Elen, abia acum am citit, si m-a apucat plansul.
Sunt alaturi de tine si plang alaturi de tine si ma rog ca Dumnezeu sa va intareacsa si sa reusiti sa treceti peste acesta mare si grea incercare.
Eu sunt din Iasi si cunosc cate se poate de bine ce poate face stafilococul auriu, celebru in maternitatea Cuza Voda, cu toate ca medicii se incapataneaza sa nege totul. Este ciudat cum, cu toata strictetea care exista in acea maternitate, tot mai au tupeul sa dea vina pe paciente si pe vizitatori ca aduc aceasta infectie.
Cumatra mea a nascut tot prin cezariana, tot la Cuza Voda. A luat stafilococul auriu ea, nu fata, din fericire. Totusi, dupa doi ani jumatate inca nu a scapat de el. Si ea nu este singura in situatia asta. Tot mai multe paciente cu cezariana iau acest stafilococ, ori ele, ori in cazurile cele mai nefericite, copiii. Mi se pare o totala lipsa de profesionalism din partea personalului medical ca nu da importanta acestui lucru. Poate va veni vremea cand nu se vor mai ascunde cu capul in nisip si vor lua atitudine si asemenea tragedii nu vor mai avea loc.
Te imbratisez si iti doresc, mai mult decat orice, putere si sanatate.

Ioana, iti multumesc pentru gandurile bune.
Stiu ca este o mare lipsa de profesionalism, dar nu stiu ce s-ar putea face. Indiferent cate sesizari s-au facut, de fiecare data a fost musamalizat totul. Pentru aceasta neglijenta platesc oameni, dar mai ales copii nevinovati.
Din fericire, sotul meu a inceput sa-si mai revina.
Dar in ajunul Craciunului, m-a apucat un dor de fetita mea scumpa si am inceput sa plang de nu ma mai oprea nimeni. Trebuia sa fie primul ei Craciun si primul nostru Craciun separat (ca pana acum am stat numai in gazda). Chiar si astazi, la Biserica am vazut un barbat cu cei 2 copii ai sai. Erau de-a dreptul superbi si atat de scumpi cand sarutau icoanele...
Poate se va indura de mine Dumnezeu si o sa ma bucur de urmatorul si pentru micuta mea.
Sa aveti sarbatori frumoase, pline de liniste si bucurii alaturi de toti cei ce va sunt aproape de suflet!

Elen, se spune ca la vreme de sarbatori, daca deschidem usa sufletelor noastre si ne bucuram de ce avem, Domnul are grija de dorintele noastre.
Iti doresc sa ti se realizeze cele mai tainice dorinte, dar sarcina ce va veni, la anul, sa fie pe prim plan.

Nu ma pot abtine sa nu-ti scriu iar, Elen. Din experienta mea iti pot spune ca Dumnezeu are mereu grija de noi si daca este credinta adevarata in sufletele noastre, El ne va asculta si ne va indeplini rugamintile mai devreme sau mai tarziu. Iar dorul te va insoti mereu in viata, indiferent de situatie. Ma rog sa-ti dea Domnul un copilas, care sa-ti ocupe timpul si sa-ti mai aline din durere, sa o mai estompeze, pentru ca nici macar timpul nu ia cu el complet o asemenea suferinta.
Multi, multi pupici si multe imbratisari si fie ca in asemenea zile sfinte lumina Divina sa coboare in sufletul tau si al sotului tau.

Dragele mele, nu am cuvinte.
Plang de un ceas sorbind fiecare cuvintel pe care l-ati scris voi aici. In mare parte stiu prin ce treceti. M-a ferit deocamdata bunul Dumnezeu si n-am pierdut nici un copil si nici parintii nu mi i-am pierdut. In schimb, de-a lungul vietii mele am pierdut cateva persoane dragi.
In 2006 bunicul dinspre mama, in octombrie 2008 am pierdut-o pe bunica mea dinspre mama, mamaia cum ii spuneam eu, care m-a crescut de la 4 luni, iar in aprilie 2009 mi-am pierdut matusa, sora mamei si, de fapt, a doua mea mama. Nana Maria, nana ii spuneam toti. Era sora vitrega a mamei. Si mama a mai avut un frate vitreg, fratele drept al nanei Maria, care a murit in 86. Era stabilit la Targoviste, dar a murit in bratele tatalui meu la Ramnicu Sarat, la socrii lui. Si tot acolo a fost inmormantat, in comuna Lanuri. Sunt ani buni de cand nu am fost acolo la mormant si mi-e tare dor sa merg. Dar nu stiu cand voi ajunge. Era unchiul meu preferat. Prima mea amintire de copil, de pe la 4 ani este cu el. Jucam ascunsa si el se ascundea in dulap. Ce frumos era!
De mamaia mea, ce sa va spun, mi-e tare dor de ea si cand merg la tara, incerc cat mai des sa trec pe la cimitir sa aprind o lumanare. Cand a murit, am vrut sa ma duc sa stau o noapte la priveghi, dar mama nu m-a lasat. Am fost doar la inmormantare. Si stiti ce am patit? Timp de trei zile si trei nopti dupa inmormantare am avut in permanenta senzatia ca este in spatele meu. N-am vazut-o nici in vis si totusi aveam senzatia ca este acolo. Ziua, ma intorceam brusc pentru ca o simteam parca in spatele meu, dar normal ca nu era nimeni. Dupa trei zile, mi-am sunat sotul de la servici, i-am spus sa se duca el dupa cel mic la camin, iar eu m-am urcat in masina, m-am dus la biserica si am luat niste lumanari si am plecat la tara. M-am dus la cimitir, am aprins cateva lumanari, m-am asezat pe gardutul de fier si am fumat o tigara, am vorbit putin cu mamaia mea, am rugat-o sa ma ierte ca nu am fost langa ea in acea noapte in care imi propusesem sa fiu si apoi am venit inapoi, acasa. In acea noapte, am dormit cum dorm ingerii. Am avut un somn atat de linistit si de adanc cum nu mai avusesem de ani de zile.
Cat despre nana mea... nici nu stiu cum sa transpun in cuvinte ce simt. Nu a avut copii si eu am fost copilul ei. Desi erau surori vitrege, toata lumea spune despre mama si ea ca nu a vazut surori care sa se inteleaga mai bine. Au locuit din 1998 pana cand a murit, in aceeasi casa si nu s-au certat niciodata. A trecut prin multe greutati. A avut o viata zbuciumata in tinerete. In 2001 a fost diagnosticata cu cancer laringian. La Suceava i s-au dat maxim 3 luni de viata. A plecat mama cu ea la Cluj si doi doctori de la Clinica de oncologie, un doctor si o doctorita de fapt (Dumnezeu sa le dea sanatate, incotro s-or intoarce) s-au incumetat si au operat-o. Nu a mai putut vorbi dupa operatie pentru ca i-a fost scos laringele si corzile vocale, i s-a pus canula (avea o gaura in gat prin care respira si vorbea cu ajutorul unui aparat numit laringofon) si desi medicii au fost rezervati dupa operatie, a mai trait 8 ani dupa aceea. Si, cea ce a fost mai zguduitor pentru toata lumea care o cunostea, nu a murit din cauza cancerului. A facut atac cerebral. Tot de atac cerebral a murit si unchiul meu in 86 (si o fetita de a lui la varsta de 2 ani). Si stiti cum l-a facut?
Dimineata, la ora 6 a plecat cu mama la tara, unde le astepta tata cu cafeluta facuta. A baut cafeaua, a baut un sfert de paharel de tuica la micul dejun, ca era vineri si postea (era in postul Pastelui). Si s-a apucat sa spele vasele. A spalat o farfurie si la a doua a ametit si aproape a cazut din picioare. Noroc ca era tata in spatele ei si a prins-o si a asezat-o pe pat. A strigat-o pe mama, au urcat-o in masina si au adus-o la Suceava la spital. A facut tata 25 km in 20 de minute cu o Dacie veche de 30 de ani! Nu-mi pot imagina nici astazi cum a condus. Doar ca atunci cand au ajuns la spital a intrat in coma. La ora 2 fara un sfert, la pranz a murit. Pe 3 aprilie 2009. Indata se face anul. Nu va pot descrie starea prin care a trecut mama. Nu cred ca am sa stiu niciodata cu adevarat desi am fost in permanenta alaturi de ea, de frica sa nu cada si ea. Iar eu? Eu din clipa in care am auzit ca a murit, am impietrit. Si piatra sunt si astazi cand vine vorba de ea. De fiecare data cand am pierdut pe cineva drag am luat pozitia stanei de piatra. Am facut tot ce era necesar pentru inmormantare, cumparaturi, drumuri, aranjamente. Vineri a murit, duminica am ingropat-o. Nu mi-a curs o lacrima. N-am putut. Mi-e atat de impietrit sulfetul ca am pierdut-o incat nici sa plang nu pot. Ma consoleaza insa faptul ca am fost prima si singura pe care a anuntat-o ca moare.
Si sa va explic cum. In noaptea dinaintea mortii ei am visat-o. Statea asezata undeva, nu stiu exact pe ce, undeva mai sus de nivelul meu. Langa mine era mama. Si ea, desi in realitate nu vorbea, in vis nu avea canula si ne explica mie si mamei ceva. Dar cu o asemenea liniste si caldura ne explica, doar ca nu stiu ce. Nu auzeam ce spune dar parca intelegeam ca ne pregateste pentru ceva. Avea parul alb ca neaua, asa cum il avea si in realitate si in jurul ei era o lumina aurie, ca o aureola, era ca un inger. M-am trezit dimineata si mi-a fost frica sa spun cuiva ce-am visat. Nici sotului meu, nici mamei nu le-am spus decat dupa ce a murit ea. Abia cand am aflat ca a murit am inteles visul. Ma alesese pe mine si ma pregatise oarecum pentru ce avea sa urmeze. Stia ca dintre toti din familie (si aceasta este parerea generala a membrilor familiei mele, desi numai eu stiu ca adevarul este, oarecum, altul) eu sunt cea mai tare si de piatra, atunci cand trebuie. Probabil, de asta m-a ales.
Ieri am fost la cimitir sa aprind lumanari la mormantul ei, dar batea vantul asa de tare ca nu le-am putut aprinde. Ma bate gandul acum sa ma urc in masina si sa ma duc din nou, poate reusesc astazi.
Nu m-am impacat nici astazi cu gandul ca nu mai este printre noi, ca nu imi mai deschide usa cand ma duc la mama (de obicei nana facea lucrul asta), ca nu ma mai intreaba ea ce sa-mi faca de mancare pe maine, ca sa nu mai stau eu in bucatarie cand vin de la serviciu, ca nu mai sta ea cu copiii cand eu si sotul meu vrem sa mergem undeva de capul nostru. S-a dus si nu se mai intoarce, dar va ramane pentru mine mereu vie in sulfetul meu. O vad inca la tot pasul si o sa continue sa fie pe langa mine in permanenta.

Elen, ma bucur ca ai ajuns in posesia goblenului nasit de mine.

Iulia, exista destul de multe canale deschise (cum zice Jeni) la tine. Senzatia de cineva in spatele tau, am avut-o si eu ades.

Mari, Dumnezeu sa-l odihneasca la dreapta lui!

Intamplator am dat de acest topic si am impietrit. Condoleante tututor.
Oricat de mult imi doresc sa nu scriu nimic, ceva ma indeamna sa ma descarc sufleteste.
Acum 2 ani in iulie, eram insarcinata in 4 luni, am pierdut copilul. In acea clipa totul s-a distrus pentru mine. Anul trecut, tot in iulie, primesc un telefon si mi se spune sa ma duc sa il iau pe Andrei (prietenul meu) de la servici si sa il duc la spital. Tatal lui facuse infarct si dupa 2 zile de stat in coma, moare. Cazuse aceasta veste ca trasnet pentru toti, mai ales ca nu se astepta nimeni si nici nu suferea de vreo boala.
Am suferit enorm amandoi, mai ales ca noi eram deja pustiiti sufleteste. Dupa o luna primesc vestea ca un prieten cu care am copilarit, moare intr-un accident (este vorba de fratele Ralucai). Am inlemnit. O saptamana nu am mai pus mana pe masina, imi era frica.

Andrei se simtea din ce in ce mai rau, se sufoca, il intepa inima, ii numaram in timp ce dormea 120 de batai pe minut. De Craciun, am chemat salvarea, nu mai putea sa respire, m-am rugat, am implorat, am crezut ca am sa il pierd. Ni s-a spus ca pe fond nervos a suferit acest soc si ca nu are nimic la inima, i-a dat cateva pastile, dar problemele au continuat. Anul acesta inainte de Paste, bunicul lui (alaturi de care a crescut pentru ca stateau impreuna) sufera un infarct si in vinerea mare a murit.
Sufeream cumplit pentru el, mai ales ca in seara de Inviere cand ne-am dus la biserica, bunicul lui era acolo la capela. Problemele au continuat pentru ca Andrei sufera iar un soc si este dus la spital de urgenta. Nu mi-a spus nimic, am aflat abia dupa ce a ajuns acasa. Raspunsul este acelasi: pe fond nervos.
In momentul de fata este la fel, traiesc cu teama in fiecare zi sa nu se intample ceva mai rau. Zambesc si sunt vesela in fiecare zi, dar nu sunt eu, am sufletul incarcat pentru ca nu am pe nimeni cu care sa vorbesc. In momentele in care simt ca nu mai rezist ma urc in masina si ma trezesc la zeci de kilometri de casa, noaptea fara sa stie nimeni.
De aceea, in momentul cand am descoperit acest forum, sunt mai vesela, mai ales ca in momentul cand lucrez la goblen uit de toate, sunt mai linistita si nu mai am escapade noaptea.
Ati facut multe pentru mine mai ales pentru sufletul meu, va port in suflet in fiecare moment al zilei si ma bucur ca v-am descoperit.