Cu multi ani inainte, o prietena de meserie psiholog, mi-a imprumutat o minunata carte. Am inceput sa citesc cum am ajuns acasa, de fapt am trait-o din plin cu fiecare povestioara in parte. Am ras si am plans de una singura in compania acestei carti. Pe mine personal m-a ajutat foarte mult ceea ce am citit. Dupa un timp am reusit sa imi cumpar aceasta carte si am descoperit ca mai sunt si altele in aceasta colectie.
Citind prin topice, de multe ori imi este foarte greu sa scriu fiecarei gargarite in parte, sau poate nu imi gasesc cuvintele necesare.
Asa ca intr-o zi cand il culcam pe baietelul meu, m-am gandit la voi minunate gargarite si la acesta minunata carte. Fiecare are povestioara ei despre viata care se asemana mai mult sau mai putin cu cele din carte.
Am sa va scriu cate o povestioara din suflet, pentru sufletele voastre minunate.
Sper sa va placa.
Va imbratiseaza cu drag,

Introducere

Ştim tot ceea ce trebuie sã ştim pentru a pune capatãt nesfârşitelor suferinţe sufleteşti pe care mulţi oameni le experimenteazã în mod curent. Respectul faţã de sine şi randamnentul personal sunt douã atribute pe care le pot avea toţi cei care îşi fac timp pentru ele.

Este foarte greu sã transpui pe hârtie spiritual oricãrui moment din viaţa realã. Poveşti pe care le spunem zilnic au necesitat transcrierea lor de cel puţin cinci ori pentru a suna bine în scris aşa cum sunã şi în realitate. Când veţi citi aceste rânduri, vã rog uitaţi tot ce aţi învãţat la orele de lecturã rapidã. Încetiniţi ritmul. Luaţi aminte la cuvintele din inima şi mintea dumneavoastrã.
Savuraţi fiecare povestire. Daţi-le voie sã vã impresioneze. Întrebaţi-vã dupã aceea: Ce trezesc ele in mine? Ce-mi sugereazã ele? Ce sentiment sau dorinţã din interiorul meu au atins? Lãsaţi-vã cuceriţi de fiecare povestire.
Unele dintre ele vã vor vorbi mai pe înţeles decât altele. Unele vor avea semnificaţii mai profunde. Unele va vor face sa plângeţi. Unele sã râdeţi. O parte dintre ele vã vor încãlzi inima. Altele vã vor lovi drept între ochi. Nu existã o reacţie standard. Existã doar reacţia dumneavoastrã. Nu încercaţi sa vã împotriviţi şi lasaţi-vã în voia ei.
Nu vã grãbiţi când citiţi aceastã carte. Gãsiţi-vã timp sã o gustaţi şi sã o savuraţi. Îndrãgiţi-o cu toatã fiinţa. Însumeazã zeci de mii de ore pentru a alege ceea ce a existat mai bun în 40 de ani de experienţã.
Un ultim lucru: Sã citeşti o carte ca aceasta este ca şi când ai sta la masã şi ai mãnca un prânz alcãtuit din prãjituri. S-ar putea sã vi se facã rãu de atâta dulce. Este o masã farã legume, salatã sau pâine. Este doar esenţã doar cu puţinã frişcã.
La orele noastre de seminar şi de lucru petrecem mai mult timp cu stabilirea şi analizarea implicaţiilor fiecãrei povestiri. Existã mai multe explicaţii şi modalitãţi de a aplica lecţiile şi principiile de viaţã de zi cu zi. Nu lecturaţi pur şi simplu. Fãceţi-vã timp sã le înţelegeţi şi sã vi le apropiaţi.
Dacã simţiţi nevoia sã împãrtãşiţi povestirile şi cu alţii nu ezitaţi. Când o poveste vã determinã sã vã gandiţi la o altã persoanã, chemaţi-o şi povestiţi-i şi ei. Nu vã feriţi de aceste povestiri şi lasaţi-le sã vã determine sã faceţi ce vã indeamnã inima. Ele sunt menite sã vã inspire şi sã vã motiveze.
În cazul multor povestiri am mers direct la sursã şi i-am rugat pe autori sã le scrie ori sã le povesteascã cu propriile lor cuvinte. Multe dintre ele pãstreazã amprenta creatorilor lor. Am încercat ca fiecãrei povestiri în parte sã-i atribuim autorul de drept. Sperãm cã veţi fi încântaţi de lectura acestei cãrţi tot atât de mult pe cât am fost noi atunci când am scris-o.

Jack Canfield / Mark Victor Hansen

Traducerea din limba engleză: Monica Şerban.

Despre dragoste

Cântec de inimã

A fost o datã ca niciodatã un om mare care s-a cãsatorit cu femeia visurilor lui. Din dragostea lor, s-a nascut o fetiţã mica. Era o copilã isteaţã şi veselã, şi tare mult o iubea omul acela mare.
Când ea era foarte micã, tatãl ei o ridica în braţe, fredona o melodie şi dansa cu ea prin toatã camera, şi îi spunea, “Te iubesc fetiţã mica”.
Când fetiţa a crescut, omul cel mare o îmbraţişa o şi îi spunea, “Te iubesc fetiţã micã”. Fetiţa se bosumfla şi spunea, “Nu mai sunt o fetiţã mica”. Atunci omul cel mare râdea şi spunea, “Dar pentru mine întotdeauna vei rãmâne fetiţa mea micã.”
Fetiţa mica, care-nu–mai-era-micã-deloc, plecã de acasã în lume. Cu cât învãţã mai mult despre ea, învãţa mai mult despre oameni. Ea îsi dãdu seama cã este cu adevãrat mare şi puternicã, pentru cã îşi cunoştea puterile. Una dintre puterile ei era dragostea pe care o arãta familiei sale. Nu avea importanţã unde se ducea sau unde se afla, pentru cã întotdeauna exista lângã ea un om mare care o suna la telefon şi îi spunea, “Te iubesc, fetiţã mica”.
Veni ziua în care fetiţa-care-nu-mai-era-micã-deloc primi un telefon. Omul cel mare era în suferinţã. Avusese un atac de apoplexie. Era afazic, explicarã ei fetiţei. Nu mai putea sã vorbeascã şi nu erau siguri cã înţelegea ce i se spune. Nu mai putea sã zâmbeascã, sã râdã, sã meargã, sã îmbraţişeze, sã danseze sau sa-i spunã fetiţei lui, care-nu-mai-era-micã-deloc, cã o iubeşte.
Şi astfel merse ea sã fie alãturi de omul cel mare. Când intrã în camera, vãzu un om mic şi deloc puternic. Se uitã la ea şi încercã sã-i vorbeascã, dar nu reuşi.
Fetiţa fãcu singurul lucru pe care îl putea face. Se urcã în pat şi se aşezã lângã omul cel mare. Din ochii lor începurã sã curgã lacrimi şi fetiţa îşi petrecu braţele în jurul umerilor slãbiţi ai tatãlui ei.
Cu capul pe pieptul lui se gandi la multe lucruri. Îşi aminti clipele minunate petrecute şi cum se simţea ea întotdeauna protejatã şi adoratã de omul cel mare. Simţi o durere adâncã la gândul acelei pierderi uriaşe, cuvintele de dragoste care o mângãiaserã atâta vreme.
Şi apoi, auzi dinãuntrul omului mare, bãtãile inimii lui. Inima unde muzica şi cuvintele trãiserã întotdeauna; inima bãtea întruna, parcã indiferentã la suferinţele din restul corpului. Şi, în timp ce fetiţa se odihnea la pieptul lui, se întãmplã minunea. Auzi ceea ce îşi dorise sã audã.
Inima lui rostea cuvintele pe care gura sa nu le mai putea rosti….
Te iubesc
Te iubesc
Te iubesc
Fetiţã micã
Fetiţã micã
Fetiţã micã
Şi ea se simţi din nou mângâiatã.

Patty Hansen

Dalina, sunt niste carti formidabile. Le-am citit prin anii '90 si apoi toate volumele cumparate de mine au ajuns sa faca popas pe la prieteni, cunostiinte.
Imi face placere reintalnirea cu aceasta supa, cea mai buna supa pentru sufletele noastre.
Iti multumesc, Dalina.

Draga mea Adela, eu iti multumesc pentru vizita in acest topic. Ma bucur din suflet ca aduc un strop de bucurie sufletului tau.
Cu o calda imbratisare,

Tot ce îmi aduc aminte

Când tata vorbea cu mine, întotdeauna începea cu ,,Ţi-am spus astãzi cât de mult te iubesc?” Sentimentul de dragoste a fost reciproc şi, în ultimii sãi ani, pentru cã viaţa sa pãrea vizibil cã se afla în ultima fazã, am devenit şi mai apropiaţi… dacã se putea aşa ceva.
La vârsta de 82 de ani el era gata sã moarã, şi eu eram pregãtit sã-l las sã plece de lângã mine, pentru a nu-i mai prelungi suferinţa.
Am râs şi am plâns, ne-am ţinut de mâini şi ne-am spus unul altuia cât de mult ne iubim şi am cãzut de acord cã îi venise sorocul. I-am spus, ,,Tatã, dupã ce nu vei mai fi, sã-mi dai un semn cã eşti bine”. A râs de absurditatea cererii mele. Tata nu credea în viaţa de dupã moarte. Nici eu nu pot sã spun cã eram prea convins, dar trecusem prin prea multe situaţii care m-au fãcut sã cred cã poţi primi nişte semne ,,de pe lumea cealaltã”.
Tatãl meu şi cu mine eram atât de profund legaţi, încât am simţit atacul de inimã în propriul meu piept în momentul în care a murit. Mai târziu am jelit gândul cã cei din spital, în înţelepciunea lor sterilã, nu m-au lãsat sã-l ţin de mânã atunci când şi-a dat ultima suflare.
Zi dupã zi mã rugam sã aud ceva de la el, dar nimic nu s-a întâmplat. Noapte dupã noapte m-am rugat pentru un vis înainte de a adormi. Şi totuşi au trecut patru luni întregi în care nu am auzit şi nu am simţit altceva decât durere pentru pierderea suferitã. Mama murise cu cinci ani înainte de boala Alzheimer, şi deşi aveam propriile mele fete, am simţit moartea ei ca un copil pãrãsit.
Într-o zi, în timp ce stãteam întins pe o masã de masaj într-o camera întunecoasã şi liniştitã, aşteptând sã-mi vinã rândul, m-a izbit brusc un dor de tatãl meu. Am început sã mã întreb dacã nu cumva fusesem prea exagerat când îi cerusem sã-mi dea un semn. Mi-am dat seama cã mintea mea este într-o stare hiper-acutã. Capul meu era cuprins de o limpezime neobişnuitã încât aş fi putut sã adun coloane întregi de cifre. Am verificat sã vãd dacã sunt treaz şi nu visez, şi mi-am dat seama cã nu puteam fi mai treaz de atât. Fiecare gând al meu era ca o picãturã de apã care pica tulburând suprafaţa perfecta a unui lac, şi m-am minunat de liniştea şi pacea fiecãrui moment care trecea. Apoi m-am gândit ,,Am încercat sã controlez mesajele de pe cealaltã lume. Mã voi opri acum”.
Brusc, mi-a apãrut în faţã chipul mamei mele, aşa cum arãta el înainte ca boala Alzheimer sã-i fure inteligenţa, umanitatea şi 25 de kilograme. Minunatul ei pãr argintiu îi înconjura faţa placutã. Era atât de realã şi atât de aproape, încât am avut senzaţia cã, dacã întind mâna, o s-o ating. Arãta exact cum era ea cu douãzeci de ani în urmã, înainte ca declinul sã o copleşeascã. Puteam chiar simţi aroma de Joy, parfumul ei preferat. Pãrea sã aştepte şi nu spunea nimic. Mã întrebam cum se poate întâmpla aşa ceva, sã mã gândesc la tata şi sã aparã mama, şi în acel moment m-am simţit puţin vinovat cã nu mã gândisem şi la ea.
I-am spus, ,,O, Mamã, îmi pare rãu cã a trebuit sã suferi de boala aceea aşa îngrozitoare”.
Ea atunci şi-a aplecat capul într-o parte, ca sã-mi arate cã a înţeles ce i-am spus. Apoi a zâmbit – un zâmbet minunat – şi mi-a spus foarte clar ,,Tot ce îmi aduc aminte este dragostea”. Şi a disparut.
Am început sã tremur într-o încãpere devenitã rece dintr-o datã, şi am ştiut din acel moment, cu toatã puterea sufletului meu, cã dragostea pe care o dãm şi o primim este unicul lucru care conteazã şi de care ne amintim. Suferinţa dispare; dragostea rãmâne.
Cuvintele ei sunt cele mai importante cuvinte pe care le-am auzit vreodatã, iar acel moment va rãmâne pe veci în inima mea.
Încã nu am auzit nimic din partea tatãlui meu, dar sunt absolut sigur cã într-o zi, când mã voi aştepta mai puţin, el va apãrea şi îmi va spune ,,Ţi-am spus astãzi cât de mult te iubesc?”

Bobbie Probstein

Cea mai stringentã nevoie

Cel puţin o datã pe zi, pisoiul nostru vine la unul dintre noi cu privirea aceea de parcã ar vrea sã ne cearã ceva anume. Nu înseamnã cã vrea mâncare sau ceva de genul ãsta. Dorinţa lui este cu totul aparte.
Dacã stai cumva jos îţi va sari în poalã; dacã nu, va sta acolo privindu-te melancolic, pãnã când îl vei lua tu în braţe. O datã ce s-a aşezat bine, începe sã toarcã, chiar înainte sã începi sã îl mângâi pe spate, sã îl scarpini sub bãrbie şi sã-i spui ce motãnel cuminte este el. Apoi turaţia motorului aflat la relanti creşte; se foieşte pânã îşi gãseşte un loc comod. Uneori torsul scapã de sub control şi se transformã în sforãit. Se uitã la tine cu ochii mari plini de adoraţie, şi îţi oferã privirea aceea pisiceascã lungã şi molcomã şi de încredere absolutã.
Dupã un timp, încetul cu încetul, se linişteşte. Dacã vede cã nu te mişti, atunci se hotãrãşte sã tragã un pui de somn. Dar tot atât de bine poate sã sarã jos din poalã şi sã plece la treaba lui. Se simte bine în ambele cazuri.
Fiica noastrã spune mai pe scurt: ,,Negruţ are nevoie sã toarcã”.
În gospodãria nostrã, el nu este singurul care are nevoie de acest lucru: şi eu şi soţia mea ştim cã aceastã nevoie nu ţine de vârstã. Totuşi, pentru cã sunt dascãl, dar şi pãrinte, o asociez de obicei celor mai tineri, pentru cã ei simt nevoia imperioasã sã îmbrãţişeze, sã stea cu capul în poalã, sã fie luaţi de mânã, sã fie înveliţi şi mângâiaţi, şi nu pentru cã ar fi ceva în neregulã, ci pentru cã aşa sunt ei.
Existã multe lucruri pe care aş vrea sã le fac pentru copii. Însã, dacã ar fi sã aleg unul singur, ar fi acesta: sã-i ofer oricãrui copil de oriunde, cel puţin o şedinţã de tors pe zi.
Copiii, ca şi pisicile, au nevoie sã toarcã.

Fred T. Wilhelms

De cum a citit titlul topicului, m-a facut foarte curioasa si nici pe departe nu mi-as fi imaginat ca s-ar putea se se trateaze de o supa adevarata pentru sufletul nostru.
Eu te voi urmari, pentru ca inceputul este promitator si pentru ca nu am citit seria de carti.

Multumim ca-ti rezervi timp sa ne scri aceste frumoase povestioare.

Multumesc, draga Anca. Ma bucur ca iti place aceasta supa pentru suflet si pentru faptul ca esti alaturi de mine in aceasta calatorie minunata.
Sper din tot sufletul sa am timpul necesar sa va aduc zilnic cate o portie de supa.

Va imbratisez cu drag.

Dalina, tot ce ai postat aici este foarte special. Iti multumesc.

Am citit si eu mai de mult o carte din aceasta serie, dar nu cred ca am citit cu sufletul. Acuma da.

Te pup si voi urmari si eu topicul tau.