Maria, au trecut acele cateva zile si totul a ramas doar o amintire. Culmea, chiar o amintire frumoasa.
Mariuca oricum vorbeste cu cateii, atunci cand intra in legatura cu cuscra pe internet.
Ralluca, lucrurile sunt lucruri si chiar am uitat de ele. A ramas doar amintirea acelor zile. Imi aduc aminte cu placere ce grija avea Mariuca de mine ca sa nu ma supar din cauza cateilor.
Multumesc pentru urarile de sanatate. Iti doresc si tie sanatate si timp liber cat mai mult pentru pasiunea ta.
Te imbratisez cu drag.
Nico, un jurnal asemanator am avut si pentru fetita mea, dar, din pacate, nu am putut sa fiu la fel de riguroasa si constanta, ca in cazul Mariucai, unde am profitat din plin de timpul liber.
Un jurnal tinut de mama este poate singura amintire de care nu m-as desparti.
Te pup si pe tine si pe Alexandrel.
Anca, Mariuca isi doreste mult sa aiba catei, dar parintii o pondereaza, iar eu nu o incurajez. Oricum, orice caine (inclusiv intalnirile cu comunitarii din Romania) devine sub mainile ei un catel ce se gudura si o iubeste neconditionat.
Elisabeta, Alina si Ovidia, va multumesc pentru urarile de Paste. Am fost tulburata in acea perioada si nu am putut sa va raspund.
Sa aveti si voi parte doar de bucurii pentru gandurile ce mi le-ati trimis atunci.
Alice, sunt pe aici mai putin din mai multe motive. Ti le voi explica pe indelete dupa ce va arat ce am lucrat pentru prietena mea din Israel.
Refugiul porumbitei
Porumbita, cum ii spun eu, am luat-o pentru prietena mea din Israel. Este o prietena din copilarie ce trecea prin niste stari neplacute, urmare a unor evenimente triste din viata sa. Dupa ce am obtinut acordul lui Bicu, am invitat-o sa stea la noi, in Romania un timp (trei luni).
Am luat-o de la aeroport, am cazat-o la noi, am gatit special pentru ea (ca ea nu mananca anumite mancaruri de la noi), i-am urmat orarul personal (sculare la pranz si culcat dupa miezul noptii), am dus-o peste tot (in vizite prin zonele istorice, de agrement sau de tratament) pe unde ne-au permis banii si timpul.
Inca de la inceputul sederii la noi, i-am aratat goblenurile noi de la Rogoblen si ea s-a indragostit de
Porumbita. I-am cumparat-o si am inceput eu sa lucrez la ea, ca, ulterior, mi-a spus ca ea crede ca i-am luat-o degeaba, ca nu se inhama la lucrat.
Atat eu, cat si Bicu, dar si cuscrii nostri am incercat sa facem tot ce ne-a stat in putinta ca prietena mea sa se simta bine.
Din pacate, o singura data nu am putut sa merg cu masina cu ea pana la Bucuresti (i-am cumparat bilet si am urcat-o la microbuz) si din clipa aceea s-a suparat pe mine. Se intampla cam cu doua saptamani inainte de plecarea ei spre casa ei din Israel. Nu a mai vorbit cu mine decat in varful buzelor si numai daca insistam sa primesc un raspuns. Am intrebat-o, inclusiv cum vrea sa-i inramez
Porumbita. A luat goblenul si l-a aruncat a lehamite in valiza, spunandu-mi ca
se descurca ea.
Pentru ca vreau sa intelegeti perfect situatia si pentru ca este o experienta de viata din care poate invata fiecare, adaug ca prietena mea mi-a adus cadou doi metri de material de matase (putrezit, de cand il avea in casa) si o cravata pentru Bicu, ce a fost purtata odata de sotul ei (are o pata, mica, pe o margine). Nu am invitat-o ca sa imi aduca daruri, iar cadourile ei m-au umilit. In viata mea, nu mi-am permis vreodata sa daruiesc ceva vechi sau purtat cuiva, indiferent cine era acea persoana.
Singura cheltuiala pe care a facut-o amica mea, au fost biletele de avion si ceea ce si-a cumparat din Romania, singura.
In final, cand am ajuns la aeroport, i-am spus ca imi pare rau ca este ultima oara cand ne vedem si ca motivul acestei hotarari se afla in comportamentul ei, din ultimele doua saptamani. Nu am imbratisat-o, nu am mai adaugat nimic altceva. Am lasat-o langa usa de intrare la verificari de la aeroport si m-am simtit usurata.
Ca m-am convins pe cine am avut in casa atata timp, ca oamenii se schimba mult in decursul vietii si uneori chiar in foarte rau, ca unii oameni nu se simt bine pana nu
iti iau toata mana si ca reusesc sa te umileasca oricum, toate acestea sunt lectii invatate. Din pacate, poate intr-o zi cineva va avea nevoie de mine sa fac ce am facut pentru amica mea din Israel si nu va fi genul de persoana pe care vi l-am descris mai sus. Ei bine, nu stiu daca voi mai putea repeta gestul.
Acum sunt prinsa cu gradina de la tara, cu spoitul casutei si cu multe alte treburi pe care le-am lasat in urma, urmare a faptului ca am avut un musafir in casa.
Goblenul nu a fost usor de lucrat, mai ales pentru ochii mei obositi.
Nu l-am adus mai devreme, ca la mine este este comedie mare pana imi aranjeaza nepotul fotografia.
