Trei, Doamne, şi toţi trei!

Avea şi dânsul trei feciori,
Şi i-au plecat toţi trei deodată
La tabără, sărmanul tată!
Ce griji pe dânsul, ce fiori,
Când se gândea că-i greu războiul,
N-ai timp să simţi că mori.

Şi luni trecut-au după luni,
Şi-a fost de veste lumea plină,
Că steagul turcului se-nchină;
Şi mândrii codrului păuni,
Românii-au isprăvit războiul,
Că s-au bătut nebuni.

Scria-n gazetă că s-a dat
Poruncă să se-ntoarcă-n ţară
Toţi cei plecaţi de astă-vară
Şi rând pe rând veneau în sat,
Şi ieri şi astăzi câte unul
Din cei care-au plecat.

Şi-ai lui întârziau! Plângând
De drag că are să-i revadă,
Sta ziua-n prag, ieşea pe stradă
Cu ochii zarea măsurând,
Şi nu veneau! Şi dintr-o vreme
Gemea, bătut d-un gând.

Nădejdea caldă-n el slăbea,
Pe cât creştea de rece gândul.
El a-ntrebat pe toţi d-a rândul,
Dar nimeni ştire nu-i ştia.
El pleacă-n urmă la cazarmă
Să afle ce dorea.

Căprarul vechi îi iese-n prag.
- "Ce-mi face Radu?î el întreabă,
De Radu-i este mai cu grabă,
Că Radu-i este cel mai drag.
- "E mort! El a căzut la Plevna
În cel dintâi şirag!

O, bietul om! De mult simţea
Că Radu-i dus de pe-astă lume,
Dar astăzi, când ştia anume,
El sta năuc şi nu credea.
Să-i moară Radu! Acest lucru
El nu-l înţelegea.

Blăstem pe tine, braţ duşman!
- "Dar George-al nostru cum o duce?
- "Sub glie, taică, şi sub cruce,
Lovit în piept d-un iatagan!
- "Dar bietul Mircea?î - "Mort şi Mircea
Prin văi pe la Smârdan.

El n-a mai zis nici un cuvânt;
Cu fruntea-n piept, ca o statuie,
Ca un Cristos bătut în cuie,
Ţinea privirile-n pământ,
Părea că vede dinainte-i
Trei morţi într-un mormânt.

Cu pasul slab, cu ochii beţi
El a plecat, gemând p-afară,
Şi-mpleticindu-se pe scară,
Chema pe nume pe băieţi,
Şi se proptea de slab, sărmanul,
Cu mâna de păreţi.

Nu se simţea de-i mort ori treaz,
N-avea puteri să se simţească;
El trebuia să s-odihnească
Pe-o piatră-n drum sub un zăplaz.
S-a pus, înmormântând în palme-i
Slăbitul său obraz.

Şi-a stat aşa, pierdut şi dus.
Era-n amiazi şi-n miez de vară
Şi soarele-a scăzut spre seară,
Şi-n urmă soarele-a apus,
Iar bietul om sta tot acolo
Ca mort, precum s-a pus.

Treceau bărbaţi, treceau femei,
Şi uruiau trăsuri pe stradă,
Soldaţi treceau făcând paradă,
Şi-atunci, deştept, privi la ei
Şi-şi duse pumnii strâns pe tâmple:
"Trei, Doamne, şi toţi trei!

Autor: George Cosbuc

Joc de familie

Duminica dimineata
Copiii nostri amandoi
Se urca in pat
Intre noi...
Ne scot de pe degete
Palidele inele,
Le duc la ochi
Si se uita la mama si tata
Prin ele.
O, golul rotund al inelelor
Se umple atunci
De vazul copiilor luminos.
Si-n toata lumea
Nu exista joc mai frumos.

Autor: Grigore Vieru

Amintire

Când zarva zilei se preface-n şoapte,
Şi-n pieţele, de linişte-acum pline,
Şi-aşterne umbra străvezia noapte,
Iar somnul cu răsplata trudei vine.
Atunci începe truda mea şi chinul,
Şi ceasurile picură-n tăcere:
În nemişcarea nopţii simt veninul
Mustrărilor arzând pân' la durere.
În cugetul meu trist, noian de vise,
Sfâşietoare gânduri s-au ivit.
Iar amintirea iese din abise
Rostogolindu-şi ghemul nesfârşit.
Şi recitindu-mi viaţa mea în silă
Blestem şi mă cutremur, plâng amar,
Dar rândurile triste de pe filă
Răsar prin pânza lacrimilor iar.

Autor: Puskin

Kamadeva

Cu durerile iubirii
Voind sufletu-mi să-l vindec,
L-am chemat în somn pe Kama -
Kamadeva, zeul indic.

El veni, copilul mândru,
Călărind pe-un papagal,
Având zâmbetul făţarnic
Pe-a lui buze de coral.

Aripi are, iar în tolbă-i
El păstrează, ca săgeţi,
Numai flori înveninate
De la Gangele măreţ.

Puse-o floare-atunci-n arcu-i,
Mă lovi cu ea în piept,
Şi de-atunci în orice noapte
Plâng pe patul meu deştept...

Cu săgeata-i otrăvită
A sosit ca să mă certe
Fiul cerului albastru
Ş-al iluziei deşerte.

Autor: Mihai Eminescu

Pe scara sufletului meu
M-am intalnit cu Dumnezeu
Eu coboram mahnit din constiinta mea
Iar El urca surazator spre ea!

Si ne-am oprit la jumatatea scarii
Incrucisindu-ne in clipa-ntampinarii
Sagetile perechilor de ochi, ca de obicei
Ah! ochii Lui cum semanau cu ochii mei!

Pe scara sufletului meu
M-am intalnit din nou cu Dumnezeu
El cobora solemn in constiinta mea
Iar eu urcam surazator spre ea.
.
Drum Crucial, Ion Minulescu

Revin dupa o buna perioada de timp, pe acest topic.
Pupici

August

Pe luciul fără hotare
Al apelor ce-au adormit,
Din fund de haosuri răsare
Melancolia zâmbitoare
A stelelor ce-au răsărit.

Întârziat pe malul mării
Eu în adâncuri rătăcesc
Şi prins de farmecul uitării
Las jos tot lutul pământesc
Şi-n lumea naltului plutesc.

Şi când mă uit în urma mea
La discul rotunjit din tină,
Îl văd schimbat deodată-n stea,
C-o licărire de lumină
Îndepărtată, rece, lină.

Iar pe luceferii de noapte
Parcă mai lesne-i văd apoi
Că sunt pământuri vechi, răscoapte,
Că-s plânsete acele şoapte
Ce curg din spaţiuri spre noi.

O, lege! cât îmi pari de mare!…
Ce farmec pui în toate cele!…
De te-ai numi, în timp, uitare,
Sau, în distanţă, depărtare,
Tu schimbi pământurile-n stele.

Care-i privirea omenească
Pătrunzătoare de mister,
Ce-ar îndrăzni să bănuiască
Că lumea noastră pământească
Trăieşte însăşi ea în cer?

Autor: Duiliu Zamfirescu

P.S. Monica, imi cer scuze de acum, pentru greselile pe care cred ca le voi face.

Tu esti, mama!

Când eram copil odată, mama mea învăţătoare
M-a luat cu ea la şcoală, doar aşa, într-o plimbare.
Şcoala mi-a părut castelul, iară clasa cu fereşti
Poza mândră întâlnită într-o carte cu poveşti.
Ea, ţinându-mă de mână, mă purtă spre banca-ntâi
Şi o scurtă mângâiere mi-aşeză la căpătâi.
Banca-naltă, eu mai singur decât cucul mă simţeam
Şi-aşezat aşa pe vârfuri tot la mama mea priveam.
Aş fi vrut să fiu acolo lângă ea şi nu aici
Lâng-aceşti copii din clasă, mult mai mari, dar tot pitici.
Am aflat chiar fiindcă mama tuturor le surâdea
Când ştiam că numai mie ea acasă îmi zâmbea.
După un timp, pe care astăzi poate doar l-am tălmăcit,
Clasa-ntreagă, întrebată, a fost pusă la ghicit.
- Dragii mei, să-mi spuneţi mie, a-nceput învăţătoarea,
Cine muntele-l întrece-n înălţime, iară marea
O întrece în mărime prin atâta bunătate?
Ce fiinţă este-n lume cea mai scumpă dintre toate,
Care mângâie când doare, care cântă când mângâie,
Stând de strajă suferinţei pruncilor la căpătâie?
Cine este-acea fiinţă fără care nu se poate,
Cea mai dragă, cea mai mare şi mai bună dintre toate?
Clasa-ntreagă se gândeşte… ochii mari, mintea-ncordată.
Un băiat parcă e gata să răspundă… şi o fată…
Nu ştiu ce fior mă prinse şi pe mine-ntr-o suflare,
Am uitat că sunt în bancă, mama că-i învăţătoare,
Şi pe când băieţi şi fete mâna ridicau în sus,
Eu, cu voce îndrăzneaţă, cu iubire de nespus,
Le-am luat-o înainte şi-am strigat fără de seamă:
-Cea mai scumpă din fiinţe-n lumea asta…
Tu esti, mama!

Autor: Petru Demetru Popescu

Pe scara sufletului meu
M-am intalnit cu Dumnezeu.
Eu coboram mahnit din constiinta mea
Iar El urca surazator spre ea.

Si ne-am oprit la jumatatea scarii
Incrucisindu-ne in clipa-ntampinarii .
Sagetile perechilor de ochi, ca de obicei
Ah! ochii Lui cum semanau cu ochii mei!

Pe scara sufletului meu
M-am intalnit din nou cu Dumnezeu
El cobora solemn in constiinta mea,
Iar eu urcam surazator spre ea.

Drum Crucial, Ion Minulescu

Lasa-mi, toamna...

Lasă-mi, toamnă, pomii verzi,
Uite, ochii mei ţi-i dau.
Ieri spre seară-n vântul galben
Arborii-n genunchi plângeau.

Lasă-mi, toamnă, cerul lin.
Fulgeră-mi pe frunte mie.
Astă-noapte zarea-n iarbă
Încerca să se sfâşie.

Lasă, toamnă-n aer păsări,
Paşii mei alungă-mi-i.
Dimineaţa bolta scurse
Urlete de ciocârlii.

Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-mi
Fructele şi lasă
Urşii neadormiţi, berzele neduse,
Ora luminoasă.

Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai
Plânge-n soare fum.
Înserează-mă pe mine,
Mă-nserez oricum.

Autor: Ana Blandiana

Sora si hotul

Sus in deal la manastire,
Plange sora-ntr-o gradina,
Plange noaptea si suspina
Dup-a lumii fericire:
De cand eu eram copila
Sunt de toti ai mei uitata
Si de rude fara mila
In pustiuri lepadata!
Sara vina, din nascare
Ma vazui eu pedepsita,

Si de-a lumii dezmierdare
Ma simtii in veci lipsita!
In amar traind de mica,
Ochii-mi plang, sufletu-mi geme,
Si, ca pomul ce jos pica,
Viata-mi cade fara vreme!
Ah! sfarseasca-se indata
Asta viata de durere!
Vie moartea asteptata
Ca o dulce mangaiere!
Ce spui, draga surioara?
(Zise hotul din padure)
Cu-ai tai ochi ca doua mure,
Tu, frumoasa lacrimioara,
Tu sa mori, dulce minune!
Si de Domnul nu-ti e frica?
Draga sora tinerica,
Ia trei cruci si-o rugaciune.
De vrei ochii sa-ti luceasca
Intr-un rai de veselie,
Si ca floarea din campie
In piept inima sa-ti creasca,
Hai cu mine-n codrul verde
S-auzi Doina cea de jale,
Cand plaiesii trec in vale
Pe cararea ce se pierde.

Sa vezi soimul de pe stanca
Cum se-nalta, se izbeste
Peste corbul ce zareste
In prapastia adanca.

Iar ciocoiul cum se pleaca
De ma vede la potica!
Cum, smerit, in genunchi pica
Si de fala se dezbraca!
Am doi zmei de buna cale,
Doi!… nici vantul nu-i intrece!
Am tovarasi doisprezece,
Si la brau patru pistoale.
Am la piept o cruciulita
Cu lemn sfant, cu moaste sfinte,
Si-n piept inima fierbinte,
Ca fierbintea ta gurita.
Am o piatra nestemata
Care noaptea viu luceste,
Precum ochiu-ti ce pandeste
Fericirea departata.
Lasa tot, neagra chilie,
Comanac, matanii, rasa,
Si de vrei a fi voioasa
Ca o zi de voinicie,

Vin in lumea fericita
Cu voinicul ce te cheama,
Caci cu dansul nu e teama
De-a mai fi calugarita!
De-a mers sora, nu e stire;
Iar de-atunce prin gradina
Nici nu plange, nici suspina
Nime-n deal la manastire.


Autor: Vasile Alecsandri