|
Tot ce îmi aduc aminte
Când tata vorbea cu mine, întotdeauna începea cu ,,Ţi-am spus astãzi cât de mult te iubesc?” Sentimentul de dragoste a fost reciproc şi, în ultimii sãi ani, pentru cã viaţa sa pãrea vizibil cã se afla în ultima fazã, am devenit şi mai apropiaţi… dacã se putea aşa ceva. La vârsta de 82 de ani el era gata sã moarã, şi eu eram pregãtit sã-l las sã plece de lângã mine, pentru a nu-i mai prelungi suferinţa. Am râs şi am plâns, ne-am ţinut de mâini şi ne-am spus unul altuia cât de mult ne iubim şi am cãzut de acord cã îi venise sorocul. I-am spus, ,,Tatã, dupã ce nu vei mai fi, sã-mi dai un semn cã eşti bine”. A râs de absurditatea cererii mele. Tata nu credea în viaţa de dupã moarte. Nici eu nu pot sã spun cã eram prea convins, dar trecusem prin prea multe situaţii care m-au fãcut sã cred cã poţi primi nişte semne ,,de pe lumea cealaltã”. Tatãl meu şi cu mine eram atât de profund legaţi, încât am simţit atacul de inimã în propriul meu piept în momentul în care a murit. Mai târziu am jelit gândul cã cei din spital, în înţelepciunea lor sterilã, nu m-au lãsat sã-l ţin de mânã atunci când şi-a dat ultima suflare. Zi dupã zi mã rugam sã aud ceva de la el, dar nimic nu s-a întâmplat. Noapte dupã noapte m-am rugat pentru un vis înainte de a adormi. Şi totuşi au trecut patru luni întregi în care nu am auzit şi nu am simţit altceva decât durere pentru pierderea suferitã. Mama murise cu cinci ani înainte de boala Alzheimer, şi deşi aveam propriile mele fete, am simţit moartea ei ca un copil pãrãsit. Într-o zi, în timp ce stãteam întins pe o masã de masaj într-o camera întunecoasã şi liniştitã, aşteptând sã-mi vinã rândul, m-a izbit brusc un dor de tatãl meu. Am început sã mã întreb dacã nu cumva fusesem prea exagerat când îi cerusem sã-mi dea un semn. Mi-am dat seama cã mintea mea este într-o stare hiper-acutã. Capul meu era cuprins de o limpezime neobişnuitã încât aş fi putut sã adun coloane întregi de cifre. Am verificat sã vãd dacã sunt treaz şi nu visez, şi mi-am dat seama cã nu puteam fi mai treaz de atât. Fiecare gând al meu era ca o picãturã de apã care pica tulburând suprafaţa perfecta a unui lac, şi m-am minunat de liniştea şi pacea fiecãrui moment care trecea. Apoi m-am gândit ,,Am încercat sã controlez mesajele de pe cealaltã lume. Mã voi opri acum”. Brusc, mi-a apãrut în faţã chipul mamei mele, aşa cum arãta el înainte ca boala Alzheimer sã-i fure inteligenţa, umanitatea şi 25 de kilograme. Minunatul ei pãr argintiu îi înconjura faţa placutã. Era atât de realã şi atât de aproape, încât am avut senzaţia cã, dacã întind mâna, o s-o ating. Arãta exact cum era ea cu douãzeci de ani în urmã, înainte ca declinul sã o copleşeascã. Puteam chiar simţi aroma de Joy, parfumul ei preferat. Pãrea sã aştepte şi nu spunea nimic. Mã întrebam cum se poate întâmpla aşa ceva, sã mã gândesc la tata şi sã aparã mama, şi în acel moment m-am simţit puţin vinovat cã nu mã gândisem şi la ea. I-am spus, ,,O, Mamã, îmi pare rãu cã a trebuit sã suferi de boala aceea aşa îngrozitoare”. Ea atunci şi-a aplecat capul într-o parte, ca sã-mi arate cã a înţeles ce i-am spus. Apoi a zâmbit – un zâmbet minunat – şi mi-a spus foarte clar ,,Tot ce îmi aduc aminte este dragostea”. Şi a disparut. Am început sã tremur într-o încãpere devenitã rece dintr-o datã, şi am ştiut din acel moment, cu toatã puterea sufletului meu, cã dragostea pe care o dãm şi o primim este unicul lucru care conteazã şi de care ne amintim. Suferinţa dispare; dragostea rãmâne. Cuvintele ei sunt cele mai importante cuvinte pe care le-am auzit vreodatã, iar acel moment va rãmâne pe veci în inima mea. Încã nu am auzit nimic din partea tatãlui meu, dar sunt absolut sigur cã într-o zi, când mã voi aştepta mai puţin, el va apãrea şi îmi va spune ,,Ţi-am spus astãzi cât de mult te iubesc?”
Bobbie Probstein
_________________ Gargarita-Izvor-Nesecat-de-Iubire
|