugăciuni şi nu s-a întâmplat nimic”, căci şi asta spre binele tău se face. Adică, deoarece Dumnezeu ştie că eşti nesârguincios şi nepăsător şi că, dacă vei dobândi prin rugăciune cele de care ai nevoie, vei înceta să te mai rogi, amână să-ţi dea ceea ce-I ceri, pentru a te face stăruitor în rugăciune şi pentru a comunica mai des cu El. Întrucât dacă nu te rogi atunci când te afli într-o situaţie grea, ce vei face când toate-ţi vor merge bine? Aşadar Dumnezeu se preface că nu te aude, spre binele tău, ca să te facă să nu părăseşti rugăciunea. De aceea, continuă să te rogi, nu fi nesârguincios. Nu subaprecia puterea rugăciunii, care poate izbândi multe. Şi faptul că ea contribuie la iertarea păcatelor, află-l din Sfânta Evanghelie. Ce se spune acolo?

Împărăţia cerurilor se aseamănă unui om care a închis uşa casei sale şi s-a aşezat împreună cu copiii săi să doarmă. La miezul nopţii a venit cineva ca să-i ceară pâine. A bătut la uşă şi a strigat: „Deschide-mi, căci am nevoie de pâine”. Cel dinăuntru i-a răspuns: „Acum uşa e încuiată şi copiii mei sunt în aşternut cu mine; nu pot să mă scol să-ţi dau…”. Celălalt, însă, a continuat să bată cu stăruinţă. Gazda i-a spus din nou: „Nu pot să-ţi dau pâine. Ne-am culcat”. Dar vizitatorul stăruitor n-a plecat. A rămas acolo bătând la uşă. Ce să facă atunci gazda? „Sculaţi-vă”, le-a zis copiilor săi, „daţi-i ce cere ca să plece şi să ne lase în pace” (parafrază la Luca 11, 5-8). Ce înveţi de aici? Să te rogi mereu şi să nu-ţi pierzi curajul. Şi dacă nu primeşti ceea ce ceri, să stăruieşti în rugăciune, până ce vei primi.

Există şi o altă cale de pocăinţă, deloc grea. Care este aceasta? Lacrimile. Plângi pentru păcatele tale, aşa cum ne învaţă Sfânta Evanghelie:
Marele apostol Petru, prietenul lui Hristos, care n-a primit descoperirea dumnezeiască de la oameni ci de la Însuşi Dumnezeu Tatăl, după cum mărturiseşte Domnul – „Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Mel Cel din ceruri.” (parafrază la Matei 16, 17) –, acest Petru a căzut într-o greşeală foarte mare: s-a lepădat de Însuşi Hristos! Şi asta o spun nu pentru a-l osândi pe Sfânt, ci ca să-ţi dau ţie pricină de pocăinţă. Da, s-a lepădat de Domnul şi de Stăpânul şi Mântuitorul lumii! Să luăm însă lucrurile de la început.
Odată, Mântuitorul nostru a văzut pe câţiva ucenici de-ai Lui care L-au părăsit. Atunci le-a spus celor doisprezece: „Nu cumva şi voi vreţi să vă duceţi?”. „Doamne, la cine ne vom duce?”, a răspuns Petru. „Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (Ioan 6, 67-68). Mai târziu, iarăşi, Domnul, înainte de a fi dat în mâinile iudeilor, a profeţit că Petru se va lepăda de El de trei ori. Însă acela i-a zis fără să se gândească mult: „Chiar de-ar trebui să mor împreună cu Tine, de Tine nu mă voi lepăda” (Matei 26, 35).
Ce spui, Petre? Dumnezeu profeţeşte ce se va întâmpla şi tu nu-L crezi? Dar în felul acesta s-a arătat pe de o parte intenţia sa iar pe de altă parte omeneasca lui slăbiciune.

Când s-a întâmplat asta? În noaptea în care Hristos a fost dat în mâinile iudeilor. Când se afla deja în mâinile lor şi era cercetat la palatul lui Caiafa, Petru stătea afară, în curte, împreună cu slujitorii, şi se încălzea lângă foc, aşteptând să vadă ce se va întâmpla. Atunci s-a apropiat de el o fată care i-a zis: „Şi tu erai cu Iisus Galileeanul!” (Matei 26, 69). Acesta însă a răspuns: „Nu-l cunosc pe omul acesta” (Matei 26, 72). La fel s-a întâmplat şi a doua şi a treia oară. Astfel s-au împlinit cuvintele lui Iisus, Care S-a întors şi i-a aruncat lui Petru o privire grăitoare. Nu i-a vorbit ucenicului Său cu gura, ca să nu-l vădească în faţa iudeilor, i-a vorbit însă cu privirea. Ca şi când i-ar fi spus: „Petre, ce am spus s-a întâmplat”. Atunci Petru şi-a dat seama de greşeala lui şi a început să plângă; să plângă nu aşa simplu, ci cu lacrimi amare. S-a botezat, am putea spune, în lacrimile sale, şi s-a curăţit prin ele de acest păcat, păcat atât de înfricoşător cum este lepădarea de Hristos.

Cu lacrimile tale şterge şi tu toate păcatele pe care le-ai săvârşit. Plângi nu simplu, nu pe dinafară, ci amarnic, ca Petru. Din străfundul sufletului tău să-ţi izvorască lacrimile, ca să se milostivească de tine Stăpânul iubitor de oameni şi să te ierte. Căci El Însuşi a spus: „Oare voiesc Eu cu tot dinadinsul moartea nelegiuitului, sau mai degrabă să se abată de la calea lui cea rea şi să fie viu?” (Iezechiel 18, 23). De la tine cere ceva mic, pe când El ţi le dă pe cele mari. Cere o pricină pentru a-ţi dărui comoara mântuirii. În schimbul câtorva lacrimi de pocăinţă îţi dăruieşte iertarea păcatelor.

În Scriptură vei găsi şi multe alte căi de pocăinţă, în afara celor la care m-am referit aici. Pocăinţa a fost propovăduită şi înainte de naşterea lui Hristos, de către proorocul Ieremia: „Oare cel ce cade nu se ridică? Oare cel ce se abate nu se întoarce?” (Ieremia 8, 4). „Întoarce-te din nou la Mine!” (Ieremia 3, 7). De aceea Dumnezeu ne-a dat multe şi diferite căi de pocăinţă, ca să taie în noi orice început de nesârguinţă.

Ai păcătuit? Vino în Biserică şi şterge păcatul tău. Ori de câte ori cazi pe un drum, tot de atâtea ori te şi ridici; astfel, ori de câte ori păcătuieşti, de atâtea ori să te şi pocăieşti. Nu deznădăjdui, nu fi nesârguincios, ca să nu-ţi pierzi nădejdea în bunătăţile cereşti care s-au pregătit pentru noi. Şi chiar dacă şi la bătrâneţe ai păcătuit, pocăieşte-te şi vino în Biserică. Aici este spital, nu tribunal. Aici se dă iertare, nu ţi se cere a răspunde pentru păcate. Spune-I lui Dumnezeu, „Ţie unuia am greşit şi răul în faţa Ta l-am făcut” (Psalmi 50, 4), şi te va ierta. Arată-I pocăinţă şi te va milui. Căci unele depind de noi iar altele de Dumnezeu. Dacă noi facem ceea ce depinde de noi, va face şi Dumnezeu ceea ce depinde de El.

Aşadar, de vreme ce Domnul tuturor este atât de iubitor de oameni, să nu fim nepăsători faţă de mântuirea noastră. Ne aşteaptă împărăţia cerurilor, pe care ochiul n-a văzut-o şi urechea n-a auzit-o şi la inima omului nu s-a suit. Nu trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă ca să n-o pierdem? Nu trebuie să dăm ceva, fie şi cât de mic, pentru a le dobândi pe cele mari şi nepreţuite? Să ne pocăim, deci, să obişnuim mâinile noastre să dea milostenie, să ne smerim, să ne întristăm, să plângem. Toate acestea sunt mici. Mari, mai presus de puterile noastre, sunt cele pe care ni le va da Dumnezeu, raiul şi împărăţia cerurilor, în care fie să intrăm cu toţii, cu harul Lui.

_________________
Gargarita Lumina-si-Mirt


Sus
 Profil SEARCH_USER_POSTS 
 
 Subiectul mesajului: Re: Evanghelia zilei
MesajScris: 19 Mar 2010, 06:46 
Neconectat
Avatar utilizator

Membru din: 01 Mai 2008, 20:41
Mesaje: 4331
Locatie: Braila
Nume forum: Sonia
Fericirea raiului

Dacă ai fi chemat să te faci împărat şi, pentru a ajunge în oraşul în care s-ar săvârşi încoronarea ta, ai fi nevoit să-ţi petreci o noapte într-un han mizerabil, plin de fum, murdărie, gălăgie, zgomote, o mie şi una de greutăţi şi deranjuri, n-ai face asta cu bunăvoinţă, având în minte tronul împărătesc?
Este drept, aşadar, ca cel sortit a deveni împărat să rabde fără murmur toate greutăţile, luând putere din aşteptarea nădăjduitoare a stemei împărăteşti, iar cel ce urmează să intre în împărăţia cerească şi veşnică să se teamă şi să se tulbure din pricina necazurilor care îl cuprind aici, în adăpostul nostru trecător?

Da, adăpost trecător şi casă de oaspeţi şi han este viaţa noastră pământească. Sfinţii lui Dumnezeu, ca să arate acest adevăr, spuneau că sunt străini şi trecători pe pământ. Voiau în felul acesta să ne înveţe că trebuie să nesocotim, şi chiar să batjocorim atât bucuriile cât şi necazurile vieţii acesteia, că trebuie să urcăm mai sus de pământ şi să ne agăţăm sufletul de cer.

„Voi v-aţi apropiat de muntele Sionului şi de cetatea Dumnezeului-Celui-Viu”, scrie apostolul Pavel, „de Ierusalimul ceresc şi de zeci de mii de îngeri în sărbătorească adunare, şi de adunarea întâi-născuţilor care sunt scrişi în ceruri, şi de Dumnezeu Judecător al tuturor, şi de duhurile drepţilor celor ajunşi la desăvârşire, şi de Iisus, Mijlocitorul unui nou testament, şi de un sânge de stropire care grăieşte mai bine decât acela al lui Abel” (Evrei 12, 22-24).

Priviţi prin câte elemente se arată superior Noul Testament faţă de cel Vechi. În locul Ierusalimului pământesc a pus: „cetatea Dumnezeului-Celui-Viu, Ierusalimul ceresc”. În locul lui Moise l-a pus pe Iisus: „V-aţi apropiat… de Iisus, Mijlocitorul unui nou testament”. În locul poporului i-a pus pe îngeri: „V-aţi apropiat… de zeci de mii de îngeri”. Ce vrea să spună, însă, prin cuvintele: „v-aţi apropiat… de adunarea întâi-născuţilor care sunt scrişi în ceruri?” Care sunt întâi-născuţii scrişi în ceruri? Sunt toţi credincioşii. Pe aceştia, pe credincioşi, îi caracterizează şi ca „duhurile drepţilor celor ajunşi la desăvârşire”. Dar nu vă neliniştiţi, vă veţi învrednici şi voi să ajungeţi lângă ei.

„Înconjuraţi Sionul şi-l cuprindeţi”, scrie psalmistul David, „puneţi-vă inimile voastre întru puterea lui şi străbateţi palatele lui, ca sa povestiţi neamului ce vine, că Acesta este Dumnezeu, Dumnezeul nostru în veac şi în veacul veacului; El ne paşte pe noi pe veci.” (Psalmi 47, 12-13).
Din ce motiv oare ne îndeamnă să înconjurăm cetatea, să socotim turnurile, să fim atenţi la clădiri, să-i vedem puterea şi frumuseţea? Explicaţia ne este dată chiar de psalmist, prin ultima lui propoziţie: „ca să puteţi povesti neamului de după voi”.

Aşadar e ca şi când ne-ar spune: „umpleţi-vă de desfătare, bucurie, entuziasm! Îngrijiţi-vă să învăţaţi nu numai provizoriu, ci în de-amănunt, puterea ei”.

Întrucât Ierusalimul fusese pustiit, întrucât fusese distrus în întregime (în anul 587) de către împăratul babilonian Nabucodonosor (al II-lea, 605-562 î.H), care i-a făcut robi pe iudeii din Babilon, întrucât omeneşte nu exista nici o nădejde de reconstrucţie a lui, şi în ciuda tuturor acestora, când împăratul perşilor, Cirus (al II-lea, 558-529), care a cucerit statul babilonian, le-a îngăduit iudeilor să se întoarcă în patria lor, au reconstruit-o, şi desigur mai mare, mai strălucitoare, mai slăvită, psalmistul vrea să spună poporului: „Iată, această cetate, pustiită şi deznădăjduită, şi-a regăsit vechea ei slavă. Priviţi, aşadar, uitaţi-vă bine la clădirile ei, la strălucirea, la măreţia sa, ca să aflaţi astfel puterea lui Dumnezeu şi să povestiţi urmaşilor voştri nesfârşita bunătate şi neadormita pronie a Lui”. Povestirea aceasta îi va face şi pe urmaşi să filozofeze în jurul dumnezeirii, să-L cunoască pe Dumnezeu, să se nevoiască pentru păzirea poruncilor Lui. De aceea deci îi îndeamnă să umble prin cetate, ca să poată povesti măreţia ei generaţiilor următoare.
Dar avem şi noi un Ierusalim.

Este împărăţia cerurilor, raiul. Să avem gândurile întoarse totdeauna spre acesta, cetatea noastră. S-o purtăm mereu în mintea noastră. Să cugetăm pururea cu dor la frumuseţile ei. Este marea cetate, capitala împărăţiei veacurilor. Acolo se găsesc sufletele drepţilor, cetele patriarhilor, ale apostolilor, ale mucenicilor şi ale tuturor sfinţilor. Acolo toate sunt liniştite şi netulburate, neclintite şi continue, netrecătoare şi nedescrise, veşnice şi nestricăcioase.

Cine o va moşteni, cine se va desfăta în toate acestea? Doar aceia care au nesocotit şi s-au lepădat de bogăţia stricăcioasă, de desfătările trecătoare şi de plăcerile vătămătoare de suflet ale lumii acesteia. Doar aceia care se nevoiesc zilnic pentru virtute, dragoste, iubire de fraţi, de străini şi de săraci. Doar aceia care iartă din toată inima lor pe cei care i-au nedreptăţit.

Un vis este viaţa de aici, cu bucuriile şi desfătările ei trecătoare, dacă o comparăm cu viaţa viitoare şi cu odihna ei nesfârşită. Ceea ce este un vis în comparaţie cu un veac, aşa este viaţa de acum în comparaţie cu cea de dincolo. Sau poate şi mai mult. Ceea ce este o picătură de apă în comparaţie cu oceanul infinit, aşa este o mie de ani din lumea noastră în comparaţie cu slava şi veselia netrecătoare a împărăţiei cereşti.

Ce altceva am putea spune? Starea viitoare a fericirii nu are sfârşit. De aceea oamenii virtuoşi, chiar dacă suferă mult aici, ascund în ei nădejdea bună a mântuirii, năzuinţa raiului, care le dăruieşte plăcere nevinovată şi mulţumire neschimbătoare. Şi plecând din viaţa aceasta învolburată, merg în cea liniştită şi netulburată, unde nu există tristeţe, nici durere, nici suferinţă.

Apostolul Pavel, scriind către noi, cei care ne aflăm încă pe pământ, zice: „Bucuraţi-vă întotdeauna” (I Tesaloniceni 5, 16). Dacă aici, unde există boli, răni, morţi timpurii, calomnii, invidie, tristeţe, ură, dorinţe viclene, atacuri nenumărate, griji neîncetate şi răutăţi repetate, care ne provoacă mii de necazuri, Apostolul a spus că putem să ne bucurăm întotdeauna, gândiţi-vă, care va fi bucuria celui ce a plecat pregătit, cum vrea Dumnezeu, spre viaţa de dincolo, acolo unde toate relele au fost desfiinţate, la fel ca şi bolile, patimile, păcatele, întristările, „al meu” şi „al tău”, pricinile atâtor nenorociri şi atâtor războaie.
De aceea îl fericesc pe omul care lasă cetatea aceasta şi merge în cealaltă, cetatea lui Dumnezeu. Lasă această Biserică, dar merge în cea a întâi-născuţilor copii ai lui Dumnezeu, ale căror nume au fost scrise în ceruri. Lasă aceste sărbători, dar merge la praznicele îngerilor.

Când este sărbătoare aici pe pământ, se adună mulţime de oameni, care aduc nenumărate mărfuri – grâu, orz şi tot felul de roade, turme de oi şi cirezi de vite, haine, veşminte şi altele asemenea. Unii vând şi alţii cumpără. Există asemenea lucruri în ceruri? Nu, există însă unele mai importante.
Nu găsim acolo grâu, orz sau alte roade ale pământului, prisosesc însă roadele Duhului, iubirea, bucuria, pacea, fericirea, bunătatea, blândeţea. Nu se găsesc acolo turme de oi şi cirezi de vite, ci duhurile drepţilor, care au ajuns la desăvârşire, şi suflete împodobite cu virtuţi. Nu se află acolo haine frumoase şi bijuterii strălucitoare, ci cununi mai preţioase ca aurul şi decoraţii şi daruri nenumărate, care sunt hărăzite biruitorilor luptelor duhovniceşti.

Dar şi mulţimea celor care participă la praznic este mai importantă şi mai vrednică. Nu este alcătuită din oameni simpli ai oraşelor şi satelor, ci din îngeri, prooroci, mucenici, apostoli, drepţi, toţi cei care s-au făcut plăcuţi lui Dumnezeu. Iar între ei se va afla Acela, Împăratul tuturor. Îl vor vedea şi se vor lumina şi se vor înfrumuseţa de strălucirea Lui.
Sărbătorile pământului uneori nu durează nici măcar o zi. La amiază se destramă. Însă sărbătoarea aceea va fi diferită. Nu se va sfârşi niciodată. Iar bunătăţile ei nu vor seca, nu se vor învechi, nu se vor ofili, ci se vor păstra pururea nestricăcioase şi nepieritoare.

La sărbătorile pământului există gălăgie, zgomote, tulburare, dezordine. La acea sărbătoare însă, va împărăţi buna-cuviinţă, ordinea şi cuminţenia. Îngeri şi oameni Îi aduc neîncetat Domnului cântări de slavă şi imnuri minunate, care întrec orice muzică şi parcă ies dintr-un instrument plin de armonie.

David psalmodiază: „În veac nu se va clinti cel ce locuieşte în Ierusalim” (Psalmi 124, 1). Tâlcuind alegoric această frază, să privim spre Ierusalimul ceresc, acolo unde vor ajunge pentru a trăi veşnic creştinii evlavioşi. Aceştia nu vor cunoaşte stricăciune în vecii vecilor. Nu vor întâmpina greutăţi şi probleme, scandaluri şi primejdii. Nu vor simţi regrete şi nelinişti, ispite păcătoase şi pofte viclene. Toate acestea vor dispărea acolo. Sufletele, ca în nişte sanctuare sfinte, în cereasca sfântă a sfintelor, vor participa la taine negrăite şi la dumnezeiasca jertfă.

Israeliţii, după Legea lui Moise, la praznicul Paştilor mâncau încinşi, cu toiagul în mână şi sandalele în picioare, gata de plecare, la fel ca atunci când au ieşit din Egipt şi au pornit spre pământul făgăduinţei.

La praznicul de astăzi al Paştilor, care constă în faptul că Hristos S-a jertfit pentru noi, dar şi de fiecare dată când ne împărtăşim, mâncând Trupul şi Sângele Său – când iarăşi prăznuim Paştile – trebuie ca şi noi să fim încinşi şi încălţaţi. De ce? Ca să fim pregătiţi, pregătiţi de ieşire, pregătiţi pentru a pleca dintr-un alt Egipt: viaţa de aici.

Nu privi spre Egipt, ci spre Ierusalimul ceresc. Ai în faţa ta un drum lung şi greu. Mănâncă deci Paştile încins şi încălţat. Aici se ascund două înţelesuri tainice. Primul, că trebuie să ieşi din Egiptul închipuit al patimilor şi păcatelor. Şi al doilea, că, oriunde ai locui, trebuie să te simţi ca un străin, pentru că noi suntem locuitori ai cerului. În toată viaţa noastră suntem datori să ne pregătim încât, îndată ce vom fi chemaţi de Dumnezeu, să rostim împreună cu psalmistul: „Gata este inima mea!” (Psalmi 107, 2).

Ce înseamnă să fie cineva încins? Înseamnă că sufletul lui este mereu pregătit şi treaz, după cum se arată în cuvintele pe cere Dumnezeu i le-a adresat dreptului Iov: „Încinge-ţi bărbăteşte mijlocu-n cingătoare” (Iov 38, 3). Cel ce este încins poate sta bine şi poate ieşi biruitor din luptă. De aceea şi noi trebuie să ne încingem, căci după ieşirea noastră din viaţa aceasta vom întâlni vrăjmaşi. Îl vom întâlni pe diavol şi puterile lui, care ameninţă şi lovesc şi vor să-i omoare pe cei care s-au izbăvit din Egiptul închipuit şi au trecut Marea Roşie a vieţii.

Să nu ne temem însă. Călăuză pe calea noastră şi căpetenie în lupta pe care o ducem nu-l avem pe Moise, ci pe Hristos. Să avem grijă însă să nu păţim ce-au păţit israeliţii care au căzut în cârtire şi nemulţumire şi care au nesocotit pământul mult-dorit al făgăduinţei (Psalmi 105, 24). Dar cum l-au nesocotit, de vreme ce îl admirau şi-l doreau? L-au nesocotit pentru că au arătat moliciune şi trândăvie în luptă, pentru că nu voiau să trudească. Să avem grijă şi noi, ca nu cumva din acelaşi motiv să nesocotim patria noastră cerească.

Aceia au găsit în pământul făgăduinţei struguri uriaşi, dar nouă ne-a fost oferită roadă cerească, Duhul Sfânt. Roada aceasta n-a adus-o Caleb, fiul lui Iefon, nici Isus, fiul lui Navi, ci Iisus, Fiul Dumnezeului adevărat, Fiul Tatălui milelor. Acesta ne-a adus nouă din ceruri roade duhovniceşti. Acesta a adus pe pământ cântări îngereşti. Ne-a poruncit să cântăm aici jos, ceea ce cântă heruvimii acolo sus: „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot…” (Isaia 6, 3). Ne-a învăţat viaţa îngerilor; căci aşa cum îngerii nu se căsătoresc, la fel fac şi creştinii care îmbrăţişează viaţa feciorească, pe care a stabilit-o Hristos; şi aşa cum îngerii nu mor, la fel şi noi nu cunoaştem moarte, de vreme ce Hristos a desfiinţat-o.

Vezi roadele Ierusalimului ceresc? Şi cel mai minunat lucru este că toate acestea ni s-au oferit înainte de împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu, căci războiul încă n-a izbucnit. Israeliţii se osteneau şi în pământul făgăduinţei, sau mai bine-zis se osteneau când nu făceau ascultare de poruncile Domnului. Când Îl ascultau pe Dumnezeu, ieşeau biruitori fără efort. Stăpâneau peste cetăţile Palestinei fără arme şi lupte, cum s-a întâmplat de pildă cu Ierihonul, pe care l-au cucerit nu luptân- du-se, ci… dansând! Şi noi, când vom ajunge în pământul ceresc al făgăduinţei, nu ne vom mai război. Lupta noastră durează doar cât ne aflăm în această pustie, în această viaţă. Fiindcă, după cum spune Apostolul, „cel ce a intrat întru odihna lui Dumnezeu s-a odihnit şi el de lucrurile lui, aşa precum Dumnezeu de ale sale (după facerea lumii)” (Evrei 4, 10).

Aici, oricum, trebuie să fim gata de război şi treji, pentru a-i învinge pe vrăjmaşi. Şi măcar de i-am învinge! Astfel, când Dumnezeu va împărţi cununile biruinţei, ne vom învrednici să dobândim cetatea cerească, unde lumina nu este stinsă niciodată de întuneric, unde ziua nu este sugrumată nicicând de noapte, unde lumina izvorăşte pentru totdeauna şi ziua împărăţeşte pururea.

_________________
Gargarita Lumina-si-Mirt


Sus
 Profil SEARCH_USER_POSTS 
 
Afiseaza mesajele de la anteriorul:  Sorteaza dupa  
Scrie un subiect nou Raspunde la subiect  [ 650 mesaje ]  Du-te la pagina Anterior  1, 2, 3, 4, 5 ... 65  Urmatorul

Ora este UTC + 1 [ DST ]


Nu puteti scrie subiecte noi in acest forum
Nu puteti raspunde subiectelor din acest forum
Nu puteti modifica mesajele dumneavoastra in acest forum
Nu puteti sterge mesajele dumneavoastra in acest forum

Cautare dupa:
cron



Powered by phpBB © 2000, 2002, 2005, 2007 phpBB Group
Translation/Traducere: phpBB Romania