A fost odata un calator, un om milos si cu frica lui Dumnezeu.
Odata, pe cand trecea el printr-un orasel necunoscut, a vazut la marginea drumului un om zdrentaros, slab si tremurand de frig, care il implora sa-l ajute cu ceva, caci era bolnav si nici nu avea unde sa se duca, ca sa se incalzeasca putin.
Calatorul nu era un om bogat, dar, umplandu-i-se inima de mila pentru acel sarman, si-a dat jos de pe umeri mantia lui calduroasa si i-a oferit-o, plecand apoi mai departe.
La o poarta vecina statea un om, care, vazandu-l apropiindu-se, l-a dojenit: "De ce ti-ai dat haina cea buna de pe tine, omule?! Se vede ca nu esti de prin partile noastre si nu stii ca acela este un
betiv si un om de nimic, ce nu merita sa fie ajutat. Uita-te in urma si vezi ca a intrat in birt ca sa schimbe haina ta pe niste bautura. Iar tu ai ramas dezbracat in frig!"
Drumetul se intoarse si vazu ca omul spunea adevarul. O mahnire adnaca l-a cuprins atunci si spuse: "Doamne, de ce am fost atat de naiv? Acel betiv cu siguranta a ras pe seama prostiei mele.
Tremurand de frig si cu lacrimi in ochi de suparare, drumetul trase la un han si obosit, adormi.
Si iata ca Domnul ii aparu in vis si ii spuse cu blandete: De ce plangi, suflete, de ce ai inima plina de suparare?
"Pentru ca am fost pacalit, Doamne si am oferit mantia mea cuiva care nu merita!"
"Nu spune asta si nu mai plange, zambi Domnul, - ci uita-te mai bine! Haina ta este la mine. Eu am nevoie de ea.
Si atunci vazu Drumetul, ca peste hainele albe si stralucitoare, pe umerii Mantuitorului atarna mantia lui veche.