Aceasta era ultima dată când o mai lăsam pe caţeaua noastră Cocker Spaniel, să fete. A fost o noapte foarte lungă pentru mine. Preţioasa, cockerul nostru negru, se chinuia să-şi fete puii.
M-am lăsat jos lângă cuşca ei mare de 1,2 m, supraveghind-o în fiecare moment. O priveam şi aştepta să văd dacă va trebui s-o duc la veterinar.
După şase ore, puii au început să apară. Primul născut era un căţeluş negru cu alb. Al doilea şi al treilea erau gălbui şi maro. Al patrulea şi al cincilea erau de asemenea cu pete negre şi albe. “Unu, doi, trei, patru, cinci” am numărat pe măsură ce înaintam pe hol s-o trezesc pe Judy şi să-i spun că totul este în regulă. Cum mă întorceam pe hol în dormitorul de rezervă, am observat că s-a născut al şaselea pui şi stătea într-o parte a cuştii. Am luat micuţul pui şi l-am pus pe maldărul de pui, care scheunau şi încercau să sugă de la mama lor. Dintr-o dată, Preţioasa a împins micuţul pui de ceilalţi pui, refuzând să-l recunoască ca fiind membru al familiei sale.
”Ceva este în neregulă”, a spus Judy.
Am ajuns şi am luat puiul. Inima mea mi s-a înecat în piept când am văzut că puiul avea bot de iepure şi de aceea nu-l putea închide. Am trecut prin asta şi anul trecut cu alt pui de cocker. Acea experienţă m-a distrus, când puiul a murit şi a trebuit să-l îngropăm. Dacă ar fi existat vreun mod de a salva acest animal aş fi făcut orice este posibil.
Toţi puii fătaţi în acea noapte, cu excepţia aceluia mic erau foarte valoroşi datorită coloritului lor neobişnuit. Cei mai mulţi ar fi adus între cinci şi şapte sute de dolari fiecare. În ziua următoare am dus puiul la veterinar. Mi s-a spus că nu se poate face nimic, dacă nu vrem să cheltuim cam o mie de dolari ca să încercăm să corectăm defectul. Ne-a spus că puiul va muri, în special din cauza faptului că nu poate suge.
După ce m-am întors acasă, Judy şi cu mine am decis că nu ne putem permite să cheltuim atâţia bani, fără să avem o asigurare de la veterinar că puiul are o şansă să trăiască. Totuşi, aceasta nu m-a oprit de a procura o siringă şi de a hrăni puiul. Ceea ce am făcut în fiecare zi şi noapte, la fiecare două ore, timp de mai mult de zece zile.
În a cincea săptămână am dat un anunţ în ziar şi, în timp de o săptămână, am luat avans pentru toţi puii, cu excepţia aceluia cu malformaţie. Micuţul a învăţat să mănânce singur, atâta timp cât i se dădea mâncare moale.
Târziu în acea după-amiază, m-am dus la magazin să cumpăr nişte alimente. La întoarcere s-a întâmplat s-o văd pe o profesoară bătrână, pensionară, care locuia vis-à-vis de noi, făcându-mi cu mâna. Ea citise anunţul că avem pui de vânzare şi se întreba dacă ar putea să cumpere unul pentru nepoţelul ei. I-am spus că toţi puii au fost vânduţi, dar că voi fi atent la cei care ar avea vreun cocker spaniel de vânzare. I-am mai spus că am luat avans pentru cazul în care cineva se răzgândeşte şi dacă este aşa o voi anunţa. Zilele treceau şi puii au fost luaţi de noii proprietari. M-au lăsat cu cockerul cel maro cu gălbui şi cu cel cu malformaţie.
Două zile au trecut fără să aud nimic de la domnul care mi-a dat deja avansul pentru puiul gălbui cu moro. Aşa că i-am telefonat profesoarei şi i-am spus că mai am un pui şi că poate veni să-l vadă. Ea m-a asigurat că-l va lua pe nepoţelul ei şi vor veni pe la ora opt, în acea seară. Judy şi cu mine cinam, când am auzit un ciocănit la uşa din faţă. Când am deschis uşa, era bărbatul care îmi dăduse un avans de 100$ pentru căţel. Am intrat, am completat actele, mi-a dat restul de bani şi eu i-am înmânat căţeluşul.
Judy şi cu mine nu ştiam ce am fi făcut sau ce-am fi spus, dacă profesoara s-ar fi arătat cu nepotul. Era exact ora opt, cand a sunat soneria de la uşa din faţă. Am deschis şi acolo era profesoara, cu nepotul în spatele ei. I-am explicat că domnul a venit pentru pui, cam cu o oră în urmă şi nu mai rămăseseră pui disponibili.
”Îmi pare rău, Jeffrey. Au vândut toţi puii”, ii spuse ea nepotului.
Chiar în acel moment, micuţul pui a părăsit dormitorul şi a început să schelălăie.
“Puiul meu! Puiul meu!”, strigă băieţelul fugind de lângă bunica sa.
Am simţit compătimire când am văzut că şi băieţelul avea bot de iepure. Băiatul a trecut de mine cât de repede a putut, de-al lungul holului, către locul unde era căţeluşul care schelălăia. Când toţi trei am intrat în dormitor, băieţelul ţinea căţeluşul în braţe. S-a uitat la bunica lui şi a spus “Uite bunico. Au vândut toţi puii, cu excepţia celui mai frumos şi el seamănă cu mine.”
Ei bine, bunica nu era singura cu lacrimi în ochi, în acea zi. Judy şi cu mine stăteam acolo, neştiind ce să facem.
”Este de vânzare acest pui?”, a întrebat profesoara.
”Bunica mi-a spus că acest fel de pui sunt foarte scumpi şi că trebuie să am mare grijă de el”, spuse băiatul, care acum îmbrăţişa puiul.
”Da, doamnă. Acest pui este de vânzare.”
Doamna şi-a deschis poşeta şi am putut vedea mai multe bancnote de o sută de dolari strânse în portofel. Am mers şi i-am împins mâna înapoi în geantă, astfel încât să nu-şi scoată portofelul din ea.
“Cât crezi că face acest pui”, l-am întrebat pe băiat.
”Cam un dolar?”, a spus el.
”Nu. Acest pui este foarte, foarte scump. “Mai scump de un dolar.” i-am spus.
”Mi-e teamă că da”, spuse bunica.
Băiatul stătea acolo, lipind puiul de obraji.
”Nu putem să luăm mai puţin de doi dolari pentru pui”, spuse Judy, strângându-mi mâna. “Aşa cum ai spus, este cel mai frumos”, continuă ea.
Profesoara a scos doi dolari şi i-a înmânat băiatului.
“Este căţelul tău, Jeffrey. Tu trebuie să plăteşti.”
Cred că trebuie să fie un sentiment minunat pentru un tânăr, ca să se uite la el însuşi în oglindă şi să nu vadă nimic altceva decât pe “cel mai frumos.”
Text de: Roger Dean Kiser
http://www.geocities.com/trampolineone/survive/noframe.htm
Sursa: http://filedelumina.ro/2012/06/08/frumosul/#ixzz1xBWzLvlv
