Ședeam în prispa casei mele, cioplind un fluier, când l-am văzut la poartă pe Vasile, băiatul cel mic al Mariei.
- Bună ziua nea Ioane, strigă el, sprijinindu-se cu mâna de stâlpul porții.
- Bună să-ți fie inima copile.
- Pot intra la matale?
- Numai dacă vrei, dacă ai plăcere, sau dacă nu ai ce face, spun eu arătându-mă superior.
Colbul drumului i s-a depus pe acei pantaloni evazați, de le zice blugi. Cămașa plină de flori e tocmai bună să o iei la o vânătoare de fluturi. Ești deghizat complet. Unde se vând oare asemenea haine? Mi-ar trebui și mie. Iau câteva cămăși le pun în spatele casei și am făcut o grădină perfectă. Nici nu mai trebuie s-o ud, am deja toate florile. Mai greu e sa le pui în vază.
- Am o problemă! spune Vasile când ajunge lângă mine.
- He, he. Cine n-are? Până și Dumnezeu are probleme.
- Cum așa? Dumnezeu? Ce probleme poate să aibă Dumnezeu.
- Noi! Noi suntem problema Lui. Dacă n-am fi noi, ar putea să stea și El liniștit, dar noi nu-i dăm pace. Vreau aia, vreau ailaltă, și câte și mai câte.
- Așa este, spune tânărul Vasile.
Înalt și deșirat precum un gât de girafă dotat cu picioare, Vasile se tot apleacă spre mine când vorbește. Nici un minut nu a trecut și deja mă doare gâtul. La vârsta de 280 de anotimpuri mi-e frică să nu mă prindă o pareză, în poziția: capul sus, privirea la stele. Asta mi-ar lipsi, să mănânc merele direct din copac și supa lângă masă, în genunchi. Am exepriență, am mai rămas înțepenit, noroc că a venit vara, și la căldură e mai bine, sunt mai elastic. Pentru a preîntâmpina asemenea neplăceri potențiale, îl invit pe lungul și prea puțin latul meu consătean, să se așeze pe un scaun.
- No, unde-i buba? întreb eu ca să mai scurtez din timpii morți ai unei conversații ce începe a lâncezi.
- La picior, zice el, punând lopețile cu cinci degete, pe care le folosește pe post de mâini, pe cizma dreaptă. Cizma lui, nu a mea, că a mea e în dormitor, eu sunt în papuci. A treia pereche pe luna asta. Celelalte două s-au rupt când am dat de mâncare la găini. Ufff… marfă chinezească. Parcă ar fi papuci de mort, să te țină din casă până la groapă, cu condiția să nu calci le ei.
- De asta ai venit la mine? Ai o bubă? De ce nu te duci la dispensar?
Îl văd pe Vasile încurcat. Cizma e pe jumătate extrasă, 48, cel puțin. Măsura. Buba e încă pitită, nu a scos nasul să fie admirată. Nu că mi-aș dori acest lucru. Oricum, în poziția barză într-un picior, șezând, Vasile gândește. Oare cât o dura? Să stai în asemenea poziție incomodă nu-i ușor. Trebuie aptitudini de atlet. Tocmai când gândurile mele îi luau măsura șalelor, a chipului și posturii pentru o viitoare sculptură în lemn de cireș, cu Vasile ca model, el începe să miște.
- Nuuu. N-am venit pentru bubă.
- Și atunci ce stai cu cizma pe jumătate trasă? E o poziție comodă?
- Păi, nea Ioane, matale m-ai întrebat de bubă.
- Ufff, tinere ignorant. Întrebarea mea era doar altă formă de a afla motivul pentru care ai pășit pe drumul ce te-a adus la mine.
Dintr-o dată, fața lui Vasile se luminează și îmi spune în șoaptă:
- E secret!
- Apoi drum bun, băiatule!
- Nu vrei să știi?
- Nu!
- De ce?
- Nu e interesant.
- De ce n-ar fi?
- Pentru că e secret.
- Și?
- Dacă e secret, îl știe toată lumea… dar dacă ar fi o taină… atunci, într-adevăr ar fi ceva. Taina o știi doar tu.
- Nea Ioane, mă zăpăcești.
- Hai, lasă asta, nu mai gândi prea mult, că te doare capul, și mai faci și o bubă între sprâncene. Acolo nu o poți ascunde cu cizma. Spune mai bine de ce ai venit la mine.
- Pentru un sfat, o poveste, o povață, ceva care să mă îndrume.
- Ia Biblia și citește dacă vrei îndrumări. Acolo găsești tot ce ai nevoie.
- Nea Ioane, nu mai râde de mine. La etatea matale nu e frumos să râzi de oameni.
- He, he. A râde e cel mai prețios lucru pe care-l avem, cu excepția Iubirii desigur.
- Asta e și problema mea.
- Care?
- Vreau să mă însor.
- Daaa… frumos! Să fie într-un ceas bun!
- Mă gândesc că s-ar putea să nu fie potrivită.
- Și ce vrei de la mine?
- De unde știu că e fata potrivită?
- Măi copile, tu n-ai minte? Știi că nu sunt însurat. Găsește pe unul care are familie, întreabă-l pe el.
- Pe matale vreau să te întreb, pentru că ești cel mai înțelept. Și mai vreau să știu de ce nu te-ai însurat niciodată.
- Am fost și eu tânăr și nărăvaș ca un tăuraș zglobiu, plin de energie. Mi-am zis că trebuie să-mi găsesc soția perfectă, așa că m-am uitat în jur. Am văzut-o pe Maria. Era frumoasă, plină de grație, dar cam înceată la minte, așa ca tine. Nu eram mulțumit. Am plecat în lume. Dincolo de munte, in satul celălalt era Veta. Frumoasă, focosă, plină de spirit. Dar avea o lene… dacă o puneai să se întreacă cu o broască țestoasă… dar nu are sens să continui. Mi-am dat seama că nu era potrivită. Eu eram chipeș, inteligent, harnic și aveam și ceva avere. Am bântuit din sat în sat vreme de doi ani în căutarea celei mai potrivite soții pe care o puteam avea.
- Și? N-ai găsit-o?
- Ba da, spun eu mângâindu-mi barba. Am găsit-o. O chema Luminița. Doamne, când te privea, simțeai cum se nasc stele noi pe cer. Frumoasă ca pictată de mâna unui înger, bogată ca o fată de chiabur nenaționalizat, deșteaptă de te luau fiorii de frică să nu spui ceva greșit, iar inima era de aur. Pe scurt, un înger întrupat. Da, era femeia perfectă.
- Deci ai găsit-o!
- Da! După ani de căutări am găsit-o. Alta ca ea nu mai există!
- Și de ce n-ai luat-o de nevastă?
- Pentru că și ea căuta bărbatul perfect, și n-am vrut să-i întrerup căutările!

Sursa: http://filedelumina.ro