In 1992 am făcut împrumut la bancă punând gaj apartamentul de două camere si Dăciuța noastră. Ne cutreiera doar vântul prin buzunare, dar în inconștiența mea vedeam totul roz înainte. Aveam rate, dar tot prin rate am achiziționat primul nostru copiator. Primul copiator, primele probleme. Am luat fiecare coală de calc (cea pe care o foloseam ca matriță la heliograf) și am tăiat-o urmând regulile de la copiator (A3 si A4). Muncă de Sisif. Pe margini trebuiau înserate multe informații – numerotarea paginii, numărul ei, titlul și codul goblenului și nici o pagină nu semăna cu cealaltă.
Continuu era de muncă. Dar aveam și ajutoare. Cumnatul meu mă ajuta cu vopsitul aței la unele culori, cele de finețe pe care nu le găseam la fabrici. Soțul meu mă purta la achiziții. Lucram deja atât cu fabrica de la Râmnicu Vâlcea, dar și cu cea de la Tălmaciu care avea reputația siglei <Cap de pisica>, adică o ață de calitate superioară pentru că încă foloseau pentru realizarea ei bumbac egiptean cu fir lung. Uneori aveam și ajutor la înfășurat ața pe cartoane, după ce le ștampilam simbolurile pe tăieturile aferente, în concordanță cu cantitatea de ața ce necesita înfășurare. Am avut ideea de a așeza ațele pe gradație pentru a fi mai ușor de reperat în timpul lucrului si în plus să asigure un anume farmec organizatorului/cartonului.
Am inițiat fișa tehnică și fișa de producție pentru fiecare produs.
Doua-trei anunțuri date pe la ziare mi-au adus o avalanșă de comenzi. Nu știam cum sa mă mai împart. Trebuia modernizată toata producția, trebuia reconfigurată abordarea si sistematizați logic pașii de lucru. De unde sa știu eu cum sa fac toate acestea?! Am aplicat logica, dar ades mă lăsam dusă de intuiție. Pentru comenzi foloseam fișele de magazie tipizate (nu îmi mai amintesc cum au ajuns la mine) unde sus scriam numele celui ce face comanda, apoi, jos, pe fiecare rând, comenzile clientei din data lansării acestora și apoi in dreapta data când am livrat produsele. Observațiile se notau pe ultimele rânduri ale fișei.
Desenator talentat, domnul Ionescu mă ajuta cu refacerea diagramelor, in sensul că după ce tăiam calcul pe mărimi și după lipirea lui pe cartoane A3 sau A4, el scria toate informațiile pe margine. Tot el era cel ce prelua de pe hârtiile mele milimetrice toate informațiile și le transcria pe hârtie de calc. Îmi multiplica fotografiile modelelor lucrate si astfel, clientul avea fotografie de control. Si, nu în ultimul rând, mă ajuta și cu ramele pentru înrămare. Un om deosebit de talentat, cu bun simț înnăscut, calm și cald. Îi port o amintire frumoasă acestui om ce m-a traumatizat cu moartea lui. Victima a frigului din casele noastre în acele zile, si-a construit o sobă in apartament, așa cum făceam mulți in acea perioadă. Seara, când s-a culcat, a uitat să tragă ușiță de aerisire, iar a doua zi dimineața cele doua fetite ale lui l-au găsit mort alături de mămica lor.
Tot cu domnul Ionescu am realizat noile cartoane pentru fiecare goblen. Altă abordare! Organizatoarele noastre arătau impecabil.
Depozitul de ață se umplea periodic, după vizite la fabrici, urmare a unor comenzi lansate în prealabil, cu nuanțe noi de ață. Da, pe de o parte mi se ușura munca, dar pe de alta parte, timpul meu nu mai exista.
Ajunsesem să visez ca vorbesc cu Fetița cu pălărie (cod 0.06), dar să fiu supărată (tot in vis) ca Fetița cu cățel (cod 0.31) nu știe sa țină in brațe un câine (!).
In acea perioadă, m-a abordat o cunoștință ce m-a rugat să îi angajez o nepoată. M-a ajutat mult la înfășurat ața pe cartele. A stat lângă noi până când s-a autoexclus din colectiv anii trecuți. Nu merită să ii scriu numele aici, din păcate.
Apoi, o altă cunoștința m-a rugat să îi angajez sora unui prieten, pe Camelia. Camelia mă ajuta acolo unde nu mai făceam eu față, dar și la preluat comenzi. A plecat de lângă noi, prematur la numai 45 ani. Șocați, muți de uimire și de durere, neputând sa uitam un om atât de vesel, isteț, blând și cu vocație de înger. Fotografia ei înrămată este pe fostul ei birou. Noi ii zâmbim in fiecare dimineață. Am convingerea că de acolo de sus, ne zâmbește și ea.
Tot pe atunci soțul meu, profesor de fizică, a decis ca pot fi ajutată in tot ceea ce făceam de un computer. Am avut nevoie de ceva timp ca sa învăț cum <gândește> un computer, dar recunosc că a contat mult. Pe lângă faptul ca puteam sa iau comenzile direct într-un progrămel, special conceput pentru noi, aveam si posibilitatea de a procesa grafic toate informațiile, prin vestitul Corel si nu numai.
Am conlucrat cu cel ce a realizat primul program de transformare a unei imagini in goblen (Scott H., un american de toata isprava). A regândit softul special pentru noi, cu cartela noastră de ață si cu cerințele noastre. In același timp un student de la informatică de la Iași (Adi, îmbrăcat mereu cu o cojoacă lungă pană la pământ, făcută din blană de oaie) ne-a desenat simbolurile cu care lucram in softul american.
La acest moment, apartamentul nostru de două camere nu mai suporta coexistența cu firma. Ața vopsită in sculuri era peste tot in living, așezată pe nuanțe. Imaginați-va că la biblioteca lungă de 5 m se putea ajunge doar dacă săreai peste ațe. Televizorul era accesat doar cu telecomanda. Pe canapea și pe fotolii, diagrame, cartoane, alte ațe mouline, in bobina.
Pe masa, așezat la perete era computerul plus fișele de magazie cu comenzile, alături de zeci de proiecte noi.
Un garaj era plin cu ațele aduse de la fabrici.
Acela a fost momentul, când împrumutându-ne din nou am achiziționat un apartament de trei camere pe care l-am transformat în locul unde s-au născut sute și sute de modele de goblen.
Mereu am zis că visul începe cu un profesor ce crede in tine. La acel moment, profesorul din mine îmi acordase deja creditul de a merge mai departe.
