Alice, da-i Laurei o imbratisare mare si din partea mea.
Distractie placuta si spor la bulgareala.

Am listat de dimineata tot ce mai ramasese de listat si am tot sperat. Din pacate, ar fi o nebunie sa plecam la drum pe vremea aceasta, asa ca ramane pe altadata.
Va pup.

Alice, trimite-i si de la mine un gind bun si o calda imbratisare. Si sa-i mai spui sa incerce sa ia tinctura de propolis, daca nu foloseste deja. Asa cum spunea si Anca, este una din putinele minuni care mai exista astazi. Eu o folosesc de ceva timp si am mare incredere in ea. Este adevarat ca nu am probleme grave de sanatate.

Trebuie sa va spun ca am ajuns la minunea numita Laura pentru ca ne-a telefonat, din varful dealului sa ne ducem cum vom putea si cu ce vom putea la ea. Ne-a cerut sa ajungem cel mai tarziu sambata dimineata. Am ajuns acolo, cu greu, dupa multe peripetii si am fost socati cand am vazut ulita lor, larga ca o sosea, cu troienile de 2-3 m de o parte si alta. Pe sosea a fost un calvar, aproape ca era sens unic, in unele locuri.
Cand am ajuns, am inteles de ce trebuia sa respectam o anumita ora. Laura si-a adunat prietenii (unii fosti colegi) si rudele de la oras (am fost 14 cu totii; am dormit pe saltele improvizate in trei camere) ca sa mergem la deszapezit prin sat, pe la batrani. Asa ca, dupa ce ne-a cinstit cu vin fiert si sunca cu paine facuta in casa, ne-am luat dupa Laura. Am reusit sa dezapezim 4 gospodarii (cu poteci pana la animale, la lemne si la poarta). De mancat de pranz, tot pe fuga, intr-o bucatarie pusa la dispozitie de unii dintre batranii la care tocmai terminasem de facut potecile.
Drept mancare am avut branza, sunca, ceapa, paine de casa si vin fiert din nou.
Laura a muncit alaturi de noi, fetele, la adus apa, hranit si curatat la animale, adus la batrani din masina cate putin din ce am adaus fiecare (noi credeam ca ii ducem Laurei provizii) si apoi a disparut.
Am ajuns acasa la Laura cand era aproape intuneric si cand am intrat in casa, am inteles de ce Laura plecase de cateva ore de langa noi. In casa era cald, miros de mancare si de placinte. Am mancat cea mai grozava omleta cu mamaliguta. Cred ca spun lucrul acesta pentru ca efortul (am dat si noi fetele la lopata) ne-a facut o foame de lup. Dupa ce am mancat si poalele-n brau, am baut din nou vin rosu cu scortisoara si coji de portocale. Ne-a luat somnul si nu am mai stat la povesti.
A doua zi, Laura ne-a dat trezirea la 7. Am mancat lapte cu poale-n brau, sunca cu paine de casa si am luat ceai cu lamaie, la termos. Cu totii ne vaiatam de dureri musculare, dar cum am aflat ca mergem la un caz special, ne-am luat lopetile si trasi de o sanie cu un cal (numai noi, fetele, in sanie) am ajuns la casa a doi batrani ce abia se miscau. Aveau poteca facuta pana la casa si pana la animale, dar noi am scos pe folie de plastic, toata zapada din jurul casei de paianta.
Cei care plecau mai departe, au plecat primii, asa ca noi am ramas si am terminat parte din treaba. Nu am reusit sa finalizam, dar Laura nu isi face probleme ca saptamana viitoare vin baietii ei, din nou.
Am ajuns la Laura si atunci mi-am adus aminte de forum si i-am dat mesajele voastre, iar ea mi-a spus sa va spun ca atunci cand a sunat la Bucuresti, la clinica sa vorbeasca cu domn profesor al ei, acesta a facut o pauza asa de mare, ca Laura l-a intrebat Ce credeati ca am murit? Si cand domn profesor s-a balbait, Laura i-a spus, Laura face o minune, domn profesor, nu se preda.
Este slaba (ca un adolescent in formare), are puf pe cap in loc de par si nu sta nici o clipa. Mi-a aratat cu ce costum de schi este imbracata (cu primul costum de schi al teposului ei mic; i l-a adus Lina care il primise de la Laura cu ani in urma). Era tare mandra de bocancii ei ca nu aluneca, dar si de manusile ei prin care nu intra apa.
Ea a facut deszapezirea la ei, impreuna cu sotul ei, iar pentru ulita a scos toata suflarea de acolo. Asa au ajuns, saptamana trecuta, Lina si copiii ei pana la ei si i-au ajutat si cu restul zapezii din jurul casei pe care au carat-o in gradina.
Are rosu in obraz si culoare la buze, iar ochii ii stralucesc.
Am ajuns tarziu acasa la noi si nu am mai avut putere sa fac nimic in afara de un dus. Pe cand era sa intre si Marian la dus, ne-a sunat Laura si ne-a spus sa nu uitam sa descarcam masina. Am avut emotii cand am vazut ce ne-a pus in portbagaj: oua, dulceata de afine si de soc, sunca afumata (cu ceapa de apa rosie, alaturi), muraturi cu conopida mov, vin rosu. Vinul rosu era asezat intr-o punga, iar langa el am gasit o punguta cu scortisoara si o alta punguta cu coji de portocale uscate. Doar mami a mea imi pregateste asa. Mi-a venit sa plang de grija ei pentru noi.
Acum, dimineata am aflat ca si altii au gasit in portbagaj cate ceva de la ea. Ne-am imprietenit cu colegul de la munca, softistul (parca asa ii spunea ea, tot aici pe forum) si el ne-a sunat sa ne spuna.
Desi sunt toata o durere (ma doare si cand respir), ma simt atat de bine dupa acest weekend, ca nu am nici un regret ca ceea ce credeam noi ca o sa fie o intalnire in casa ei, cu un gratarel la masa, s-a schimbat in ce v-am povestit mai sus.
Va spun un secret: cand o sa cresc mare o sa vreau sa fiu ca Laura.
Nu inchei inainte de a va spune ca Laura va zambeste. Si cum zambetul ei este molipsitor, va zambesc si eu.

Desi, daca stau si ma gandesc, cred ca Laura este mai mica ca varsta decat mine.
Iti multumesc Alice pentru ca mi-ai facut ziua mai frumoasa.

Alice, mi-ai adus bucurie in suflet si lacrimi in ochi (tot de bucurie).
Mi-a zburat gandul de multe ori la Laura noastra in perioada asta cu inzapezirile. Stiind-o in varf de munte, ma temeam sa nu o fi acoperit si pe ea zapada.
Ma bucur insa, sa aud ca Laura are rosu in obraji si culoare pe buze si ca nu inceteaza sa faca minuni.
Iti multumesc, draga Alice, pentru vestile minunate.
Iti trimit si eu un zambet marca Laura, iar Laurei, cand mai vorbesti cu ea, spune-i ca, acum ca a scapat de omatul acela mare, eu ii trimit ...

... o ninsoare de pupici.

Alice, mi-au dat lacrimile cand am citit ce-ai scris: de bucurie ca ati reusit sa ajutati cateva suflete, de bucurie pentru sufletul cel mare care se numeste Laura, de bucurie ca Laura face o minune.

Orice cuvant scris aici, este ca o unda proaspata de primavara, ce nu inceteaza sa ne incalzeasca si sa ne bucure inimile si sa zambim la minunea numita Laura.
Si da, Alice cred ca este modelul cel mai ravnit, atunci cand intri in contact cu el. Ar fi imposibil sa nu-ti doresti sa fie asa.

Alice, iti multumim ca ai impartit cu noi asemenea momente, dar mai ales iti multumim pentru vestile aduse.

Alice iti multumesc pentru povestea frumoasa si-ti zimbesc marca Laura.