Laura, am trecut sa te imbratisez si sa iti zambesc asa cum numai tu stii.
Te pup dulce si asteptam vesti de la tine.

Ioana, multumesc ca mi-ai povestit experienta ta. Si, da-mi voie sa-ti spun ca tu esti mai inteleapta decat mine. Eu am invatat multe lucruri, foarte tarziu. Ma gandesc ca daca nu as fi vrut sa fac o minune, manata de spaima diagnosticului meu, poate nu m-as fi transformat intr-atat.

Mi-aduc aminte ca la intalnirea, din sala de conferinte cu vestitul beneficiar, colcaiam de spaime.
Cristina, statea langa mine si traducea cursiv tot ceea ce spuneam eu. Cand un termen tehnic se bloca pe buzele ei, Vlad sau alt coleg o completa firesc.

La final, cred ca bausem mai mult de un litru de apa plata si tot imi era sete. M-am gandit ca vreun medicament imi dadea acea sete nefireasca sau poate stresul.

Beneficiarul avea fata impietrita. Ce bine se prefac beneficiarii acestia! Parca era barbatul meu, cand ii curge gura dupa o trufanda in piata, dar trebuie sa se targuie la pret.

Beneficiarul ne-a explicat ca etapele cerute au fost atinse, dar ca nu poate lua o decizie pana nu va consulta consiliul lor si ca abia apoi pot spune daca proiectul cerut de ei a atins toate punctele. L-am vazut cum aduna documentatia numarul unu, cu gandul sa o aseze in mapa lui. L-am privit scurt pe sef si i-am prins privirea ce se prelingea perplexa spre documentatia pe care beneficiarul nostru se grabea sa si-o inuseasca.
Am asezat, cu inteles, paharul cu apa pe masa si atunci privirile noastre s-au incrucisat. Am simtit nesiguranta, asa ca m-am ridicat si inconjurand masa, am ajuns, tocmai la timp. Proiectul nostru era in mapa beneficiarului, dar nu ajunsese si in geanta lui. Cu o mana, tocmai isi tragea geanta de pe masa. Cu cealalta mana statea pe mapa, asa ca am reusit sa extrag mapa, oarecum elegant si sa-i spun in romana (la emotia pe care o aveam - sa nu stric ceva, sa nu-i schimb impresia, numai la limbi straine nu imi statea mintea!) ca o sa-i punem la dispozitie un demo minimal, asa cum se obisnuieste. In timp ce Cristina ii traducea, am vazut efectiv cum i-a cazut fata. Expresia am auzit-o la teposii mei si descrie bine perplexitatea chipului unui om. Si-a revenit rapid si ne-a spus ca are nevoie urgent de proiect, asa ca propune sa ne delegam un reprezentant care sa mearga sa faca o prezentare in consiliul lor.
Seful, i-a raspuns ca este posibil, dar ca toate cheltuielile neprevazute, vor fi adaugate la costurile finale. Ne-a raspuns ca este de acord si ne-a asigurat ca are permisiunea sa negocieze si aceste aspecte.

Am cerut permisiunea sa ma retrag si la fel au facut si ceilalti. Ne-am strans la ultimul birou, departe de usa de sticla prin care puteam fi zariti de cei trei ramasi in sala de conferinte (beneficiarul, seful si Cristina). Tatal computerelor a avansat un Asta lucreaza pe cont propriu sau este intermediar. Am ridicat din umeri. Chiar nu ma interesa. Ma luase un somn vecin cu moartea, iar buzele mi se uscau din ce in ce mai tare. Ma pocnise si o durere de cap surda. Le-am explicat, cam dezlanat cum trebuie realizat demo si apoi i-am anuntat ca eu plec acasa ca-mi este rau. A intervenit dragul meu coleg, care, masandu-mi umarul, m-a rugat sa raman. I-am explicat ca, probabil un medicament imi da somn si nu mai pot judeca bine daca nu dorm. Mi-a sugerat sa merg, jos, la parter, in camera cu pat si sa ma culc acolo. Sa nu credeti ca nu asta am facut. Patul, o canapea de piele, era rece si neprimitor. Am luat o patura, am asezat jumatate pe canapea si jumatate pe mine si m-am culcat.

Nu stiu cand am adormit si nu stiu cat am dormit. M-a trezit raceala unui stetoscop ce se insinua sub banda unui tensiometru, atasat la mana mea stanga. Am ridicat ochii si l-am recunoscut pe unul din cardiologii de la clinica prohibita. Ma privea fix, in timp ce actiona pompa tensiometrului. M-am infiorat pentru ca privrea lui imi fixa in continuare ochii, asemenea unui linx ce-si urmareste prada. Am cautat cu ochii un alt reper si am descoperit-o pe Cristina in spatele lui. Si ea ma privea fix. Mi-a trecut o clipa prin cap ca este un vis in vis, numai ca medicul a incetat sa ma priveasca si a oftat in timp ce imi scotea tensiometrul de pe mana.

Cristina, m-a ajutat sa ma ridic, mi-a apasat cu mana ei, rece, tamplele si m-a privit ingrijorata. M-am simtit jenata pentru ca am intuit ce s-a intamplat. Am dat sa ma ridic repede de pe canapea, dar am simtit ca ametesc. Am luat-o incet, ajutata de cei doi. Un pas, doi, trei si parca incepeam sa fiu eu.
Mi-era o sete cumplita, asa ca le-am spus ca as merge la biroul meu sa beau ceva. Am urcat, flancata de cei doi. Incercam sa nu ma sprijin de ei. Mi se parea penibila situatia in care ma aflam. Pe masura ce urcam ultimele scari, am vazut prin geamul mare ce se afla in fata noastra ca afara era intuneric. Mi-a sarit inima pentru ca m-am gandit la jumatatea mea care nu stia nimic de mine si care, sigur intrase in panica. Am iutit pasul, dar m-am impiedicat de urmatoarea scara. Daca nu as fi avut cele doua ajutoare langa mine, sigur as fi cazut si mi-as fi rupt ceva.

Am ajuns cu bine in birou si am observat ca efectivul era complet. Cand, in fine, m-am asezat pe scaun, am vazut pe monitorul meu, demo. In timp ce beam un ceai acrisor si parfumat placut, cu cealalta mana am verificat demo. Erau prea multe informatii si mintea mea nu le percepea pe toate. M-am uitat la medic si l-am intrebat daca pot sa mananc ceva. A dat din cap a da sau a indoiala. L-a luat seful in biroul lui, iar eu beam cana dupa cana cu ceai, din ceainicul umplut mereu de Cristina. Mi-am adus aminte de jumatatea mea si am luat celularul din poseta. Am simtit ca miscarile imi sunt parca ingradite de un val de frig ce ma cuprindea tot mai tare. Am intrebat pe cei din birou daca este frig sau numai mi se pare. Drept raspuns, ex-secretara mi-a pus pe umeri vesta ei din PNA.

Apoi, parca am inceput sa-mi reintru in normalitate. M-am dus la baie. M-am spalat cu apa calaie pe fata si m-am privit in oglinda. Parca nu eram eu si parca aveam ochii fosforecenti precum pisicile, noaptea. M-am gandit ca de asta medicul ma privea fix, atunci cand imi lua tensiunea. Cand am iesit din baie, Cristina m-a condus la masa de consiliu unde in casolete era mancare. Ceilalti mancau deja, cu pofta.

Gigi, mancau si spuneau bancuri. Tanarul sef, ciugulea si el, bucatele de carne dintr-o salata Caesar. Arata ca o stafie urata cu ochii exoftalmici, cu gura subtire si ten inchis la culoare. Am privit-o pe Cristina. Frumusetea tinerete sau tineretea frumoasa. Am strans buzele intr-un rictus de dispret la gandul ca cei doi formeaza un cuplu. Cosmina, sa scriu poate ma pricep mai bine, dar reactie la cuvintele Cristinei ce, probabil imi prinsese privirea si mi-a adresat un Domana Laura, eu nu ma combin niciodata cu sefii!, nu aveam. Am privit-o nauca. Doctorul a tras un hahait tare, iar ceilalti nici macar nu au luat in sema remarca ei. Ma uitam disperata la colegul meu drag, dar acesta avea nasul bagat adanc in farfuria lui. Am reusit sa ingaim un Ce insemana combinata? A urmat un ras general si da, Ioana, as fi avut nevoie de un zambet de copil ca a lui Mihaita ca sa imi revin. Vlad m-a lamurit ca este vorba de un eufemism si de aici o intreaga polemica intre doua generatii referitoare la metafore, eufemisme. Numai bunul lor simt ne-a facut castigatori pe noi cei trei minoritari (eu, dragul meu coleg si ex-secretara). I-am simtit solidari in credinta lor si, Alice si Marian, asa cum v-am povestit deja, ei erau o alta generatie.RodiMar, as lasa eu mai multe vorbe, daca atunci nu as fi fost nevoita sa fac noapte alba la firma.

A doua zi, am avut la dispozitie doar patru ore pentru o vizita la un endocrinolog (aceeasi clinica), un nou set de analize, o valiza cu minimul necesar si apoi un drum pana la un aeroport in Ungaria de unde am luat avionul pentru Olanda. Am dormit non-stop. Amsterdamul l-am vazut, a doua zi, dis de dimineata, in fuga unei masini ce ne-a preluat de la aeroport si ne-a dus intr-o comuna (adica un sat mai mare) desi eu am jurat ca este un orasel. Am cascat gura, suficient de mult la tot ce vedeam in jur, asa ca nu m-am mai uitat pe unde calc. In fata tuturor m-am intins cat sunt de lunga, poseta zburand undeva in spatele meu, ochelarii pe sub mine (distrusi complet), iar palaria, langa un canal plin cu apa. Ne-a intampinat beneficiarul ce ne-a condus intr-un birou ce ocupa ca marime, un sfert din biroul nostru de la etaj. Ne-a asteptat cu un ceai cald, dar a fost refuzat in corpore. Cu totii vroiam doar apa plata, imbuteliata. Cat s-au schimbat amabilitatile de rigoare si pana a fi invitati in biroul ce servea drept sala de conferinte, o tanara (olandeza), mi-a sters rana de la genunchi cu rivanol (zic eu, dupa miros) si mi-a aplicat un plasture.

Ceilalti membrii ai consiliului pareau o adunatura de bunici. Tatal computerelor ne-a privit cu inteles si ne-a spus scurt: B. Imi venea sa rad de strategia lui. Convenisem sa vorbim numai strictul necesar in romana. CP, un alt imberb coleg ne atentionase, din Romania, ca el are impresia ca beneficiarul stie romana.

Pe scurt, dupa sase ore in care am avut sentimentul ca acestea s-au dilatat la nivelul a sase zile, am avut primele zambete din partea gazdelor. Relaxati, ne-au spus ca sunt multumiti de lucrarea noastra si ca termenii contractului referitor la plata raman batuti in cuie. S-a convenit ca finalul discutiei sa se parafeze, a doua zi la Amsterdam.

Bunicutii au fost surprinsi sa afle ca ne intorceam in capitala. Seful le-a explicat ca avem cazare la hotel si ca dorim, in rastimpul acordat odihnei sa vizitam Amsterdamul. Am inteles repede ca seful vroia sa profite din plin de sederea in Olanda. Doar era pe banii beneficiarilor! Dupa zambetele cu care ne-au condus la masina, am inteles ca ne-am vandut ieftin. Ei, tot ramaneau, din plin, in castig. Deh! Soarta romanilor!

Drumul pana la Amsterdam a fost o incantare. Cristina a cantat, baietii au chiuit, seful a batut masura, iar eu ma leganam intre somn si veghe. La hotel, imediat ce am luat in primire camera, am anuntat-o pe Cristina ca eu ma culc si sa nu indrazneasca sa ma scoale pana ce nu ma trezesc singura.
M-a trezit tot ea, alarmata. Mai erau numai trei ore si jumatate pana la plecarea avionului si era musai sa ma trezesc. M-am trezit la fel de bolnava cum m-am culcat. Un somn greu ma potopea.
Pana la aeroport am auzit numai glume, gen muscatura de musca tzetze, droguri usoare etc. In drum spre poarta unde era tras avionul ce urma sa ne duca la Budapesta, am reusit sa cumpar niste sabotei din ceramica Delft Blue. Apoi, in avion, am dormit.
La Budapesta ne-am urcat in masina ce urma sa ne duca in Romania. Mi-am amintit ca nu sunasem acasa. Mi-am scos telefonul, dar am descoperit ca era descarcat. Mi-am zis ca o sa apelez la telefonul Cristinei cand vom intra in Romania.
Cat am mancat intr-o locatie draguta (flori multe si ghivece cu braduti ce formau un gard), am aflat ca mai tinerii mei colegi se distrasera pe cinste: plimbare pe canale, vizita intr-un renumit cartier al Amsterdamului, vizite la doua muzee, shopping. Tineri, veseli, plini de viata. Iar eu? O muratura somnoroasa.
Nu stiu cand am ajuns acasa. Stiu doar ca am predat ca pe un trofeu saboteii din ceramica, sotului meu si sub ochii uluiti ai socrilor mei, m-am culcat imediat. Alexa, sincer si eu asteptam vesti despre mine.

Ceea ce am scris mai sus s-a intamplat de parca ar fi fost visul meu. Explicatia am aflat-o curand. Un anume medicament, imi provoca letargia care ma facea incapabila sa mai stau treaza. Explicatia explicatiilor, - medicatia indicata nu numai ca nu era compatibila cu mine, era incompatibila cu boala de care sufeream, potrivit medicilor. Numai ca acest lucru a fost evident abia dupa o noua tura de investigatii medicale.

Acum, zambesc din toata inima pentru ca mintea imi este treaza (mai mereu) si pentru ca se pare ca de sarbatorile ce vin voi striga din nou: Laura face o minune.

Va zambeste din toata inima,
Laura-face-o-minune.

Laura, ma bucur pentru ca primesc un zambet de la tine. Si eu iti zambesc din toata inima.

Aceste randuri ma bucura, Laura. Stiam ca Laura va face o minune, iar daca s-a rezolvat si problema cu medicatia, este foarte bine. Imi era dor de tine si de randurile pe care le asterni asa de frumos.

Te imbratisez cu drag,
Nico.

Laura, ce bine imi pare ca ai dat un semn de viata. Asa de mult imi place cum povestesti tu... Poate ca sunt o egoista, dar mereu "vanez" mesajele tale, din care imi iau puterea si curajul.
La noi, este ceva mai deosebit.
Sefa mea este mama mea vitrega, daca o pot numi asa. Este impreuna cu tatal meu, si toti trei am lucrat pana de curand in acelasi birou. Acum el este mutat la alt birou, dar eu sunt sub comanda ei. Eu sunt genul de persoana care cu greu accepta sa fie calcata in picioare, dar ea parca special ma face sa ma simt ultimul om. In felul acesta plateste toate rautatile facute de tatal meu, cu toate ca el nu este afectat cu nimic. Este greu de explicat, asa a fost atunci posibilitatea, sotul meu pleca in misiune, ramaneam singura, eram la master, servici nu aveam. Asa ca atunci cand tatal meu m-a sunat si mi-au zis ca au nevoie de un chimist, am acceptat.
Nu ma laud, dar comparativ celelalte doua colege ale mele mai noi zic ca am o mai mare capacitate de sintetizare a informatiilor, cu alte cuvinte, rezolv lucrurile cat se poate de repede si bine. Cu toate astea, la mine tipa cel mai mult si tot ce fac eu nu este bun. Toata sarcina m-a terorizat, mi-a vorbit urat, eram stresata mereu cand trebuia sa merg la servici. Pana la urma, la sase luni, sotul meu mi-a zis ca imi rupe o mana, un picior, dar la servici nu ma mai duc. M-am internat si mi-am vazut de sanatate si de copilul care urma sa vina.
De cand m-am intors, am preluat sarcinile colegei mele, angajate odata cu mine, care a plecat si ea in concediu de maternitate. Sa-ti zic ca cele doua colege ale mele, venite pe locul meu, in doi ani de zile nu au facut nici o lucrare uzuala, care se face in fiecare luna, lucrari care mie mi le-a plasat de cum m-a angajat? Am preluat toate lucrarile colegei mele plecate in concediu, care fusesera tot ale mele.
Dupa discutia cu doamna de la judetul meu am prins curaj, mi-a dat incredere in mine, am vorbit si cu ceilalti colegi, care fiecare imi poate fi parinte, inclusiv cu seful de birou, toti asigurandu-ma de sprijinul lor. Este ciudat cum constati in viata ca parerea pe care ti-ai facut-o despre niste oameni poate fi total gresita. Pentru ca sefa mereu ne-a inoculat ideea ca nu se poate discuta cu acei oameni, ca nu te poti intelege cu ei.
Astazi am avut de rezolvat o problema, fiecare era cu judetul ei, iar eu mi-am permis sa discut cu seful de birou de la judetul meu. Am terminat relativ repede, ca au cooperat foarte bine, chiar daca cerintele sefei nu erau cele mai corecte. Oricum, la mine a tipat sefa cel mai mult, cum de mi-am permis sa sun sa vorbesc.
Este greu, uneori simt cum ma lasa puterile, saptamana trecuta am lucrat pana tarziu si acasa, neglijandu-mi copilul si sotul. Dar ma rog bunului Dumnezeu sa ma intareasca, mai citesc pataniile tale si merg mai departe.
De ce ti-am scris toate astea? Nu stiu... Poate pentru ca te simt ca o mama.
.
Te imbratisez cu mult drag si-ti multumesc din suflet ca din povestirile tale imi iau seva. Iti daruiesc si eu ce am mai frumos in viata: zambetul lui Mihaita...

Roxana, mereu m-am bucurat de un zambet de la tine.
Iti zambesc si eu, cu aceeasi dragoste de gargarita.

Nico, asa cum o mamica isi pregateste viitorul pentru pruncul ce va sa vina pe lume, tot asa imi pregatesc si eu sperante, multe.
In fapt, investigatiile au aratat ca am probleme cu tiroida si nicidecum cu inima. Acum, o cicatrice fina pe gatul meu, arata semnele unei operatii trecute. Medicamentele sunt pentru temporizare, dar nu imi fac deloc bine. Un trup ce a trait atata timp fara altceva decat produse naturale, se revolta mereu impotriva produselor de sinteza (cum sunt medicamentele).
Sperantele mele se leaga de anul care vine cand urmeaza sa refac markerii, dupa ce voi reintra in programul meu normal.
Alung gandurile tulburi caci viitorul suna minunat. Fetita ta, este si fetita mea (mereu mi-am dorit si o fetita), asa ca te mangai cu sufletul plin bucurie, pe burtica si ii soptesc micutei: Dormi si cresti sanatoasa ca eu am grija sa-ti zambesc!
Un zambet cald si pentru tine, mamica Nico.

Ioana, de ce cei care ajung sefi, simt ca se impun doar daca tipa?
Am avut o sefa dupa care acum, oftez doar eu si bunul meu coleg. Profesionista, diplomata, educata, rafinata. Nu ridica tonul, dar sa te fi ferit Dumnezeu sa fi gresit, nu te ierta de vorbele: Un copil nu ar stii sa faca proiectul mai bine decat tine, dar un student sarguicios, cu siguranta, da!
Crapa pamantul sub mine cand, in primii mei ani, imi spunea aceste vorbe. A avut, in schimb rabdarea sa imi demonstreze, de fiecare data, unde am gresit si cum ar fi fost nevoie sa continui o lucrare. Am invatat multe de la ea, inclusiv blandetea in relatiile cu oamenii din intreprinderea in care lucram. O simteam, uneori, tensionata, gata sa izbucneasca. In adancurile ei, sigur se ascundea un temperament vulcanic, dar autoeducatia (sau poate numai educatia) isi spunea cuvantul.
La randul meu, sunt o vulcanica. Nu suport sa fiu calcata in picioare si, in prima mea tinerete, nu lasam netaxate afronturile. Doar momentul in care am aflat ca implacabilul s-a abatut asupra mea, am inceput sa ma modelez. Nu cu buna stiinta ci, mai mult intuitiv. Simteam nevoia sa fiu altfel decat fusesem pana atunci, - mereu inflexibila in fata oamenilor, dorind sa-mi atribui mereu, calitatea ca detin toate adevarurile lumii, pe un singur deget de la mana mea. Am descoperit ca cele mai multe raspunsuri corecte le poti afla doar daca incerci (macar) sa te asezi in locul celui care te otraveste prin ofense. Bucuria de a nu ofensa, la randul meu, in final, este cu atat mai mare.
Daca eu, Laura as avea o sefa care tipa la mine, as astepta-o la un sfarsit de program ca sa o invit la o cafea si sa-i povestesc despre Mihaita. Fabulez, oare, Ioana?

Pe mine, personal m-ai cucerit cu Mihaita, cum m-ai cucerit si in aceasta seara, cand tare nu ar fi fost in plan si un scris pe forum. La cum imi rade el, eu cum sa nu zambesc cu gura pana la urechi?
Iti zambesc si tie, suflet generos, cu sete de cunoastere devoratoare, inteligenta vie si patrunzatoare, curajos, loial, onest. Te-ai recunoscut, Ioana?

Laura, ce mult ma bucur ca te pot citi!
Povestile tale ma linistesc, chiar daca nu incep prea bine, important este ca in final ne zambesti, si asta este minunat.
Drept multumire, iti arat si eu dintisorii mei intr-un zambet larg.

Iti multumesc Laura pentru cuvintele frumoase. Intotdeauna reusesti sa imi atingi sufletul cu vorbele tale. Chiar daca eu nu ma pricep sa exprim prin cuvinte ceea ce simt, sunt sigura ca tu stii. Intotdeauna un gand bun se indreapta spre tine impreuna cu un zambet si o imbratisare mare, mare...