Topic: Si uite, Doamne cum a fost... by Ileana Miroiu (807 mesaje), la 22-10-2007 Mamica mea, aruncata de niste oameni de la oras (ca sa o scape de hingheri), intr-un satuc de munte l-a intalnit pe tatal meu Ureche-Taiata langa padurea de mesteceni. M-am nascut sub un podet al unui sant si eram cel mai puternic dintre fratiorii mei. Cum noi tot plangeam de foame, mamica pleca des sa caute mila oamenilor - poate un cultuc de paine sau poate o bucata de mamaliga. Taranii o cam alungau ca, deh, si ei aveau cainii lor, iar ea se intorcea cu burta plina doar de apa bauta din rau. Eu, incercam sa o ajung pe mamica mea din urma, dar ea avea pasul mare si, cel mai des, cadeam in sant, inapoi sub podet. Intr-o zi am auzit o bufnitura si mai apoi pe mamica mea plangand. Ne-am speriat si ne-am strans ghem si am tacut. Apoi am vazut cum pietre mari veneau spre marginea podului. Cineva acoperea cu pietre intrarea cea luminoasa. S-a facut intuneric si parca se facuse frig. Apoi, o mana de om a asezat alti bolovani in cealalta parte a podului de peste sant. Acum era intuneric, dar noi cainii vedem si pe intuneric. Am vazut cum aceeasi mana de om impingea si pietre mici ca sa nu se mai vada lumina soarelui. Brusc am simtit ca ne este frig tare si am inceput sa plangem cu totii. De deasupra podului o voce de om ne-a strigat ceva cu obida. Nu stim ce a vrut sa spuna, dar noua ni s-a facut tot mai frig si am plans si iar am plans. Apoi ni s-a facut foame si am plans; apoi ni s-a facut sete si am plans din nou. Am plans pana am simtit ca nu mai este nici aer si atunci am vazut cum se chinuiau fratiorii mei. Mai apoi am vazut ca nu mai misca nici unul. Am incercat sa ii ajut si prin boticul meu sa le suflu putin aer ca sa se trezeasca. Apoi am adormit cu gandul la mamica mea, la soarele de afara, la apa de care imi era dor, la laptucul cald . Intr-un tarziu am simtit cum o mana calda ma scoatea la lumina pe mine si pe fratiorii mei si ma purta pe un norisor spre o pajiste verde unde mamica ne astepta cu lapte cald. Un chip bland ne privea. L-am intrebat unde suntem, iar el mi-a spus ca am ajuns in
Raiul sufletelor fara de prihana si ca acum am in fata mea vesnicia bucuriei. Mi-am adus aminte ce s-a intamplat si l-am intrebat de ce omul acela ne-a omorat. Chipul cel bland mi-a raspuns cu glas de tunet:
Suflet mic, acela nu era om!
Replica: Dureros! by Andrei Stancu (193 mesaje), la 23-10-2007 Din pacate, mai avem pana aflam cum este normal sa te comporti cu animalele.
