Parintii

De ce nu stim sa ne iubim parintii?
De ce nu stim copii cuminti sa fim?
Parintii nostri luminosi ca sfintii,
coboratori din dor si suferinte...
De ce nu stim, copii, sa-i pretuim?
Ei seamana cu pomii din campie
ce cresc in timp neobosit si demn,
sa adumbreasca pui de ciocarlie
si gura de izvor cu apa vie
la radacina unei cruci de lemn.
...Si astazi mama vine ca o mama
la fiul ei cel mult risipitor
si ii aduce strugure de poama,
paine si nuci legata in naframa
din sarbatoarea grea a anilor.
..Si astazi tata vine ca un tata
din camp, de la cosit, de la arat,
copila cea plecata sa si-o vada...
Si o gaseste iar inlacrimata,
nebun indragostita de-un soldat...
Batrana toamna, iarna mai batrana,
cu spulber, cu padure in framant...
Si intra-ncet parintii in tarana,
pana la brau si mai departe pana
la suflet, la oftat si la cuvant.
Dea Domnul pace si dea Domnul ploaie,
auru-n spic sa fie cu noroc
si ramul, doldora de rod, sa se indoaie,
si niciodata sa traiti razboaie
cu toata lumea asta la un loc!
Dea Domnul casa sa va fie casa,
nicicand straina, tanara in veac:
cu frate asezat in cap de masa,
cu prunc langa povestea cea frumoasa
despre-un cioban in tundra, cu toiag.
Dea Domnul sa-aveti parte de-o iubire
mereu senina cum e lacrima,
spre ratacire si spre regasire
in vorba nerostita, in privire,
in fir de iarba si in fir de stea.
Intoarcere din lut in soarta nu e!
Am fost copii, dar n-am ramas copii...
Si ei, parintii, catre ceruri suie,
si cerurile portile-si descuie,
si clopotele bat din vesnicii...
O iarba verde si o coasa noua,
un strop de apa si un nesfarsit...
La miez de noapte luna pietre ploua...
Cad picaturi de sange, nu de roua...
Si rasaritul curge-n asfintit...
De ce nu stim sa ne iubim parintii?
De ce nu stim copii cuminti sa fim?
Parintii nostri luminosi ca sfintii,
coboratori din dor si suferinte...
De ce nu stim cinstit sa-i pretuim?

Batrani parintii, patimiti, impovarati
de ani; si de copii demult uitati.
Batrani parintii... Si coboara in pamant,
si parca-au fost candva, si nu mai sunt...
Batrani parinti. Ca doi mosi, ca doi stramosi.
Frumosi ca sfintii si ca sfintii inimosi.
Batrani parintii. Ca parintii, ca ai mei.
Si-atat de singuri, si atat de putintei!
Batrani parintii. Si ca fulgii de usori.
Si fulgii cad incet-incet, luminatori:
din ceruri cad, din nesfarsire, din namiezi...
Si eu raman, si eu astept alte zapezi.
Se duc parintii, duc-se-duc... Nu la arat.
Nu la cosit. Si nu la treierat!
Incet se duc, batrani se duc de langa noi:
se duc de tot, se duc la ultimul razboi.
Dincolo de este, dincolo de-a fost
canta cucuvaiul ragusit, anost.
Dincolo de cantec si de paradis
ingerul meu doarme cu un ochi deschis.
Dincolo de toate grijile lumesti
nu mai spune nimeni pruncilor povesti.

Autor: Dumitru Matcovschi

Multumesc, Deea. O poezie impresionanta pe care nu o citisem pana acum.

Deea, nici eu nu citisem aceasta poezie, dar ma bucur ca ai adus-o tu aici. Este deosebita. Multumesc.

Elenuta, Dani si mie mi-a placut foarte mult aceasta poezie, chiar m-a facut sa plang putin si din aceasta cauza am postat-o.
Pupici

Schimb de veşti - Dimitrie Anghel

Soseşte vîntul peste ziduri, sătul de flori de cîmp, să vadă
Ce fac stăpînele grădinei, şi-n urma lui, sclipind în soare,
Un zbor de foi de pretutindeni a prins încet-încet să cadă:
Ca nişte veşti trimise-n taină de pe la fraţi şi surioare.

Se mişcă aerul şi iată întîi şi-ntîi că de departe
Vin două foi de viorele, vin ca să spuie amîndouă,
Cît timp au pus şi cîtă grijă, călătorind pe drum de moarte,
Ca să le-aducă-n amintire din vatra lor un strop de rouă.

Dar cade-abia albastra veste şi-n limpezimi acum s-alungă
Un fulg de-omăt, zorit din urmă de-aripa unei rîndunele.
Se-ntrece pasărea cu fulgul din două care-ntîi s-ajungă
Să spuie că de-acum pe lume trec lăcrămioarele şi ele.

Şi-abia se lasă fulgul dulce, şi-n loc de-un fulg mii de petale
Zburînd spre trandafiri îi cheamă, să vie toţi făr’ de zăbavă,
De vor să treacă sub ghirlande şi pe sub arcuri triumfale,
Acum cît sînt în floare rugul şi măcieşii de dumbravă.

Şi vin pe urma lor grămadă, vin fel-de-fel nenumărate…
Tot cîmpul cu chilimuri scumpe, risipa-ntreag-a tinereţii,
O primăvară toată vine în curcubeie fărâmate
Să spuie-nfrîngerile morţii şi biruinţele vieţii.

Iar florile uimite-atuncea, de-atîta dor încet se-nclină,
Şi la un semn ce-l face crinul, ca printr-un farmec, fiecare
Îşi scutură pe vînt o foaie — şi vîntul pleacă din grădină,
Cum a venit, plin de murmururi şi de solii mirositoare.

Cuplu

Unii te vad numai pe tine,
Altii ma vad numai pe mine,
Ne suprapunem atat de perfect
Incat nimeni nu ne poate zari deodata
Si nimeni nu indrazneste sa locuiasca pe muchia
De unde putem fi vazuti amandoi.
Tu vezi numai luna,
Eu vad numai soarele,
Tu duci dorul soarelui,
Eu duc dorul lunii,
Stam spate in spate,
Oasele noastre s-au unit de mult,
Sangele duce zvonuri
De la o inima la alta.
Cum esti?
Daca ridic bratul
Si-l intind mult inapoi,
Iti descopar clavicula dulce
Si, urcand, degetele iti ating
Sfintele buze,
Apoi brusc se-ntorc si-mi strivesc
Pana la sange gura.
Cum suntem?
Avem patru brate sa ne aparam,
Dar eu pot sa lovesc numai dusmanul din fata mea
Si tu numai dusmanul din fata ta,
Avem patru picioare sa alergam,
Dar tu poti fugi numai in partea ta
Si eu numai in cealalta parte.
Orice pas este o lupta pe viata si pe moarte.

Suntem egali?
Vom muri deodata sau unul va purta,
Inca o vreme,
Cadavrul celuilalt lipit de el
Si molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte?
Sau poate nici nu va muri intreg
Si va purta-n eternitate
Povara dulce-a celuilalt,
Atrofiata de vecie,
Cat o cocoasa,
Cat un neg...
Oh, numai noi cunoastem dorul
De-a ne putea privi in ochi
Si-a intelege astfel totul,
Dar stam spate in spate,
Crescuti ca doua crengi
Si daca unul dintre noi s-ar smulge,
Jertfindu-se pentru o singura privire,
Ar vedea numai spatele din care s-a smuls
Insangerat, infrigurat,
Al celuilalt.


Autor: Ana Blandiana

Gospodina


Greu e când eşti gospodină!
Uite, eu, cât sunt de mică,
Iute-s ca o rândunică,
Harnică-s ca o albină.

Cum mă scol, cobor în grabă
Colivia din perete,
Să dau boabe la sticlete,
Că-i un cântăreţ de treabă.

Vreme multă nu-mi rămâne;
Pisicuţa, de cu noapte,
Miaună şi-mi cere lapte –
Iar Grivei îmi cere pâine.

Învăţ lecţiile toate
La citit, la socoteală –
Că doar n-o să plec la şcoală
Fără lecţii învăţate!

Cu păpuşa-i alt bucluc!
Din şindrilă şi din beţe,
Trebuie să-i fac pătuc
După sobă să nu-ngheţe.

Uf, ce mare-i bucuria
Când sunt gata toate-n pripă!
Nu stau locului o clipă…
Tare-i grea gospodăria!

Autor: Otilia Cazimir

Ce poezie frumoasa, Deea. Multumim mult.

Iin timp inveto
(Jorge Luis Borges)

Dupa un anumit timp,
omul invata sa perceapa diferenta
subtila intre a sustine o mana
si a inlantui un suflet,
si invata ca amorul nu inseamna a te culca cu cineva
si ca a avea pe cineva alaturi nu e sinonim cu starea de siguranta,
si asa, omul incepe sa invete...
ca saruturile nu sunt contracte
si cadourile nu sunt promisiuni,
si asa omul incepe sa-si accepte caderile cu capul sus si ochii larg deschisi,
si invata sa-si construiasca toate drumurile
bazate in astazi si acum,
pentru ca terenul lui 'maine'
este prea nesigur pentru a face planuri...
si viitorul are mai mereu o multime de variante care se opresc insa la jumatatea drumului.

Si dupa un timp, omul invata ca daca e prea mult,
pana si caldura cea datatoare de viata a soarelui, arde si calcineaza.
Asa ca incepe sa-si planteze propria gradina
si-si impodobeste propriul suflet,
in loc sa mai astepte ca altcineva sa-I aduca flori,
si invata ca intradevar poate suporta,
ca intradevar are forta,
ca intradevar e valoros,
si omul invata si invata ...
si cu fiecare zi invata.

Cu timpul inveti ca a sta alaturi de
cineva pentru ca iti ofera un viitor bun,
inseamna ca mai devreme sau mai tarziu vei vrea sa te intorci la trecut.

Cu timpul intelegi ca doar cel care e capabil sa te iubeasca cu defectele tale,
fara a pretinde sa te schimbe,
iti poate aduce toata fericirea pe care ti-o doresti.
Iti dai seama cu timpul ca daca esti alaturi de aceasta persoana doar pentru a-ti intovarasi singuratatea,
in mod inexorabil vei ajunge sa nu mai vrei sa o vezi.

Ajungi cu timpul sa intelegi ca adevaratii prieteni sunt numarati,
si ca cel care nu lupta pentru ei,
mai devreme sau mai tarziu se va vedea inconjurat doar de false prietenii.

Cu timpul inveti ca vorbele spuse intr-un moment de manie,
pot continua tot restul vietii sa faca rau celui ranit.

Cu timpul inveti ca a scuza e ceva ce poate face oricine,
dar ca a ierta, asta doar sufletele cu adevarat mari o pot face.

Cu timpul intelegi ca daca ai ranit grav un prieten,
e foarte probabil ca niciodata prietenia lui nu va mai fi la aceeasi intensitate.

Cu timpul iti dai seama ca desi
poti fi fericit cu prietenii tai,
intr-o buna zi vei plange
dupa cei pe care i-ai lasat sa plece.

Cu timpul iti dai seama ca fiecare experienta traita alaturi de fiecare fiinta,
nu se va mai repeta niciodata.

Cu timpul iti dai seama ca cel care umileste sau dispretuieste o fiinta umana,
mai devreme sau mai tarziu va suferi aceleasi
umilinte si dispret, dar multiplicate, ridicate la patrat.

Cu timpul inveti ca grabind sau fortand lucrurile sa se petreaca,
asta va determina ca in final,
ele nu vor mai fi asa cum sperai.

Cu timpul iti dai seama ca in realitate,
cel mai bine nu era viitorul,
ci momentul pe care-l traiai exact in acel moment.

Cu timpul vei vedea ca desi te simti fericit cu cei care-ti sunt imprejur,
iti vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine
si acum s-au dus si nu mai sunt...

Cu timpul vei invata ca incercand sa ierti sau sa
ceri iertare,
sa spui ca iubesti, sa spui ca ti-e dor,
sa spui ca ai nevoie,
sa spui ca vrei sa fii prieten,
dinaintea unui mormant,
nu mai are nici un sens.

Dar din pacate,
toate se invata doar cu timpul...