- Gheorghe! Gheorghiță! Ghiță!, strig eu cu fața spre poarta vecină.
- Da Ioane, ce strigi așa? Care-i necazul?
- Ai văzut ce am în poartă? Cine a făcut asta?
- He, he, mustăci Gheorghe cu o privire șugubeață, e tare nu?
- Toată ulița e plină de rahat! La mine în poartă, la tine, la Fane… și la toți. Cum e posibil? Cine a făcut asta?
- Vezi tu Ioane, eu am studiat problema dimineață, când tu dormeai. Știi că eu mă scol devreme, nu ca tine, de mă apucă prânzul în pat?
- Ce prânz visezi la opt dimineața?
- Vecine, eu muncesc deja de trei ore, când tu abia faci ochișori.
- Muncește, ce nu te las eu? Ți-e necaz ca unii se mai bucură de viață?
- Ha, ha, o dorm pe toată!
- Lasă asta, cum au ajuns munții de rahat în porțile noastre?
- După cum spuneam, înainte să mă întrerupi tu, își reluă Ghiță ideea… chiar așa… de ce mă întrerupi mereu?
- Ghiță! Mă scoți din minți! Spune, că nu te mai întrerup!
- Așa deci… era o dimineață frumoasă, soarele răsărise mititel… era… azi dimineață… eu eram treaz… și tu dormeai…
- Ghițăăă!!! Te omor!, strig eu, pierzându-mi cumpătul și sar gardul.
Ghiță fuge, râzând spre șopron. Alerg cât pot de repede să-l prind pe al meu vecin. Zici că e iepure, nu se lasă, dar se împiedică și cade. Eu sar pe el și-l strâng de gât.
- Nu mai râde Ghiță! Cine a lasat rahatul?
- Nu știu!!!, spune el printre lacrimile de râs.
- Nu știi?, zic eu și îi dau drumul. Cum așa?
- …pe vremea cand eu eram treaz și tu încă dormeai …
- … da…, mormăi eu, uitându-mă la cer.
- … rahatul era deja în poartă. N-am văzut cine l-a adus.
- Cuuum???
- Dar, dimineata am studiat problema…
- Și?
- A fost o basculantă!
- O basculantă, cu rahat?
- Da!
- De unde știi? De unde a venit? A cui este?
- …păi… bănuiesc… și am văzut urme de roți… ce să spun… mai mult nu știu.
- Bine Gheorghe, acum ce ne facem, cu atât de mult rahat în poartă.
- Fiecare cu rahatul lui Ioane! Am vorbit și cu ceilalți și fiecare face ce vrea.
- Eu ziceam să ne strângem cu toții și să curățăm strada, spun eu privindu-l în ochi.
- N-ai cu cine, cu Fane?… cu băiatul morăriței?… cu bețivul din capăt?
- Ce, ei nu vor?
- Nu, niciunul nu se mișcă din casă.
- Atunci, Ghiță, asta este, mă duc să fac curat.
- Ce Ioane? Ai înebunit? O să cari singur tot muntele de rahat de la poartă?
- Da! Fiecare pe al lui, nu ai spus așa?
- Ba da, spune Gheorghe și se dă din calea mea.
Mi-am luat lopata și roaba din șopron și m-am apucat de treabă. Munca era grea, muntele de rahat era mare și, nu știu de ce, nu prea aveam spor. Încărcam în roabă și duceam totul la răsadurile din spatele casei.
Am făcut nenumărate drumuri până a început să se vadă cât de cât că muntele din poartă s-a micșorat.
M-am uitat și la ceilalți vecini ai mei. Nimeni nu făcea nimic. Nici măcar Gheorghe, prietenul și vecinul meu.
Pe la amiază, Fane, Dorel și cu Gică au trecut ușurel pe lângă rahatul ce le stătea la fiecare în poartă și-au dat mâna și au venit spre mine.
- Ce faci Ioane? Vii la crâșmă?, spuse Fane, zambind pe sub mustața-i deasă.
- Nu, că am treabă, nu se vede? Voi când curățați?
- Îl așteptăm pe cel de a pus mizeria să vină să o ridice, se bagă și Dorel în vorbă.
- Păi… știți cine e?
- Nu, dar o să vină el!
- Și dacă nu mai vine?
- Lasă, Ioane… tu muncește, că oricum, nu cred că te primesc la crâșmă cu rahatul pe tine.
Fac un sem a lehamite și plec cu roaba sa o descarc. În spatele meu aud hohote de râs. “Prostul ăsta curăță singur”, “Avea rahat și pe față, chiar și în păr.” Și alte hohote de râs se aud, pe dumul spre crâșmă.
Nu-i bag în seamă și continui să muncesc.
- Pss… Pss! Ioane!, aud după o vreme.
Mă întorc și-l văd pe Gică, cum îmi face semn să mă apropii de gard.
- Ce este Gică? De ce te ascunzi?
- Au plecat?
- Cine?
- Știi tu… Fane și cu ceilalți… la crâșmă…
- Da!
- Bine, mă apuc și eu să curăț rahatul de la mine de la poartă, zice Ghiță misterios.
- De ce te ascunzi?
- Nu vreau să râdă tot satul de mine. Ție nu-ți pasă, mie da, spune el dintr-o răsuflare.
Prin urmare, eu am curățat în fața porții mele. Am muncit trei zile încheiate. În a patra am stropit cu furtunul ca să se ducă orice urmă.

Săracul Ghiță, îl vedeam cum se ascunde, cum se furișează, uneori cu găleata în mână. Pentru el a fost cumplit de greu, dar după două săptămâni era curat și la el în față. În rest… nicio mișcare. Casele noastre, a mea și a lui Ghiță erau mai depărtate de celelalte, erau mai sus pe deal. După vreo două luni, a vrenit căldura, mirosul devenea insuportabil, atunci când coborai în vale. La mine și la Gică nu se simțea deloc, dar la Fane și la restul străzii era cumplit. Dorel a luat o lopată și a început să arunce din rahatul lui la vecini. Fane s-a enervat și l-a aruncat înapoi. S-au luat la ceartă, la bătaie. Întâi ei, apoi nevestele și rudele. Toată strada se dușmănea. Toți se urau între ei.

Se urmăreau nopțile, stăteau treji ca vecinul să nu ia din rahatul lui și să le arunce lor în poartă, pe muntele lor. Dar nimeni nu făcea nimic. Timpul a trecut, au uitat de mine și de Ghiță. Sfada lor i-a orbit, le-a luat mințile. Nimic altceva nu mai avea importanță. La mine și la Ghiță mii de flori răsăriseră în curțile noastre, un parfum divin ne înconjura, aveam cele mai mari și mai frumoase legume din 10 sate. Rahatul din poartă se dovedise cel mai bun îngrășământ. Am vândut din ele la piață și am câștigat mulți bani.

Într-o seară călduroasă, m-am așezat cu Ghiță în față, la crâșmă, la o bere. Numai noi ne mai bucuram câteodată de o bere rece în arșița verii. Restul aveau treabă să-și ducă ura mai departe, să se certe, să se înjure, să se bată.
- Vezi tu Ghiță, așa este în viață.
- Cum e Ioane?
- Necazurile vin la tine în poartă. Ce faci cu ele? Te duci, le iei și le pui în grădina sufletului tău. Le accepți și le folosești ca îngrășăminte pentru florile bucuriei și pentru realizările tale viitoare. Necazul nu-l ignori, îl folosești. Așa vei obține o recoltă bogată în inima ta. O recoltă de lucruri minunate ce ți se vor aduna la picioare. Tu, spre exemplu, te-ai ferit, te-ai ascuns, când ai lucrat cu necazurile tale. Ce ai rezolvat? Te-ai chinuit două săptămâni pentru un lucru pe care îl puteai face în trei zile. Acum îți vine să râzi. Toți au uitat. Au problemele lor mai mari pe cap.
- Și ei, Ioane? Cu ei cum rămâne?
- Ei și-au lăsat problemele în poartă. Acum i-au copleșit. Nu au făcut nimic. Au râs de noi, atunci. Acum se ceartă și se bat între ei. Își aruncă unul altuia problemele. În curând nu vor mai putea respira. Mirosul a devenit prea greu pentru toți, mai ales pe căldura asta. Apoi, dacă nu fac nimic, vor veni bolile peste ei. De fapt, nici nu mai pot face nimic. Ura a devenit atât de mare, încât problema de la care a pornit, nici nu mai are importanță. Odată cu bolile, vor pleca, vor trebui să plece. Se vor muta și o vor lua de la început. Dacă lași necazul să te cuprindă, dacă nu-i dai acceptarea ta, dacă nu-l pui în casa sufletului tău ca hrană pentru viitor, dacă îl lași să-ți stea mereu în poartă și te uiți la el mereu, atunci îți macină întreaga viață și te dărâmă, te doboară. Vei ajunge o ruină, în pragul disperării.

Necazul, îl iei și îl accepți, ți-a fost dat ca promisiune pentru bucuria din viitor. Privește-l cu drag și nu uita să-ți hrănești cu el semințele fericirii. Acestea au nevoie de el pentru a crește mari și viguroase.
Autor text: Răzvan

Sursa: http://filedelumina.ro

Draga Geta, foarte frumoasa povestioara ta si adevarata. Iti multumesc.
Te imbratisez cu drag.

Geta, mi-a placut foarte mult povestioara ta.
Te pupa,

Foarte frumoasa aceasta poveste. Iti multumesc, Geta ca mi-ai dat ocazia sa citesc asa ceva.

Din pacate, se intampla destul de des si in viata reala ceea ce ai scris tu, Geta.
Multumesc pentru poveste.