Copilaşi din lumea toată,
Ştiti voi cum se roagă mama
La icoană-n orice seară?
Nu ştiti?-Sigur, n-aţi luat seama
Când cu ochii plini de lacrimi
Îaintea Maicii Sfinte,
Îşi şopteşte-n blânde şoapte
Rugăciunea ei fierbinte.
Uite-aşa se roagă mama:
"Maică Sfântă Prea Curată,
Vezi ce frumos dorm dânşii!
Ei îmi sunt averea toată
Pentru ei din greu mă zbucium,
Pentru ei traiesc pe lume
Şi îndur atât noianul
De durere fără nume.
I-am culcat...Şi-acum spre Tine
Vin încet, să nu mă vază,
Şi te rog, Măicuţă Sfântă
Să cobori o rază blândă
Raza bunătăţii tale
Printre blondele lor plete,
Ca să n-aibă vise rele
Şi nici pleoapele muiete.
Şi le adu-n suflet raiul
Liniştit al vieţii Tale;
Şi mi-i fă, în zorii zilei,
Când o fi ca să se scoale
Să-i văd blânzi, cuminţi şi veseli
Îndreptând spre mine paşii
Cum îi îndreaptă spre Tine
Colo-n cer, sus, îngeraşii.”

Eminescu - RUGĂCIUNEA UNEI MAME

La mulți ani, femeie!

E ziua ta femeie, tu pasăre măiastră,
Azi lasă întristarea să bată la fereastră,
Nu-i mai deschide, las-o să strige în neștire,
Azi este despre tine și sfânta ta menire!

Dezbracă-te de gânduri, de tot ce te apasă,
Și uită-te-n oglindă, zâmbește, ești frumoasă,
Nu te-ndoi de tine, de forța ce ți-i dată,
În tine crește viața, iar viața-i lumea toată!

Ai riduri? Ți le poartă cu drag și demnitate,
În ele stă povestea durerilor purtate
Și-a lacrimilor curse de dor, sau bucurie,
Din grijile de mamă, bunică sau soție!

Privește la o floare, ea seamănă cu tine,
De nu-i udată moare, de-o îngrijești revine,
Sau spre copacul care îngenuncheat de vânt,
Se scutură de frunze, dar nu stă la pământ!

Primește bucuria ce-ți este destinată,
Și lasă-te de soare, de Cer îmbrățișată,
Întâmpină-ți copiii, cum faci mereu, zâmbind,
Chiar dacă poate astăzi, sărbătorești muncind...

Licuța Pântia

Ștergarul de Costache Ioanid

La cina cea de Paște, în camera de sus,
înconjurat de-apostoli, S-a așezat Iisus.
Se revărsa din sfeșnic o galbenă lumină
pe azimile calde, pe mielul…fără vină…

Era plăcut prilejul. Și toate pregătite.
Dar vai, uitase gazda o slugă a trimite,
un rob sau o copilă, ca, dup-a vremii lege,
cureaua de pe glezne pe rând să le-o dezlege,
să le aline talpa de colbul de pe drum.
Și-acum cei doisprezece, sfielnic oarecum,
se întrebau în cuget: Cum vom ședea la rugă?
Sau cine își va pune ștergarul cel de slugă?
O, iată-i cum se-ncruntă, privind cu tulburare
când vasele cu apă, când praful pe picioare.
Și Duhul îi întreabă, în fiecare zboară:
-N-ai vrea să-ți pui tu, Petre, ștergarul astă seară?
-Chiar eu?… Nu șade bine. Eu doar sunt mai bătrân.
-Dar tu? Tu cel mai tânăr? – Eu stau lângă Stăpân…
-Dar tu? întreabă Duhul acuma pe Andrei.
-Chiar eu?…Sunt cel din urmă la Domnul dintre ei?
-Dar tu ce ții doar punga? – Eu am făcut de-ajuns.
Am cumpărat merinde și mielul l-am străpuns…
-Tu, Toma, nu vrei oare să fii tu cel ce spală?
-Sunt trist. Se luptă-n mine o umbră de-ndoială…
-Dar tu, Matei? Tu, Filip? Dar tu, Tadeu? Dar tu…?
Și-n fiecare cuget răspunsul a fost Nu.
Atunci, lăsându-și brâul și haina-ntr-un ungher,
S-a ridicat Stăpânul Cel coborât din cer
și-nfășurând ștergarul, S-a aplecat ușor
să-și spele ucenicii ca rob al tuturor.
De-atunci pe apa vremii, atâția ani s-au dus.
Și-acum – a câta oară? - Se-așează iar Iisus
să-ntrebe, tot prin Duhul, pe cei ce-L înconjoară:
-N-ai vrea să-ți pui tu, Gheorghe, ștergarul astă seară?…
Tu, soră Mărioara? Tu, Radu? Tu, Mihai?…
Frumos va fi odată acolo sus în Rai!
Dar azi sunt mii de-amaruri. Necazul greu se curmă.
Nu vrei, în lumea asta, să fii tu cel din urmă?
E bun un vas de cinste, dar trebuie și-un ciob!
Nu vrei să fii tu, frate, al fraților tăi rob?
Sunt răni neîngrijite, sunt mucuri ce se sting,
batiste-n care lacrimi, în taină se preling,
sunt văduve bolnave, bătrani fără putere,
sunt oameni singuratici, lipsiți de mângâiere,
sunt prunci rămași acasă, cu-o mamă în spital,
bolnavi care așteaptă un salvator semnal.
Se cere osteneală și jertfă uneori.
Și nopți de priveghere și iarăși muncă-n zori.
Nu mânuind Cuvântul, când harul nu ți-e dat,
cât mătura și acul și rufa de spălat,
cât cratița, toporul și roata la fântână,
ciocanu-n tabla casei și-n gard la vreo bătrână.
Să stai de veghe noaptea la câte-un căpătâi,
să-ntorci cu greu bolnavul, să rabzi și să mângâi;
să-l scoți apoi la soare și să-i alini amarul.
…Nu vrei cu Mine, frate, să-ți înfășori ștergarul?
- Chiar eu?… Nu șade bine. Eu doar sunt mai bătrân…
- Chiar eu? Eu nu am vreme. Eu am făcut de-ajuns.
- Chiar eu? – Chiar eu? Același și-același trist răspuns.
Și-atunci lăsând să-I cadă cununa Lui și haina,
iubirii fără margini trăindu-i iarăși taina,
încet – a câta oară? – Se-apleacă iar Iisus
și, plin de-atâtea gânduri, ștergarul iar Și-a pus.
Și-așa cum o mlădiță se-ndoaie lângă trunchi,
Stăpânul omenirii Se-apleacă în genunchi.
La jugul fără slavă Iisus din nou se-njugă.
El, Împăratul Vieții, din nou e rob și slugă.
Veniți, leproși ai lumii, murdari de-a ei țărână!
Iisus vă spală iarăși cu propria Sa mână!
Veniți, voi ce-n păcate nădejdea vi se frânge!
Iisus vă spală astăzi cu propriul Său sânge!…
Voi, frați, goniți mândria, visările și somnul!
Luați cu drag ștergarul, alăturea de Domnul!
Și nu uitați: pe cale, orice lucrare-i bună;
dar cine ia ștergarul, acela ia cunună!

M-a emotionat mult poezia draga Lenuta.

Mă bucur că le citește cineva.
Te îmbrățișez.

Îmi scrie mama - Mircea Micu

Îmi scrie mama: ”ți-am făcut mormânt,
Că nu se știe ce și cum și când…
Tu chiar dacă trăiești în București
Știu eu cât de străin și singur ești.
Are gărduț de fier ce ne desparte
Dar vom fi mai aproape după moarte.
E din beton. Să nu fii supărat
Dar toți vecini s-au asigurat.
Ți-am pus compot de vișini și gutui
Și dacă vrei să ți-l trimit să-mi spui.
A venit toamna. Vremea e ploioasă
Și poate n-ai să poți veni acasă.
Să nu te culci târziu. știu eu cum ești
ȘI să te-mbraci mai gros, să nu răcești.


Noroc și sănătate, dragul meu.
Mormântul de beton l-am plătit eu”…

De 1 iunie

“Unde să te-ascund copile, de năpasta acestei lumi,
De primejdii și de boală, dar de oamenii nebuni?
Unde este locu-acela, care te-ar feri mereu?
Am să te așez prin rugă la pieptul lui Dumnezeu !

Eu mă simt neputincioasă, În aceste împrejurări,
Cănd vin boli necunoscute, molime din patru zări!
Dar sunt mamă, pentru tine, preaiubitul meu odor,
Și-aș fi-‘n-stare să-ți dau totul, să-mi dau viața și să mor !

Unde să te-ascund copile? De necazuri, de durere,
Cum să-l rog pe Dumnezeu în această neputere?
Căci strigat-am din picioare, iar apoi îngenunchiată,
Și îmi pare că mi-e ruga, undeva,
nealinată!
Și se sting copii lumii și ne mor pe rând părinții,
Parcă nu aude Domnul și nu mai aud nici sfinții!

Și-aș urla cum urlă lupii, doar să știu că-s auzită,
Și e lumea sănătoasă, de molimă lecuită!
Și-aș urla cum urlă vântul, printre crengile pădurii,
Doar să știu, c-așa aș pune capăt, bolilor și urii!

Unde să te-așez copile? Care loc e mai dosit?
De păcate și de rele pururea să fi ferit !
Să-și găsească pacea drumul, către tine și norocul,
Unde să te-ascund copile? Tatăl sfânt să-ți fie locul!

El să-ți fie ascunzișul, scutul și reazemul tău,
Măna lui să te-ocrotească, să te apere de rău!
Eu, o mamă păcătoasă, înaintea lui te-am pus, să te apere de rele, în numele lui Iisus!”
(Versuri :Ciabrun Marusia)

Ce versuri frumoase! Mamicile dintre noi se pot identifica in aceasta poezie.
Multumesc draga Lenuta.

Murim... ca mâine - Magda Isanos

E-asa de trist să cugeti ca-ntr-o zi,
poate chiar maine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voiosi, în vreme ce vom putrezi.

Atâta soare, Doamne,-atâta soare
o să mai fie-n lume dupa noi;
cortegii de-anotimpuri si de ploi,
cu par din care siruie racoare...

Si iarba asta o să mai rasara,
iar luna tot asa o să se plece,
mirata, peste apa care trece-
noi singuri n-o să fim a doua oara.

Si-mi pare-asa ciudat ca se mai poate
gasi atata vreme pentru ura,
când viata e de-abia o picatura
intre minutu-acesta care bate

si celalalt - si-mi pare nenteles
si trist ca nu privim la cer mai des,
ca nu culegem flori si nu zambim,
noi, care-asa de repede murim

Te iubesc...
de Octavian Petrescu

Și dacă te mai supăra viața
Și uneori uiți ce-i omenesc,
Din când în când să spui – Îmi cer iertare
Din când în când rostește – Te iubesc.

Pentru că timpul trece, nu rămâne,
Din nopțile ce gându-ți înrobesc
Decât regretul…Și poate vreodată
Ai vrea să mai poți spune: – Te iubesc.

Un frate, un părinte, un prieten…
Toți sunt la fel…toți îmbătrânesc…
Tu sparge zidul negru al mâhnirii
Și spune fără teamă: – Te iubesc.

Iubirea dăruită-ți va aduce
Iubirea cu ce-i sfânt și omenesc.
Din când în când să spui: – Îți cer iertare,
Din când în când rostește: – Te iubesc.

Iartă-i pe alții, iartă-te pe tine,
Iertarea e un dar dumnezeiesc
Gasește-ti libertatea prin iertare
Și, de iubești, tu spune – Te iubesc.

Pentru că timpul trece, nu rămâne,
Din noptile ce gându-ți înrobesc
Decât regretul…
Și poate că vreodată
Vei plânge că n-ai spus un – Te iubesc.”