Am fost mereu competitiv, mereu în întrecere cu cineva, ceva sau chiar cu mine. Toata viața am luptat, pentru mine sau pentru alții, pentru o cauză sau chiar degeaba.
De mic copil tata m-a dus la pescuit. Atunci îl priveam cu admirație, îi studiam mișcările, îi vedeam emoțiile și energia din lupta cu peștele. Niciodată la noi în casă nu s-a mâncat pește. Mama nu-l suporta iar tata nici nu voia să audă.
La început nu înțelegeam, dar am crescut mai mare și mi-am dat seama. Am învățat. Acum și pentru mine peștele e un partener, un tovarăș de întrecere în dibăcie. Eu vreau să-l prind, el vrea să fugă. Cum îi prind, îi pup, le mulțumesc pentru întrecerea de soi, pe unii chiar îi laud și le dau drumul înapoi. La fel făcea și tata. El mi-a deschis ochii.
Într-o zi, parcă a fost ieri, m-a găsit în curte, urcat mărul cel mai mare. Aveam un băț în mână de care flutura o sfoară și pescuiam… găinile din ogradă. Tocmai prinsesem o cloșcă de-un picior și se zbătea, trăgea, și… Doamne cât de tare mai cotcodăcea. Așa m-a găsit tata. Printre hohotele lui de râs m-a întrebat ce fac. Eu serios și cam supărat i-am spus că pescuiesc ca el. Atunci, mi-a zis că mă ia dimineața la râu, la pescuit și mă învață tot ce trebuie să știu.
A doua zi nu mai aveam răbdare. Tot drumul îi puneam întrebări despre cum să prinzi peștii. Cu multă răbdare, tata îmi răspundea. Mi-a dat sfat după sfat, până am ajus la râu. Mi-a spus ce trebuie să fac și cum să-l prind pe cel mai mare, pe cel mai viclean pește. I-am spus că voi fi cel mai bun, cel mai priceput pescar și că voi prinde toți peștii și îi voi duce-n sat să îi arăt la toți. Tata s-a supărat și m-a pus să promit că nu voi face așa ceva nicicând.
Peștele este partenerul tău de competiție, este cel cu care te întreci în dibăcie, îmi spunea el. Ce ai zice dacă te-ar trage cu undiță cu tot în apă și te-ar plimba printre toți peștii din lac sub formă de trofeu? Ți-ar place?
M-am rușinat și i-am spus că nu.
Din acea zi am început să înțeleg mersul anotimpurilor, să percep diferența dintre orele zilei, simțeam cum simte peștele. Mă bucuram când venea perioada în care erau depuse icrele, mă întristam când apa era murdară și tot timpul eram în alertă. Am învățat ce îi place peștelui, cum cei mai mici sunt atrași de anumite momeli iar ceilalți de altele. În acea apă erau mulți pești din nenumărate specii. Fiecare dintre acestea avea obiceiurile și bucuriile ei.
Când am crescut și am înțeles toate aceste lucruri am reușit să prind și eu pește. Dar, mai târziu, am aflat că nu toți peștii din aceeași specie sunt la fel. Există indivizi cu personalități diferite, unii mai sperioși și mai timizi, alții zburdalnici și încrezători. Dintre toți, cel mai mare, cel mai viclean și cel mai puternic era Monstrul – un somn uriaș. El era stăpânul absolut. Tata l-a văzut prima dată când i-a rupt un băț de undiță și a fugit cu el adânc în apă.
Mergeam să ne plimbăm adesea pe malul apei, tata îmi arăta locurile bune îmi spunea de momeli, și de povești cu Monstrul. E clar că are o viclenie a sa, o dibăcie îndărătnică prin care reușește să înfângă orice pescar. De multe ori ne-a rupt guta și a fugit cu momeala. Atuci când veneam pregătiți, atunci când aduceam scule pe măsura lui – nimic. Prindeam alți pești, dar niciodată Monstrul. Nici nu se apropia de noi – știa. Știa când sa fugă, știa când poate veni în siguranță ca să ne facă în ciudă.
Așa au trecut zilele, săptămânile, apoi anii. Tata s-a îmbolnăvit, nu mai putea să facă nimic. Știa că i se apropie sfârșitul. M-a rugat să-l duc la malul apei s-o vadă pentru ultima dată. O îndrăgise atât de mult încât dorea acum să-și ia la revedere. În acea ultimă seară, priveam împreună curgerea apei, cum bolovanii erau îmbrăcați în mantia lor de apă înspumată ce se schimba mereu. Tata era obosit, privea apa și zâmbea. A întors capul să mă privească în ochi și cu un glas șoptit, fără putere, mi-a spus “prinde-l pentru mine”. Știam că se referea la Monstru. Era singura luptă pe care o pierduse. Acum mi-o lăsa moștenire.
În acea seară l-am zărit de multe ori pe Monstru la suprafața apei, își lua rămas bun de la tata. Eu căutam să fiu tare să zâmbesc, dar lacrimile îmi inundau fața. Știam că sunt la pescuit ultima dată cu cel ce multă dragoste mi-a dat și mi-a fost un părinte minunat. Doamne, cât îl iubeam pe tata. Era prima dată când nu aveam la noi lansete, undițe, momeli, dar ca să fim și acum la pescuit am legat o sfoară de un băț și am lăsat-o să atârne în apă. Așa și-a luat tata la revedere de la pasiunea lui și de la mine. A doua zi a închis ochii.
După ce tata s-a dus, nu m-am putut apropia de apă un an întreg. De fiecare dată când îmi luam undițele mi se înmuiau picioarele. Mi-era imposibil să mă duc până la apă. Dar, într-o noapte l-am visat pe Monstru cum mă strigă, avea vocea tatei – era ciudat. Avea nevoie de ajutor și mă striga pe mine. Eu trebuia să-l prind, ca să-mi îndeplinesc promisiunea. Cum să-l salvez tocmai eu? Nu înțelegeam.
A venit dimineața și m-am trezit transpirat tot. Nu mai aveam răbdare. Mi-am luat undițele, lansetele, momeala și cuțitul și am fugit la apă.
Când am ajuns pe mal și am privit spre apă, mi-au căzut toate din brațe văzând o scenă ce întrecea orice închipuire. Monstrul, stăpânul apei, se lupta cu o minge rătăcită. A crezut că-i o pradă și s-a repezit s-o înghită. Acum, era neajutorat și se lupta să scape. Mingea era prea mare și i se blocase în gură. Fără să gândesc prea mult m-am aruncat în apă. Când am ajuns lângă el mi-am dat seama că este epuizat. Probabil se scufundase de multe ori și mingea îl aducea mereu la suprafață. Am prins somnul și m-am luptat în fel și chip să-i scot mingea din gură – nicio șansă. Atunci m-am repezit la mal, am luat cuțitul și l-am înfipt în mingea nărăvașă. S-a desumflat imediat și doar așa am putut s-o scot din gura Monstrului.
Am pus mâna pe spatele lui și i-am spus “Te-am prins banditule. Meriți un pupic. I l-am dat și l-am împins în apă”. Mi-am luat toate sculele de pe mal și în timp ce mergeam spre casă l-am simțit pe tata fericit, era mândru de mine.
Întotdeauna să ai inima deschisă și plină de iubire. Ajută pe oricine chiar dacă îți este potrivnic sau chiar dușman. Respectă-i mereu pe cei ce-ți sunt adversari. Ei îți dezvăluie greșelile, și slăbiciunile. Nu pe ei trebuie să-i învingi ci pe tine. Luptă mereu împotriva slăbiciunilor și defectelor tale și mulțumește celor ce ți le arată. Cu dragoste și iubire poți învinge mereu, iar inamicul cel mai mare ești chiar tu.
Autor text: Răzvan
După o întâmplare adevărată petrecută langa Sandalwood Lake in Kansas, pe 28 mai 2004 unde Bill Driver, pescar de 50 de ani, a taiat mingea înghițită de un somn, pentru a i-o scoate din gură
Sursa: http://filedelumina.ro
