Sinaxar 27 August

În aceasta luna, în ziua a douazeci si saptea, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Pimen cel Mare.

Sfântul Pimen era de origine din Egipt. La vârsta de cincisprezece ani se duse sa-i regăsească pe cei sase fraţi ai săi, asceţi in pustiul Sketis (adică "al Schitului"): Avva Anuv era cel mai mare (cf. 6 iunie) iar Paisie cel mai mic (izvoarele nu ne permit sa spunem cu siguranţă ca acest Paisie e sfântul prăznuit la 19 iunie). Pe când era încă tânăr, Pimen se duse să îl cerceteze pe un bătrân (avvă, stareţ) despre trei gânduri, dar în timpul discuţiei uită de unul din ele. Întors la el în chilie şi amintindu-şi-l, plecă pe dată, parcurgând lungul drum ce îl separa de bătrân pentru a-i spune gândul sau. Admirându-i grija de a-şi păstra sufletul curat în faţa lui Dumnezeu, Batrânul îi prezise : "Pimen, numele tău va fi rostit în tot Egiptul iar tu vei deveni cu adevărat 'pastor' [Pimen în greceşte înseamnă 'pastor'] al unei turme mari". Când centrul monastic de la Sketis a fost devastat de către barbarii mazici (407), cei şapte fraţi au reuşit să scape masacrului şi, luând-o pe drumul exploatărilor de nitriu din zonă, se instalară la Terenuthis, în partea superioară a Egiptului, pe malurile Nilului. Pimen deveni aici foarte renumit încât oamenii pioşi îi părăseau pe bătrânii la care se duceau să ceară sfaturi, pentru a veni la el. Când venea cineva la Avva Anuv, el îl trimitea la Pimen, recunoscând că primise harul învăţării celorlalţi, dar Pimen nu lua niciodată cuvântul în prezenta fratelui său mai mare şi refuza să vorbească după un alt bătrân, chiar dacă îi întrecea pe toţi.

Aflând unde se retrăseseră cei şapte fraţi, mama lor încercă să îi întâlnească dar ei refuzară, de aceea se duse în faţa bisericii şi aştepta ca asceţii să vină acolo pentru adunarea lor de fiecare săptămână, sâmbăta (când privegheau împreună până duminică). Văzând-o, fiii ei îşi întoarseră faţa imediat. Ea alergă după ei şi, găsind uşa încuiată, plângea gemând. Pimen îi zise atunci din interior : "Voieşti să ne vezi aici sau pe lumea cealaltă ?". Ea îi răspunse : "Dar nu sunt eu mama voastră ? Nu eu v-am crescut la sân ? Acum când părul mi-a albit, nu pot deci să vă văd ?". El relua : "Dacă tu îţi stăpâneşti dorinţa de a ne vedea pe lumea aceasta, ai să ne vezi veşnic în lumea cealaltă". Şi mama cea evlavioasă plecă atunci plină de bucurie, zicând : "Dacă vă văd cu siguranţă acolo, atunci nu mai doresc să vă văd aici pe pământ".

În primii ani Pimen postea mult, petrecând adesea două sau trei zile la rând fără să mănânce şi îşi supunea trupul la un regim de mare austeritate. Dar cu timpul, câştigă o mare experienţă în ştiinţa spirituală şi, devenit medic, călăuză şi luminător pentru locuitorii pustiului, el învăţa să mănânce moderat în fiecare zi pentru a nu cădea nici în mândrie nici în lăcomie şi să urmeze astfel calea împărătească cea uşoară si fără griji. Când într-o zi un frate îl surprinse spălându-se pe picioare şi a fost smintit, el îi răspunse : "Noi nu am învăţat să ne ucidem trupul, ci patimile". El mai spunea adesea : "Tot ceea ce depăşeşte măsura, de la diavolul vine".

Cumpătat în asceză, era totuşi foarte strict în ceea ce privea relaţiile cu oamenii şi îşi considera chilia ca mormânt al său, în care călugărul, ca un mort, trebuie să rămână străin oricărei legături cu cele pământeşti. Într-o zi, guvernatorul ţinutului, dorind să îl vadă, îl arestă pe băiatul surorii sale, pentru ca Bătrânul să vină să mijlocească în favoarea lui. Dar Pimen rămase insensibil implorărilor surorii sale, spunând : "Pimen nu a născut copil". Şi trimise vorbă guvernatorului să fie judecat după lege dacă făcuse vreo greşeală. Desigur, Bătrânul nu a acţionat ca un fără-de-inimă, ci cu înţelepciunea şi discernământul său a înţeles că guvernatorul se va lăsa păgubaş.

Când un vizitator voia să discute cu el despre lucruri înalte, Bătrânul rămânea tăcut ; dar daca era întrebat despre patimi şi despre modul de a vindeca sufletul, atunci răspundea cu bucurie. Dădea interlocutorilor săi răspunsuri în funcţie de capacitatea lor de înţelegere şi de posibilităţile lor, pentru a-i încuraja să progreseze în virtute. Înainte de toate el îi sfătuia să nu lase loc gândurilor pătimaşe complăcându-se în ele sau încercând să le răspundă ; şi asigura că ele vor dispărea astfel de la sine : "Noi nu le putem împiedica să vină să ne tulbure, dar e în puterea noastră să le rezistăm". El învăţa că a se arunca în pe sine faţa lui Dumnezeu, a nu se măsura pe sine şi a lăsa în urma sa toată voia proprie sunt instrumentele curăţirii sufletului; dar mai ales prin osândirea de sine şi prin trezvie sufletul va putea să se zidească şi să progreseze spre desăvârşire. Când fu întrebat într-o zi dacă se cuvenea să fie atenţionaţi fraţii ce erau văzuţi în vreo greşeală, Pimen răspunse : "În chiar clipa în care noi acoperim greşeala fratelui nostru, Dumnezeu o acoperă pe a noastră, iar când noi scoatem la iveală greşeala fratelui nostru, Dumnezeu o vădeşte pe a noastră". Iar când vedea câte un frate adormind la biserica, departe de a-l mustra, Batrânul Sfânt prefera să îi ia capul şi să îl pună în poala sa, lăsându-l să se odihnească. Cât despre trezvia proprie, veghea la ea cu stricteţe în orice clipă, ştiind că începutul tuturor viciilor este împrăştierea ; iar când trebuia să iasă din chilia sa, se aşeza mai înainte câte o oră, punând rânduială în gândurile sale.

El mai spunea că "omul are nevoie de smerenie ca de suflarea ce iese din nările sale" şi că prin osândirea de sine, care ne face să îl considerăm pe fratele nostru mai sus decât noi, putem ajunge la aceasta smerenie care ne aduce odihna în orice împrejurare. El însuşi adusese la o asemenea măsură dispreţuirea de sine încât mărturisea cu sinceritate : "În locul în care Satan e aruncat, eu mă arunc şi mă aşez sub fiinţele iraţionale, căci ele sunt ireproşabile". Când era întrebat cum de era posibil să se considere mai prejos de orice fiinţă creată de Dumnezeu şi chiar de un ucigaş, Bătrânul răspundea : "El nu a făcut decât greşeala aceasta,eu însă păcătuiesc în fiecare zi".

Văzând într-o zi pe o femeie jelindu-se pe mormântul soţului şi al fiului său, Avva Pimen spuse fratelui sau Anuv că nu poate deveni călugăr cel care nu a atins încă o asemenea măsură în plângere sufletului şi o mortificare neîncetată a trupului. Altă dată căzu în extaz în faţa unuia din cei apropiaţi lui, care îl intrebă apoi unde fusese dus. El răspunse : "Gândul meu era acolo unde se găsea Sfânta Maică a Domnului, care plângea pe Crucea Mântuitorului şi aş vrea în toată vremea să plâng şi eu astfel".

Într-o zi vizitatori cunoscuţi veniră din Siria pentru a-i pune întrebări despre curăţia sufletului, dar Bătrânul nu ştia greceşte şi nu aveau interpret. Remarcând jena musafirilor săi, Pimen începu dintr-odată să vorbească greceşte şi le spuse: "Firea apei este moale, cea e pietrei este dură ; dar un burduf din piele agăţat deasupra unei pietre şi care lasă apa să curgă picătură cu picătură, pătrunde piatra. Aşa şi cuvântul lui Dumnezeu este blând iar inima noastră e dură, dar omul care îl aude adesea îşi deschide inima către frica de Dumnezeu".

După ce a strălucit mulţi ani ca un luceafăr în pustiu, învăţând prin propria experienţă şi făcându-se un model viu al tuturor virtuţilor, Avva Pimen a adormit în pace, la câtva timp după Sfântul Arsenie cel Mare (după 449), dar fără să fi revăzut pustiul Schitului.

Cu peste 200 de apoftegme, admirabile prin profunzimea şi înţelepciunea lor, Sfântul Pimen ocupă locul de frunte în diferitele colecţii de Apoftegme ale Părinţilor din Pustiu. Cum el relua adesea cele spuse de Părinţii de mai înainte, se estimează că Sfântului Pimen sau celor ucenicilor lui apropiaţi li se datorează primele culegeri de Apoftegme.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Mucenite Eutalia.

Aceasta sfânta era din Sicilia, având mama elina, cu curgeri de sânge, care si ea se numea Eutalia, pe care au tamaduit-o Sfintii Mucenici Alfion, Filadelf si Chiprin; caci s-au aratat acesti trei sfinti mucenici în somn Eutaliei si i-au zis: "De crezi în Hristos si de te vei boteza, cu adevarat te vei vindeca si te vei mântui; iar de nu crezi, fugi departe de la noi". Iar Eutalia desteptându-se, s-a plecat cuvintelor Sfintilor Mucenici. Pentru aceasta crezând s-a botezat cu Eutalia fiica sa cea de un nume; avea însa si un fecior anume Sermilian, care a prins-o sa o sugrume, pentru ca crezuse în Hristos. Iar slujnica ei a scapat-o din mâinile lui. Pentru aceasta Eutalia fiica ei a mustrat foarte pe vrajmasul acela, fratele ei, caci a vrut sa omoare pe mama-sa; dar el zise: "Au doara si tu esti crestina?" Iar sfânta a zis: "Adevarat si cu osârdie doresc a muri pentru Hristos". Deci necuratul acela dezbracând-o a batut-o cumplit, apoi a dat-o uneia din slugi ca sa o rusineze; iar ea facând rugaciune a orbit sluga. Atunci fratele ei vazând un lucru ca acesta, i-a taiat capul.

Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru si Marturisitorului Liverie (Liberiu), papa Romei.

Acest sfânt a trait pe vremea împaratiei lui Constantie (337-361), si a fost într-ajutor marelui Atanasie si lui Pavel Marturisitorul ca sa-si ia scaunele lor. Drept aceea împaratul Constantie, dupa moartea fratelui sau a trimis de l-a adus de la Roma, si încercând a-l pleca ca sa se fereasca de împartasire cu Atanasie, si ca sa fie la un gând pentru caterisirea lui. Dar neputând a-l pleca, l-a izgonit în Tracia. Dupa aceea mergând împaratul la Roma si fiind silit de multi, a poruncit sa-si ia fericitul Liverie iarasi scaunul, la care si mergând a raposat în Domnul.

Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Osie, episcopul Cordovei (Cordoba, Spania).

Fericitul acesta, stralucind mai înainte în sihastrie si fiind împodobit cu tot felul de fapte bune, a fost facut episcop al scaunului Cordobei din Spania. Apoi având râvna pentru credinta ortodoxa, a mers si la marele si întâiul Sobor, de la Niceea, mustrând si lepadând tulburarea cea arieneasca. Acesta a strâns si Soborul ce s-a facut la Sardica si exarh a fost, între cei ce se adunasera atunci acolo, pentru ca nu iscalise caterisirea împotriva marelui Atanasie si a altor multi episcopi goniti din scaunele lor de catre Constantie, sau mai bine, pentru ca nu era la o unire cu raul eres al lui Arie, a fost izgonit, si suferind multe scârbe si patimi, a luat sfârsitul într-acel surghiun.

Tot în aceasta zi, pomenirea botezului famenului etiopian, de catre Sfântul Filip.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Antusa cea noua, care cu sac de par fiind îmbracata si cu piatra legata de grumaji si în put aruncata, s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Fanurie.

In timpul lucrarilor pentru scoaterea la iveala a zidurilor fortaretei din Rodos (Rhodos), muncitorii au descoperit ruinele unei frumoase biserici de altadata, sub dalele careia au gasit numeroase icoane. Printre ele, singura care era intacta era o icoana reprezentând un tânar militar, care tinea in mâna sa dreapta o cruce, deasupra careia se gasea o lumânare aprinsa, iar de jur-imprejurul icoanei erau reprezentate doisprezece scene ale muceniciei sale. Episcopul locului, Nil (1355-1369), a putut descifra inscriptia: "Sfântul Phanourios" (Fanurie), nume care nu se gasea in vechiile martirologii si sinaxare. Cum guvernatorul insulei refuza sa-i acorde permisiunea de a restaura biserica, piosul Episcop s-a dus la Constantinopol, obtinând de la imparat dreptul de a o face. De atunci, Sfântul Fanurie a savârsit multe minuni, îndeosebi pentru gasirea obiectelor si animalelor disparute.

Dupa o traditie populara raspândita in Creta, mama sfântului ar fi fost o mare pacatoasa si, in ciuda tuturor eforturilor sale, sfântul nu a reusit sa o converteasca. El nu a incetat totusi nici o clipa sa se roage pentru mântuirea ei; iar când pagânii au venit sa-l ucida cu pietre, sfântul ar fi exclamat: "Pentru aceste osteneli, Doamne, ajuta-le tuturor celor care se vor ruga pentru mântuirea mamei lui Fanurie". De aceea, pâna astazi când credinciosii din Creta pierd vreun obiect, ei au obiceiul sa faca prajituri pe care le dau celor saraci pentru iertarea mamei sfântului Fanurie.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sinaxar 28 August

În aceasta luna, în ziua a douazeci si opta, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Moise Arapul ("cel din tâlhari"), Etiopianul.

Acest fericit era de neam etiopian si la fata peste tot negru, fiind sluga unui oarecare ce se afla la lucruri politicesti. Pentru firea lui cea rea si pentru viata tâlhareasca l-a gonit domnul sau. Pizmuind el pe un pastor care îl zaticnise de la un lucru rau, s-a hotarât sa-l ucida; si aflând ca acela este de cealalta parte de apa Nilului si fiind apa mare, îsi lua sabia în gura, si-si puse camasa în cap, si trecu înot. Dar pastorul prinzând de veste a fugit; atunci el a junghiat patru berbeci alesi, si însiruindu-i pe o funie, a trecut iarasi Nilul înot.

Si mâncând carnurile, si vânzând pieile pe vin, s-a dus la sotii lui. Acestea le-am povestit ca sa vedeti, ca este cu putinta ca cei ce vor, pot sa se mântuiasca prin pocainta. Acesta în cele din urma venind întru umilinta, din oarecare primejdie, s-a dus la o mânastire, si atât s-a pocait încât a tras si pe sotii lui catre Hristos prin pocainta.

Iar oarecând sezând în chilia sa, nimerira la dânsul niste tâlhari, nestiind ca el este Moise, pe care fericitul legându-i cu un streang, îi puse pe umeri ca pe un sac cu paie, si-i duse la obste. Si zise catre frati: "De vreme ce mie nu mi se cade sa fac nedreptate, am aflat pe acestia ce venira sa-mi faca rau. Ce porunciti pentru ei?" Iar aceia daca-l cunoscura ca el este Moise, vataful de tâlhari cel vestit si nebiruit, se marturisira lui Dumnezeu, si se lepadara de lume si se facura calugari foarte iscusiti. De aceea traind sfântul cu placere dumnezeiasca si luptându-se cu demonul neastâmpararii, a murit fiind batrân de 75 de ani, facându-se si preot, si lasând 70 de ucenici.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Diomid si Lavrentie, care, fiind legati de plop si sagetati, s-au savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Dreptului Iezechia regele, care cu pace s-a savârsit.

Dreptul Iezechia (721-691 î.Hr.) era fiul regelui necredincios Ahaz. Viata Dreptului Iezechia e descrisa in Vechiul Testament, 4 Regi 18-20.

A devenit rege al regatului Iuda la virsta de douazeci si cinci de ani si a domnit la Ierusalim timp de 29 de ani. Inflacarat adorator al Adevaratului Dumnezeu, Iezechia a redeschis Templul lui Solomon. In vremea sarbatoririi Pastelui evreiesc, la care a invitat pe toti supusii regatului lui Israel, Iezechia dadu ordin sa se distruga idolii din tot regatul, reamintind oamenilor cum fusesera pedepsiti stramosii care se lepadasera de Dumnezeul Cel Adevarat. Dupa aceasta, idolatria a incetat nu numai in regatul lui Iuda, ci in multe locuri din regatul lui Israel.

Pentru aceasta, Dumnezeu l-a scapat de dusmani si i-a indeplinit rugaciunile. Astfel, in al patrusprezecelea an al domniei lui Iezechia, regele asirian Senaherib fiu al lui Salmanasar cucerind Israelul, si-a adunat fortele pentru a incepe razboi impotriva lui Iezechia.

Regele asirian cuceri fortareata Lachis si trimise o armata spre Ierusalim, cerind ca regele iudeu sa se predea. Iezechia s-a intors catre Dumnezeu in rugaciune si un inger al Domnului dobori 185 000 de soldati de partea asiriana. La putin timp dupa retragerea lui Senaherib, Iezechia se imbolnavi. Profetul Isaia veni la el prin voia lui Dumnezeu si ii spuse sa isi puna ordine in ale sale, pentru ca va muri in curind. Dar puterea rugaciunii lui Iezechia fu atit de mare incit Dumnezeu ii prelungi viata cu inca cincisprezece ani.

Rugaciunea sa era inflacarata cind implora ajutorul lui Dumnezeu. Dar si mai fierbinti erau rugaciunile sale de multumire. Iezechia a murit la virsta de 54 de ani si a fost ingropat cu inalte onoruri la Ierusalim. Amintirea Dreptului Iezechia se praznuieste si in Duminica Iertarii (a lasatului sec de brânza).

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei proorocite Ana, fiica lui Fanuel, care l-a primit pe Domnul în Templu.

Dreapta proorocita Ana se tragea din neamul Aserilor si era fiica lui Fanuel. Ea a trait cu sotul sau timp de sapte ani pâna la moartea acestuia. Dupa moartea lui, Dreapta Ana a dus o viata stricta si pioasa, "neparasind Templul si slujindu-l pe Dumnezeu zi si noapte în post si rugaciune" (Luca 2, 37). Când Dreapta Ana avea 84 de ani, l-a vazut pe pruncul Iisus la Templul din Ierusalim. Fusese adus pentru a fi inchinat lui Dumnezeu drept copil prim-nascut conform legii mozaice.

Dreapta Ana a auzit si cuvintele de profetie ale Sfintului Simeon de-Dumnezeu-Primitorul spuse Prea Sfintei Nascatoarei de Dumnezeu. Proorocita Ana împreuna cu Sfântul Simeon au adus marire lui Dumnezeu si au spus tuturor ca Mesia a venit îin lume (Luca 2, 38).

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor treizeci si trei de Mucenici din Iraclia, care prin foc s-au savârsit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sinaxar 29 August

În aceasta luna în ziua a douazeci si noua, pomenirea taierii cinstitului cap al cinstitului slavitului Prooroc înainte-mergator si Botezator Ioan.

Sfântul Ioan, Inaintemergatorul si Botezatorul Domnului a primit de la însusi Domnul Hristos marturia ca el era cel mai mare dintre toti oamenii nascuti din femeie si cel dintâi intre Profeti. Pe cind inca se afla in pântecele mamei sale, el a tresarit de bucurie in preajma lui Mesia pe care il purta in ea Prea Sfinta Maica a Domnului. La maturitate, el, "de care lumea nu era vrednica" (cf Evrei 11:38), se retrase in pustiu, acoperit cu o haina din par de camila si incins cu o curea de piele, aceasta semnificând stapânirea tuturor pornirilor trupesti. Regasind, ca un nou Adam, starea de armonie a firii noastre create pentru a se dedica numai lui Dumnezeu, el se hranea cu cosasi si cu miere salbatica, si isi tinea in contemplare mintea netulburata de grijile acestei lumi. In anul 15 al domniei lui Tiberiu Cezar (anul 29), Ioan, când a auzit Cuvântul lui Dumnezeu in pustie, se duse in regiunea Iordanului, pentru a predica pocainta catre multimile care veneau la el, atrase de viata sa ingereasca. El ii boteza in apele Iordanului in semn de curatire de pacatele lor, si pentru a-i pregati sa il primeasca pe Mântuitorul el ii indruma sa faca mai curând roade vrednice de pocainta, decit sa se laude ca sint fiii lui Avraam. Reluând cuvintele profetului Isaia, el le spunea : "Glasul celui care striga in pustiu. Pregatiti calea Domnului, drepte faceti in loc neumblat cararile Dumnezeului nostru. Toata valea sa se umple si tot muntele si dealul sa se plece; si sa fie cele strambe, drepte, si cele colturoase, cai netede. Si se va arata slava Domnului si tot trupul o va vedea caci gura Domnului a grait". (Is. 40:3-5).
Pentru ca poporul se intreba daca nu era el Mântuitorul asteptat de atitea generatii, Ioan le spuse: "Eu va botez cu apa, dar vine altul mai mare decât mine, El va va boteza cu foc si cu Duh Sfânt". Curatenia sa si dragostea sa pentru feciorie erau intr-atât de mari incât fu considerat vrednic nu doar de a-l vedea pe Mântuitor, al carui Inaintemergator fusese pus, ci chiar sa Il boteze in Iordan si sa fie martorul descoperirii Sfintei Treimi.

Sfântul Ioan medita fara incetare la Cuvintul lui Dumnezeu si le considera pe toate ale acestei lumi ca nesemnificative in fata respectarii Legii dumnezeiesti, a carei desavirsita intruchipare era viata sa. De aceea nu se temea sa adreseze reprosuri aspre lui Irod Antipa, tetrarhul Galileii, om lipsit de rusine si dezmatat care, contrar Legii, se casatorise cu Irodiada, sotia fratelui sau Filip pe când acesta din urma era inca in viata si avusese cu ea o fata, Salomeea. Facindu-se mijlocitorul constiintei inveterate a pescarului, Profetul ii vorbea in numele lui Dumnezeu : "Nu iti este ingaduit sa ai ca sotie pe femeia fratelui tau". De aceea Irodiana nutrea in ea o ranchiuna puternica impotriva lui Ioan si voia sa il omoare ; era insa impiedicata de Irod care il proteja, ca barbat drept si sfânt, dar mai ales pentru ca se temea de poporul pe care il cinstea ca pe un trimis al lui Dumnezeu. In cele din urma Irodiada cea perfida isi atinse scopul si facu astfel incit Profetul sa fie dus la inchisoare in fortareata din Macheronte. Cind fu aniversarea zilei de nastere a regelui, in apropierea Pastilor, acesta invita pe notabilii regatului sau la un mare ospat, in timpul caruia toti se dedara imbuibarii si betiei. Salomeea dansa cu voluptate in fata mesenilor acestui banchet al slavei desarte, si ea placu privirii desfrânate a tatalui sau care ii jura sa ii dea ca recompensa orice i-ar cere, chiar de-ar fi jumatate din regatul sau. La sfatul mamei sale, tânara ceru sa ii fie adus imediat pe un platou capul lui Ioan Botezatorul. Regele se simti incurcat, dar din cauza juramântului sau, si pentru a nu-si pierde onoarea in fata invitatilor, se decise sa il omoare pe Cel Drept. Sentita fu pe loc executata, un soldat ii taie capul Sfintului Ioan in inchisoare si il aduse imediat, inca sângerând, pe un platou, in sala de ospat care adresa in tacere reprosul sau fata de slabiciunea criminala a regelui. Salomeea prezenta mamei sale trofeul, cu aerul de a spune : "Manânca, o, mama, trupul celui care a trait ca unul fara trup, si bea sângele lui. Aceasta limba care nu inceta sa ne faca reprosuri va tacea de-acum pentru totdeauna".

Ucenicii Sfântului venira sa ii ia trupul si mersera sa il ingroape in Sevastia apoi se dusera sa il instiinteze pe Iisus. Abia mult mai târziu Moastele Sfântului Inaintemergator fura regasite in mod miraculor, pentru a raspândi harul asupra credinciosilor care li se inchina.

Acest act sângeros pare sa fi fost ingaduit de Dumnezeu pentru ca dupa ce a fost Inaintemergatorul lui Hristos pe pamânt, Sfântul Ioan Botezatorul sa fie de asemenea in imparatia mortilor si sa mearga sa instiinteze pe mortii cei drepti de speranta in Mântuire, venirea apropiata a lui Mesia care trebuia sa sparga prin Cruce portile si inchizatorile Iadului.

Prin viata precum si prin moartea sa, Inaintemergatorul ramâne de asemenea pentru toti Crestinii un Profet si un stapânitor al vietii spirituale. Prin comportamentul sau ireprosabil, el ii invata sa lupte pâna la moarte impotriva pacatului, nu numai pentru respectul dreptatii si ascultarea Legii lui Dumnezeu dar si pentru a inainta in virtute si curatia inimii. Orice constiinta cizelata prin meditarea asupra Legii lui Dumnezeu se aseamana deci cu Inaintemergatorul si croieste "caile Domnului" in sufletul care se caieste, pentru a-i da cunoasterea Mântuirii (cf. Luca 1:76).

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuvioasei Teodora, cea din Tesalonic, care era cu neamul din Egina.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sinaxar 30 August

În aceasta luna, în ziua a treizecea, pomenirea celor între sfinti Parintii nostri Alexandru, Ioan si Pavel cel Nou, patriarhii Constantinopolului.

Sfântul Alexandru, arhiepiscopul Constantinopolului

De origine modesta si lipsit de stiinta cartilor, dar prin virtutile si harismele sale apostolice, sfântul Alexandru s-a aflat demn sa-l slujeasca pe sfântul Mitrofan (cf. 4 iunie), Arhispiscop al Bizantului, in calitate de preot al episcopului, iar mai târziu (314) ca episcop ajutator. Dupa victoria sfântului Constantin asupra lui Licinius, împaratul a organizat o intalnire oratorica intre Alexandru si ritorii pagâni din Bizant, care s-au vazut infrânti nu de discursul sfântului, ci de o minune ce a savârsit-o. Cum sfântul arhiepiscop Mitrofan era prea bolnav si prea batrân ca sa mai poata participa la primul Sinod Ecumenic de la Niceea (anul 325), l-a trimis pe Alexandru sa prezideze in locul lui. Dupa inchiderea lucrarilor Sinodului, împaratul Constantin a cerut la toti Purtatorii-de-Dumnezeu Parinti ce au stralucit in timpul lucrarilor sa vina la Constantinopol (oras pe care tocmai si l-a ales drept cetate imperiala) ca sa-l binecuvinteze. Un inger al Domnului i-a aparut in acele zile Sfântului Mitrofan, descoperindu-i ca avea sa-si incredintele Domnului sufletul sau in zece zile, si ca sa-l lase pe fericitul Alexandru arhiepiscop in locul lui. Parintii episcopi care se aflau la Constantinopol in acele zile s-au bucurat de aceasta veste si, dupa ce au slujit slujba de inmormântare a Sfântului Mitrofan l-au inscaunat in mod solemn pe sfântul Alexandru ca prim Episcop al noii capitale a Imperiului. In urma Sinodului de la Nicea, Sfantul Alexandru, care avea deja aproape 70 de ani, a continuat sa apare Credinta Ortodoxa in fata intrigilor lui Arie si a acolitilor sai. Unii au spus chiar ca sfântul Alexandru ar fi facut mai multe calatorii apostolice în Tracia, Macedonia, Tesalia si in insulele grecesti pentru a predica credinta Sinodului ortodox de la Niceea.

Convocat la Nicomidia pentru ca sa-si explice credinta, Arie (Arius) a reusit sa-l însele pe împarat semnând o marturisire de credinta în care se multumea sa spuna ca Fiul lui Dumnezeu este nascut înainte de toti vecii. Profitând deci de aceasta marturisire de credita, Arie a cerut atunci reintegrarea sa in Biserica. Sub presiunea lui Eusebiu de Nicomidia, împaratul a primit favorabil cererea sa si a cerut Episcopilor reuniti la sinodul din Tir sa o examineze (335). Acest sinod, compus in principal din partizani de-ai lui Arie, s-a intors cu rautate împotriva Sfântului Atanasie cel Mare (praznuit la 18 ianuarie împreuna cu Sfântul Chiril, amândoi arhiepiscopi ai Alexandriei, si la 2 mai - aducerea moastelor), pe care l-au tratat de vrajitor, de bruta si de semanator de discordie. Luând cunostiinta de toate acestea, sfântul Atanasie s-a îmbarcat în secret pe o corabie cu destinatia Constantinopol, unde a încercat in zadar sa vorbeasca cu împaratul, în timp ce sinodul de la Tir îl condamna la exil în Treves (orasul german Trier de azi). Arius a incercat sa revina la Alexandria, insa la aceasta veste o razmerita a izbucnit în osar contra lui, astfel încat împaratul la chemat la Constantinopol ca sa se împartaseasca cu sfântul Alexandru. Eusebiu de Nicomidia si ai sai au facut tot felul de presiuni asupra sfântului arhiepiscop ca sa slujeasca o Sfânta Liturghie in care sa se împartaseasca cu Arie ereticul. Atunci sfântul Alexandru s-a retras in biserica Sfânta-Irina si, îngenunchiind în fata sfântului jertfelnic, s-a rugat zi si noapte cu aceste cuvinte: "Doamne, daca Arie trebuie sa fie împacat cu Biserica, atunci slobozeste pe robul tau cu pace. Dar daca ai mila de Biserica Ta si nu vrei ca mostenirea Ta sa se faca de rusine, atunci ia-l pe Arie, pentru ca oamenii sa nu ia erezia drept Adevarata Credinta". Sâmbata, cu o zi inainte de duminica in care ar fi trebuie sa se petreaca aceasta slujba, pe când se gasea în piata lânga coloana de porfira ridicata de Constantin, Arie a fost brusc chemat de nevoile firesti, si pe când era la closet, matele au crapat în el, si acolo a si murit, în locul în care-si fac oamenii nevoile firii, lipsindu-se astfel si de împartasanie si de viata. Când a aflat aceasta veste, Sfântul Alexandru a dat slava lui Dumnezeu, nu pentru moartea aceluia, ci pentru ca Domnul si-a arata înca o data puterea Sa peste dorinta mai-marilor lumii acesteia. Totusi, cu aceasta tulburari nu au luat sfârsit, si sfântul Alexandru a trebuit sa continue sa lupte pentru Ortodoxie. A adormit în pace câteva luni dupa moartea Sfântului Constantin (337), la vârsta de 98 de ani, lasând în scaunul de la Constantinopol pe Sfântul Pavel (praznuit la 6 noiembrie).

Sfântul Ioan, patriarhul Constantinopolului

Desi nu mai stim azi pe care din sfintii patriarhi de Constantinopol cu numele de Ioan praznuim in aceasta zi, se pare ca este vorba de Ioan al VIII-lea Xiphilinos, care a pastorit intre anii 1064 si 1075, când a murit, în vârsta de 65. Originar din Trebizonda, el si-a facut studiile la Constantinopol, unde a fost prieten cu Mihail Pselos (Psellos), dar fara sa impartaseasca cu el pasiunea pentru filosofia neoplatonica ce l-a si condus la erezie. Cum Ioan era foarte invatat in stiintele juridice, i s-a încredintat catedra de drept a Universitatii imperiale pe care Pselos se straduia sa o ridice la înaltimea de altadata. Dar in urma unor intrigi de la curte, Ioan este nevoit sa paraseasca capitala si, dupa ce a luat harna monahala, a trait zece ani intr-o manastire din Muntele Olimp al Bitiniei. La moartea Patriarhulu Constantin Lichoudes, Ioan a fost chemat de împaratul Constantin Doukas (Duca) si sfintit Patriarh Ecumenic, impotriva retinerilor sale. In acele vremuri tulburi, când expansiunea turcilor seleucizi devenea din ce in ce mai amenintatoare, patriarhul Ioan, om al pacii si al impacarii, s-a straduit sa refaca legaturile cu Biserica armeama. A trait toata viata intr-o mare saracie si intr-o desavârsita curatie. Dadea milostenie tot ce avea, facea distributii publice de cele necesare vietii si ajuta la intretinerea si refacerea bisericilor. Slujea zilnic Sfânta Liturghie, în ciuda criticilor unor alti episcopi, mai lumesti, si era stralucitor in interpretarea dogmelor si canoanelor Bisericii.

Sfântul Pavel, patriarhul Constantinopolului

Sfântul Patriarh Pavel al IV-lea zis cel Tânar era originar din Cipru. El a fost mai întâi citet, si, stralucind cu cuvintele si faptele sale virtuoase, a fost ales Patriarh, impotriva vointei sale, in cea dea doua Duminica a Postului Mare din anul 780, dupa o lunga perioada în care tronul de patriarh a fost neocupat, din cauza tulburarilor ereziei iconoclaste. Sub presiunea împaratului persecutor Leon al IV-lea Kazarul, Pavel a trebuit sa semneze un document in care declara ca nu va accepta cultul icoanelor. Dar împaratul a murit la putina vreme dupa hirotonirea lui, asa încât a putut sa retracteze cele semnate cu forta. Totusi, erezia continua sa se raspândeasca, iar el, batrân si bolnav, se vedea neputincios a-i face fata, asa încât a preferat sa renunte la slujirea de Patriarh si sa se retraga la Manastirea lui Flor, fara sa o previna insa pe imparateasa regenta, Sfânta Irina (cf. 7 august ). Decum au aflat, împarateasa si fiul ei Constant al VI-lea s-au dus la sfântul episcop si l-au întrebat de ce a plecat. Fericitul Pavel, în lacrimi, le-a raspuns: "Nu ar fi trebuit sa accept sa fiu in fruntea unei Biserici care se separa de impartasirea cu celelalte scaune patriarhale". Plini de intristare si de amaraciune, suveranii au trimis o ambasada de patricieni si membrii ai Senatului, ca sa încerce sa-l convinga sa revina. Dar el le-a raspuns cu hotarâre: "Daca nu adunati un Sinod Ecumenic care sa corecteze eroarea care este în mijlocul nostru, atunci nu este nicidecum mântuire pentru voi". Si cum ei il intrebau de ce a acceptat sa semneze cu împaratul eretic, Pavel le-a raspuns: "Tocmai din aceasta cauza plâng si ma tânguiesc acum si m-am horarât sa ma pocaiesc, rugându-l pe Dumnezeu sa ma pedepseasca pentru ca nu am predicat adevarul de frica nebuniei voastre". A adormit cu pace doua sau trei luni dupa aceasta (784), aducând mare doliu la palat si printre ortodocsi, caci toti il admirau pentru virtutea si credinta sa. Iar datorita acestei hotarâri si mustrari a lui, împarateasa si patriarhul ce i-a urmat, Sfântu Tarasie (cf. 25 februarie), au inceput pregatirea celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic, care a restabilit cultul icoanelor în anul 787.

Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Fantin, facatorul de minuni.

Acest sfânt Fantin era cu neamul din latura Calabriei, fiul lui Gheorghe si Vrieniei. El din scutece, fiind sfintit lui Dumnezeu, a fost dus la o mânastire, unde lucra toata fapta buna, si facându-se iscusit lucrator poruncilor lui Dumnezeu, s-a învrednicit cu dumnezeiesti descoperiri, iubind a petrece în pustietati si în munti si câte 20 de zile postind. Înca si gol patru ani a rabdat a fi si cu nenumarate întâmplari s-a luptat în vremea navalirii celor de alta credinta, pe care saizeci de ani le-a rabdat. Atunci si-a luat pe ucenicii sai: Vitalie si Nichifor, s-a dus la Pelopones, si zabovind si la Corint multa vreme, pentru multi s-a facut pricina de mântuire. Mai în urma mergând si la Atena si închinându-se sfântului locas al Nascatoarei de Dumnezeu, s-a întors la Larisa, unde multa vreme zabovind lânga mormântul Sfântului Achilie, în urma a venit la Tesalonic, unde din destul desfatându-se de multe minuni ale Marelui Mucenic Dimitrie, si tinându-si canonul obisnuit al înfrânarilor întregi opt ani, întru bune batrâneti, a parasit viata.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor sase Mucenici cei din Meletina.

Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Sarmata, din desertul Egiptului.

Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuvioasei Vriena.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor saisprezece Mucenici Tivei.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Ierarh Evlavie, care cu pace s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Felix, care de sabie s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Furtinian, care de sabie s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Septimin, care de sabie s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Ianuarie, care de sabie s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfantului Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei.

Sfantul Mitropolit Varlaam a pastorit Mitropolia Moldovei intre anii 1632-1653, in timpul domnitorilor Alexandru Ilias, Miron Barnovschi, Moise Movila si Vasile Lupu.

Provenind dintr-o familie de razesi, care se numea Motoc, din Borcesti, sat disparut situat langa Targu-Neamf, Mitropolitul Varlaam s-a nascut in jurul anului 1590. Numele sau de botez a fost Vasile.

Din tinerete si-a indreptat pasii spre Schitul Zosim de pe valea paraului Secu, unde a invatat carte si limbile slavona si greaca. Pe aceeasi vatra, Vornicul Nestor Ureche si sotia sa Mitrofana au ctitorit in 1602 Manastirea Secu in care a inceput sa functioneze si o scoala.

Tanarul Vasile Motoc a intrat in obstea noii manastiri, unde a fost calugarit cu numele de Varlaam. Fiind bun povatuitor, a fost numit egumen al manastirii. Cu multa osardie, cuviosul Varlaam s-a adancit in tainele cartilor, traducand Scara (Leastvita) Sfantului Ioan Scararul (1618). Apoi, pentru stradaniile si virtutile sale el a fost cinstit cu rangul de arhimandrit.

Ajungand sfetnic de incredere al domnitorului Miron Barnovschi, in anul 1628, arhimandritul Varlaam este trimis la Kiev si Moscova in vederea cumpararii de icoane pentru manastirile Dragomirna si Barnova si pentru biserica ctitorita de domnitor in Iasi. Savarsind aceasta, Varlaam s-a intors in tara, dar primind vestea mortii Mitropolitului Anastasie Crimca (1629) si pe cea a inlaturarii domnului Miron Barnovschi, s-a retras la Manastirea Secu.

In anul 1632, in timpul domniei voievodului Alexandru Ilias, prin lucrarea lui Dumnezeu, arhimandritul Varlaam a fost chemat sa pastoreasca Mitropolia Moldovei in locul Mitropolitului Atanasie (1629-1632), care s-a mutat la cele vesnice si a fost inmormantat la Manastirea Bistrita, Neamt.

Noul Mitropolit unea invatatura cu rugaciunea si cuvantul intelept cu fapta cea buna. In timpul pastoririi invatatului Mitropolit Varlaam, Mitropolia Moldovei s-a bucurat de mult ajutor din partea binecredinciosului domnior Vasile Lupu.

Sprijinit si de Sfantul Mitropolit Petru Movila al Kievului, Mitropolitul Varlaam a infiintat prima tipografie romaneasca din Moldova, in anul 1640, pe care a instalat-o la Manastirea "Sfintii Trei Ierarhi" din lasi.

Intelept aparator al dreptei credinte si al unitatii Bisericii Ortodoxe in vremuri tulburi, Mitropolitul Varlaam s-a ocupat indeaproape de organizarea Sinodului de la lasi din anul 1642, care a indreptat si aprobat Marturisirea de credinta alcatuita de Mitropolitul Petru Movila al Kievului in 1638, pentru a da clerului si credinciosilor ortodocsi o calauza in lupta lor impotriva ratacirilor de la Sfanta Traditie a Bisericii.

Vrednicul Mitropolit Varlaam al Moldovei era pretuit atat in tara, cat si in afara ei. Astfel, pentru evlavia si intelepciunea sa, Mitropolitul Varlaam s-a numarat, in anul 1639, intre cei trei candidati propusi pentru ocuparea scaunului de Patriarh ecumenic al Constantinopolului.

Ca un pastor bun si harnic, Mitropolitul a tiparit la Iasi mai multe carti de slujba si de aparare a credintei ortodoxe, si anume: Cazania, Cele sapte taine, Raspunsul impotriva catehismului calvinesc, Pravila, Paraclisul Nascatoarei de Dumnezeu si altele.

Lucrarea sa intitulata Cazania sau Carte romaneasca de invatatura la duminicile de peste an, la praznice imparatesti si la sfinti mari (1643) a fost prima carte romaneasca tiparita in Moldova, numarandu-se pana astazi intre cele mai de seama scrieri din istoria vechii culturi romanesti. Ea s-a raspandit in toate provinciile romanesti, dar mai ales in Transilvania, unind in cuget si credinta pe romanii locuind de o parte si de alta a muntilor Carpati.

In timpul pastoririi Mitropolitului Varlaam al Moldovei a fost zidita frumoasa biserica a Manastirii "Sfintii Trei Ierarhi" din Iasi, ctitoria cea mai de seama a a domnitorului Vasile Lupu. In aceasta biserica, sfintita in anul 1639, Mitropolitul Varlaam slujea adeseori si binevestea Evanghelia lui Hristos cu ravna si intelepciune.

In anul 1641, in aceasta biserica, evlaviosul Mitropolit Varlaam a asezat moastele Cuvioasei Parascheva, daruite domnitorului Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenica de Constantinopol, in semn de recunostinta pentru ajutorul oferit de el acesteia, in vremea Patriarhului ecumenic Partenie. Prin evlavia sa, Mitropolitul Varlaam a sporit mult in randurile credinciosilor cinstirea Sfintei Cuvioase Parascheva.

Pentru a intari credinta ortodoxa si a-i lumina pe tineri, Mitropolitul Varlaam l-a indemnat pe domnitorul Vasile Lupu sa intemeieze la lasi, in anul 1640, prima scoala de grad inalt din Moldova, dupa modelul Academiei duhovnicesti de la Kiev, infiintata acolo de Sfantul Ierarh Petru Movila.

Noul asezamant de cultura din Moldova, in care se preda in limbile greaca, slavona si romana, se afla in incinta Manastirii "Sfintii Trei Ierarhi" din Iasi, avand la inceput si profesori trimisi de Mitropolitul Petru Movila al Kievului, ca semn ca nu si-a uitat patria sa, Moldova.

Dupa ce domnitorul Vasile Lupu a pierdut scaunul domnesc in anul 1653, Mitropolitul Varlaam, dornic de liniste si de rugaciune, s-a retras la manastirea sa de metanie, Secu, dupa cum marturiseste cronicarul Miron Costin, Vrednicul Mitropolit a mai trait patru ani, in smerenie, in rugaciune si in vietuire sfanta, stramutandu-se la vesnicele locasuri catre sfarsitul anului 1657. Toate cele agonisite in timpul vietii sale le-a daruit Manastirii Secu.

Marele Mitropolit Varlaam al Moldovei a fost inmormantat in zidul de miazazi al bisericii Manastirii Secu.

Pentru ravna sa in apararea dreptei credinte, pentru vietuirea sa sfanta si pentru lumina duhovniceasca pe care a daruit-o poporului roman dreptcredincios, la propunerea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, in data de 12 februarie 2007, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a inscris in randul sfintilor din calendar pe invatatul Mitropolit Varlaam al Moldovei, cu zi de pomenire la 30 august.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sinaxar 31 August

În aceasta luna, în ziua a treizeci si una, pomenirea punerii în sfânta racla a Cinstitului brâu al Preasfintei de Dumnezeu Nascatoarei, în cinstita ei casa, care este în Halcopratia, unde a fost adus de la episcopia Zilas, în zilele împaratului Iustinian; si minunea ce s-a facut prin punerea Cinstitului brâu deasupra împaratesei Zoe, sotia împaratului Leon cel întelept.

Împaratul Arcadie, feciorul lui Teodosie cel Mare, scotând cinstitul brâu al Preasfintei de Dumnezeu Nascatoarei din Ierusalim, caci acolo era pastrat cu cinstita ei haina pâna în acea vreme de o femeie fecioara, l-a adus în Constantinopol, si l-a pus într-un sicriu luminat, pe care l-a numit si sfânta racla. Deci trecând 410 ani, a deschis acea sfânta racla împaratul Leon cel întelept, pentru femeia sa Zoe, care era chinuita de duh necurat, si care vazuse si dumnezeiasca vedenie; ca de s-ar pune peste dânsa cinstitul brâu, s-ar lecui. Si s-a aflat cinstitul brâu stralucind ca si cum ar fi fost tesut atunci nou, având o pecete tiparita în aur; si hârtie Codicel lipita, care arata cu numarul, vremea, indictionul si ziua în care fusese adus sfântul brâu în Constantinopol si cum a fost pus de mâinile împaratului Arcadie în racla, pecetluita fiind de dânsul. Acest brâu sarutându-l împaratul, si întinzându-l peste împarateasa cu mâna patriarhului ce era atunci, o, minune, îndata s-a mântuit de boala împarateasa, si toti slavind pe Mântuitorul Hristos si dând laude de multumire Preacuratei Maicii Lui, l-au pus iarasi în acea racla unde era mai înainte.

Tot în aceasta zi, pomenirea înnoirii bisericii Preasfintei de Dumnezeu Nascatoarei, de la Neoria.

Pe vremea împaratiei binecredinciosilor împarati Mihail si Teodora un oarecare patriciu cu numele Antonie, avea în Constantinopol o casa cinstita în curtea careia era si o biserica a Preasfintei de Dumnezeu Nascatoarei. Din aceasta biserica fusese luata podoaba de împaratii cei mai dinainte luptatori împotriva icoanelor, scotând sfintele icoane si însemnându-se numai cruci în locul lor. Deci patriciul acesta iarasi facând icoanele bisericii acestia cum se cuvenea, a facut si o baie foarte mica dedesubtul bisericii pentru trupeasca sa odihna; iar deasupra acelei bai se facea pururea slujba lui Dumnezeu. Pentru aceasta a umbrit întru dânsul darul Preasfântului Duh, prin Preacurata Maica Domnului nostru Iisus Hristos, si au început a se face multe tamaduiri de multe feluri de boli. Înca oarecare iubitori de Dumnezeu se strânsera si au cerut de la patriciul, sa faca o data pe saptamâna baie pentru fratii cei în Hristos si mai ales bolnavi. Si luând voie faceau aceasta cu credinta si se vindecau.

Dupa aceea, apropiindu-se sa moara patriciul, a lasat baia aceea si biserica pe seama celor ce s-au aflat atunci oameni iubitori de Dumnezeu, pentru a lui sufleteasca mântuire. Însa aceia fiind saraci si neavând nici apa de ajuns, nici alt venit, încet, încet, au parasit grija lucrului si baia a ramas neîngrijita. Si jefuind-o unii si altii de uneltele si podoabele ce avea într-însa, a ramas la stingere desavârsit. Iar sfânta biserica, caci era înalta si vindecatoare celor bolnavi, au lasat-o, facând slujba într-însa, un preot, care din dumnezeiescul dar ce era într-însa, avea din destul cele ce erau spre trebuinta hranei.

Deci fericitul împarat Roman facându-si palate împaratesti si trebuindu-i mult material de lucru, si fiind înstiintat de aceasta casa a Nascatoarei de Dumnezeu ca are mult material, a pus gând ca sa o strice. Iar Nascatoarea de Dumnezeu ce locuia într-însa n-a îngaduit cele ce gândea împaratul. Caci în noaptea aceea s-a aratat celui ce era ispravnic peste lucru si unui tânar ce era ruda cu ispravnicul si le-a zis cu groaza, sa nu cuteze nicidecum a-i strica biserica aceea. Si daca s-a facut ziua, spunând tânarul visul catre maica ispravnicului a înteles si împaratul, care îndata cum auzi, zise cuvântul acesta: "Nu voi sa am judecata cu Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu, ci înca voi înnoi casa aceea cu cele ce-i vor trebui". Pentru aceasta, în loc sa strice oamenii cei ce au fost trimisi, au curatit baia cu toata nevointa si au înalbit-o. Dupa aceea gatindu-se toate si facându-se baie mai mare, de avea si scaldatoare si înfierbântând-o, se scaldara împaratii: Roman, Constantin si Hristofor, si bucurându-se întarira baia si cu hrisov de mila sa aiba a lua pe fiecare an si a daruit-o la mânastirea cea numita a ispravnicului pentru ca sa poarte grija de baie si de biserica Nascatoarei de Dumnezeu, monahii mânastirii aceleia. Si câte minuni adica s-au facut mai înainte în mai sus zisa biserica a Nascatoarei de Dumnezeu, le vom lasa, dar aici vom povesti una numai ce s-a facut în vremea noastra.

O femeie oarecare vestita a cazut în boala grea si s-a umflat, si chinuindu-se cu nesuferite dureri, si-a cheltuit toata averea sa la doctori si nimic nu se folosi de la ei. Auzind de minunile ce se faceau la biserica Preasfintei Nascatoarei de Dumnezeu, s-a dus si ea acolo; si ramânând acolo câteva zile si nimic folosindu-se, ci bântuita foarte rau de boala, a iesit si s-a dus la biserica Nascatoarei de Dumnezeu cea din Vlaherne si cazând la pamânt se ruga zicând: "Miluieste-ma, Maica lui Dumnezeu, ca fiind lipsita de tot ajutorul omenesc, am nazuit la tine". Deci ramânând acolo noua zile, i s-a aratat în ziua cea de pe urma o femeie de cinste zicându-i: "O, femeie, ce strigi catre mine de ma superi neîncetat?" Iar ea a zis catre dânsa: "O, stapâna, stiu ca pentru pacatele mele ma chinuiesc; dar stiind ca pentru noi pacatosii Fiul tau si Dumnezeul nostru S-a pogorât din ceruri, si nascându-Se din pântecele tau S-a facut om; drept aceea am nazuit la tine, ca sa aflu mila, eu ticaloasa". Iar Nascatoarea de Dumnezeu zise iarasi catre dânsa: "Du-te la locasul meu cel mic de la Neorie si acolo îti vei afla vindecarea". Daca s-a trezit femeia a multumit lui Dumnezeu, si s-a dus degrab la Neorie si cazând cu rugaciune la Maica lui Dumnezeu, zicea:

"Miluieste-ma, Stapâna, si plineste milosârdia ta întru mânie". Si dupa ce a zis acestea a adormit; si a vazut iarasi pe Nascatoarea de Dumnezeu ce i se aratase împreuna cu un barbat frumos, care a zis catre acela: "Iata femeia cea bolnava; spinteca-i pântecele"; si acela îndata lovind-o peste pântece cu varga ce tinea în mâna, se facu nevazut, împreuna cu Nascatoarea de Dumnezeu ce se aratase cu dânsul. Deci trezindu-se femeia simti ca iesea dintr-însa miros greu si nesuferit, si îndata dezbracându-se de îmbracamintele ce purta, intra în baie, si spalându-se a iesit cu femeile ce erau cu dânsa, sanatoasa si vindecata. Si închinându-se acelui sfânt loc, tamâia cu mirodenii, multumind Preasfintei Stapânei de Dumnezeu Nascatoarei, întru slava Celui ce S-a nascut dintr-însa, Hristos Dumnezeul nostru.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Fileort.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Diadoh.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintelor sapte fecioare din Gaza, care de sabie s-au savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici: Mina, Faust, Andrei si Iraclie.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor patru Mucenici din Perga Pamfiliei, care siliti fiind a alerga pe asternut de carbuni aprinsi, s-au savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor trei sute saizeci si sase de Mucenici din Nicomidia, care de sabie s-au savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Aidan episcopul, întemeietorul manastirii din Lindesfarne.

Tropar (Glas 5)
O, sfinte Episcop Aidan, Apostol al Nordului si lumina a Bisericii Celte, maret in smerenie, nobil in nevoie, rivnitor calugar si iubitor misionar, mijloceste pentru noi nevrednicii pentru ca Hristos Dumnezeul nostru sa miluiasca sufletele noastre.

Sfintul Aidan s-a nascut in Irlanda in ultima parte a secolului al VI-lea. A fost tuns calugar la Iona (in Scotia) in comunitatea creata mai devreme de Sf. Columba ca un ostrov sfint si pamint neintinat pentru evanghelizarea Britaniei.

Sfintul Aidan a fost ales sa evanghelizeze Northumbria datorita felului sau daruit si blind de a invata pe altii. A fost hirotonit episcop si trimis in Northumbria. A sosit la Lindesfarne in anul 635, facind din locul acesta un al doilea ostrov sfint pe coasta opusa a Britaniei, care deveni resedinta sa episcopala. A crestinat pe pagînii locului. Uneori intilnea ganguri rivale de tineri gata sa se ia la bataie. Le propovaduia Evanghelia intru Pace si ei isi lasau jos armele, erau botezati si se faceau manastiresti.

Sfintul Aidan tinea la traditiile rasaritene, care erau regula in Irlanda. El invata si practica cele mai stricte rinduieli ale postului, data Pastelui rasaritean si natura colegiala a regulii bisericesti, preferind episcopilor pe stareti.

De multe ori, Regele Oswald avea sa il insoteasca pe Sf. Aidan in peregrinarile sale de evanghelizare a tinuturilor rurale, servindu-i ca interpret. Sfintul Aidan invata, predica si incuraja in permanenta, dar conducea prin exemplu. Era cunoscut pentru asceza si pentru milostenia sa. Regele Oswin ii dadu un cal frumos pentru a-i fi de ajutor. Aidan il dadu cu toata splendoarea harnasamentului sau, unui milog care cerea de pomana. A folosit o parte din ce primea pentru a elibera sclavi din sclavie. Unii dintre acestia devenira discipolii sai.

Sf. Aidan trimise propovaduitori peste tot prin Anglia si pina in Olanda, ridicind manastiri. El a tuns si primul calugar in Northumbria, Hieu. De asemenea a convins-o pe Hilda sa ramina in Anglia si a sprijinit-o in munca ei de ridicare a manastirilor de maici peste tot prin Anglia.

Acest episcop cu frica lui Dumnezeu a infaptuit toate acestea si inca multe altele in numai saisprezece ani. A trecut la odihna intru Domnul in ziua de 31 august 651. A fost imediat salutat ca "Apostolul Northumbriei". A fost inmormintat la Lindesfarne.

In 664, cind manastirea Lindesfarne a cazut sub presiunea Romei si a acceptat Sinodul de la Whitby, Sf. Colman a luat moastele Sf. Aidan si s-a retras la Iona, care a ramas un bastion al Crestinatatii Celte.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sinaxar 1 Septembrie

În această lună, în ziua întâia, începutul Indictului, adică anul nou bisericesc.

Trebuie să ştim că Biserica lui Dumnezeu prăznuieşte Indictul ("Indiction" la români însemnă: poruncă şi arătare), luând obicei de la cei batrâni; că era obicei, la români, să se facă începătură anului de la acest Indiction, adică la 1 septembrie.

Şi pentru că în această zi a intrat Domnul nostru Iisus Hristos în Sinagoga iudeilor, şi dându-I-se cartea lui Isaia proorocul, şi deschizând-o a aflat locul unde era scris: "Duhul Domnului peste Mine, pentru care M-a uns a binevesti săracilor, a vindeca pe cei zdrobiti la inimă, a propovădui robilor slobozenie şi orbilor vedere. A slobozi pe cei sfărâmaţi întru usurare, a propovădui anul Domnului cel primit" (Luca 4, 16-22 dupa Isaia 61, 1-2). Apoi dând cartea slugii şi sezând a zis: "Că astăzi s-a plinit Scriptura aceasta în urechile voastre". Cât s-au şi mirat popoarele de cuvintele darului ce ieşeau din gura Lui.

De asemenea, tradiţia spune că şi poporul evreu a intrat in Ţara Făgăduinţei în această lună de Septembrie.

Tot în această zi, se face pomenirea minunii săvârşită de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, la Mânăstirea Miasinilor; şi pomenirea incendiului cel mare de acolo.

Pomenirea Născătoarei de Dumnezeu din Mânăstirea Miasinilor se face pentru sfântă icoană făcătoare de minuni a Născătoarei de Dumnezeu, care a fost aruncată în iezerul Gazurului, la Mânăstirea Miasinilor, de frica luptătorilor împotriva icoanelor. Aceasta după multă vreme cu voia lui Dumnezeu a ieşit nestricată.

Iar pomenirea incendiului se face, căci s-a întâmplat pentru păcatele noastre de s-a facut ardere foarte mare în cetatea împărătească în zilele lui Leon împăratul, şi au ars cea mai multă parte a cetăţii timp de şapte zile.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Simeon Stâlpnicul (sau Stilitul) cel Batrân.

Simeon Stâlpnicul (sau Stilitul) cel bătrân s-a născut într-un sat ce se chema Sisa, în Asia Mica, între Siria şi Cilicia, în zilele împărăţiei lui Leon cel Mare, şi a lui Martirie, patriarhul Antiohiei (către 457). Acesta, călugărindu-se, şi şuindu-se într-un stâlp, şi suferind într-acel stâlp patruzeci şi şapte de ani, şi făcându-se de multe minuni făcător, a adormit în pace.

Acest sfânt este altul decât Sf. Simeon Stâlpnicul de la Muntele Minunat (+ 596), prăznuit pe 24 Mai şi decat Sf. Simeon Stâlpnicul cel tânăr, pomenit la 27 Aprilie.

Tot în această zi, pomenirea Cuvioasei Marta, maica Cuviosului Simeon Stâlpnicul.

Tot în această zi, pomenirea Cuvioasei Evantia.

Tot în această zi, pomenirea adormirii lui Isus al lui Navi.

Acest Isus a fost al lui Navi, şi următor lui Moise, celui ce a fost dătător de Lege evreilor. Acesta a luat şi cetatea Ierihonului, care era a celor de alt neam. El a văzut pe Arhistrategul Mihail ţinând în mână spada, şi aflând el că acesta este mai-marele Voievod al puterii Domnului, lepadându-si armele, a căzut la picioarele lui. Însă dând el război cu cei de alt neam, şi fiind gata să apună soarele, având el osârdie spre razboi, rugatu-s-a lui Dumnezeu şi a zis să stea soarele. Şi îndată a fost oprit soarele din calea lui să nu apună, până ce a înfrânt Iosua pe cei străini care au fugit, şi i-au biruit cu putere. Apoi povătuind el poporul, şi trecându-i prin pustie şi împărtindu-le pământul făgăduinţei, şi judecând pe popor douăzeci şi şapte de ani, s-a făcut înfricoşător vrăjmaşilor. Şi arătându-şi bărbăţia şi fapta bună în multe războaie, a murit, şi a fost îngropat cu cinste de poporul său.

Tot în această zi, pomenirea Sfintelor 40 de Muceniţe Fecioare, şi a lui Amun Diaconul, dascălul lor.

Aceste Sfinte Fecioare erau din Adrianopolul Macedoniei. Şi fiind creştine au urmat lui Hristos, având şi dascăl pe Diaconul Amun. Fiind prinse de Vaul, ighemonul Adrianopolului, şi mult fiind chinuite ca să se închine idolilor, s-au rugat lui Dumnezeu, şi fiind spânzurate, în vazduh, chinuindu-se multe ceasuri, căzând jos, au pierit.

Apoi a fost spânzurat Sfântul Amun, şi l-au zgâriat pe coaste, după aceea au pus coif ars pe capul său. Şi izbăvindu-se el a fost trimis împreună cu sfintele fecioare de la Bereia la Iraclia Traciei la Licinie tiranul. Şi din porunca acestuia, zece dintr-însele au fost băgate în foc, iar la opt, împreună cu dascalul lor, li s-au tăiat capetele; Şi alte zece, săbii prin gura şi prin inima suferind, s-au sfârşit; şase au fost tocate cu cuţitele; iar celelalte şase s-au mutat la Domnul, fiind arse.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici şi fraţi buni, Evod, Calista şi Ermoghen.

Aceşti sfinţi mucenici, frati buni fiind, precum erau născuţi dintr-un pântece, aşa s-au născut şi duhovniceşte prin scăldătoarea cea dumnezeiască pe vremea propovăduirii. Şi de vreme ce au fost pârâţi către cel mai mare ce era biruitor atunci, că sunt creştini, şi cunoscându-se bun-neamul şi neîngrozită starea sufletului lor, moarte de sabie asupra lor au rânduit, şi aşa sfârsindu-si calea muceniciei, la Domnul s-au mutat.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Meletie cel Nou, care s-a nevoit în muntele Miupoliei (Myopolis) de lângă Theba, în Capadocia, şi care cu pace s-a săvârşit.

Sfântul Meletie s-a născut în Capadocia (Asia Mica), către anul 1035. Puţin dotat pentru studii, el a cerut şi a primit de Dumnezeu, după rugăciuni fervente, darul cunoaşterii Sfintelor Scripturi, pe care le-a citit şi meditat fără încetare tot restul vieţii sale.

Devenit monah la Constantinopol, el a plecat în plerinaj la Ierusalim, pe atunci ocupat de turci. De acolo a vizitat Roma, unde s-a închinat la mormântul Sfinţilor Apostoli, iar apoi s-a instalat în Grecia, la mânăstirea de pe muntele Miopolis, în vremea domniei împăratului bizantin Alexis Comnenul (1081-1118). Aici a făcut dovada de o ascultare şi de o smerenie exemplare în viaţa comunitară, şi de un zel arzător în lungile privegheri pe care le făcea în fiecare noapte în chilia sa, nedând nicidecum odihnă pleoapelor sale pâna ce nu uda patul sau cu lacrimi (cf. Ps. 131). O asemenea purtare dădătoare de sfinţenie i-a atras desigur ura diavolului, care l-a supus la îngrozitoare ispite şi boli. Dar, încă o dată, Meletie s-a arătat biruitor prin răbdare, şi astfel Dumnezeu i-a dăruit mulţime de harisme - a profeţiei, a inainte-vederii, a discernământului, a vindecării bolilor -, pe care sfântul le-a utilizat spre folosul şi mântuirea ucenicilor săi.

A adormit în pace, şi sufletul lui s-a alipit cetelor îngeresti, la 1 septembrie 1105.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Anghel, care a mărturisit în Constantinopol, la anul 1680, şi care prin sabie s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sinaxar 2 Septembrie

În această lună, în ziua a doua pomenirea Sfântului Mucenic Mamant (sau Mamas).

Acest sfânt a trait în a doua jumătate a secolului al III-lea şi era din cetatea Gangra, în Paflagonia (Asia Mică). Părinţii săi erau creştini, şi fiind prinşi pentru credinţă în Hristos şi băgaţi în temniţa, Mamas (Mamant) s-a născut acolo, în închisoare.

Murind părinţii lui în temniţă, fericitul acesta a fost luat de o femeie creştină, anume Ammia, care l-a crescut. Şi deoarece copilul striga adesea pe maică-sa zicând "mama", ea i-a pus numele Mamant.

Iar dacă s-a făcut de cincisprezece ani, aflându-l că este creştin, l-au prins şi l-au bătut cu toiege, şi spânzurându-i un plumb pe grumaz l-au aruncat în mare. Dar prin dumnezeiască putere, mântuit de primejdie, s-a ascuns într-o peşteră, şi se hranea cu lapte de ciută. Şi iarăşi prinzându-l, l-au supus la şi mai grele chinuri şi, spintecându-i-se pântecele cu suliţe de fier, s-a mutat din lumea aceasta.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor şi Drepţilor Eleazar şi Fineas, fiul sau, preoţi ai Vechiului Legământ.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor 3628 de mucenici din Nicomidia.

Sfinţii 3628 de mucenici din Nicomidia au suferit chinurile sub împăraţii Diocletian (284-305) şi Maximian (284-305). Aceştia erau creştini ce veneau din Alexandria (Egipt), unde au cunoscut credinţa creştină odată cu mucenicia sfântului Petru, Arhiepiscop de Alexandria (25 noiembrie).

Luându-şi femeile şi copiii cu ei, aceştia au venit în Nicomidia şi s-au prezentat pe ei înşişi de bună voie în faţă chinuitorilor spunând simplu : "Noi suntem creştini". La inceput Diocletian a încercat să-i convingă să renunţe la Hristos, dar văzând că nu ajunge la nici un rezultat, a poruncit să li se taie capetele, iar trupurile să fie aruncate într-o groapă în flăcări.

Mulţi ani după aceea, moaştele sfinţilor mucenici s-au descoperit în diferite împrejurări minunate şi pline de har.

Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi părintelui nostru Ioan Postitorul, patriarhul Constantinopolului (582-595).

Acest între sfinţi Parintele nostru Ioan, a trăit pe vremea împărăţiei lui Iustin II (565-578), Tiberiu şi Mauriciu. Se năcuse în Constantinopol, şi fusese lucrător de aur, om evlavios şi iubitor de săraci şi de straini, şi temător de Dumnezeu.

Acesta a primit pe un monah anume Eusebie, ce venea din Palestina. Acesta umblând pe cale de-a dreapta sfântului auzea zicându-i-se: "Nu-ţi este îngăduit Avva să mergi de-a dreapta celui mai mare". Prin aceasta Dumnezeu arăta de mai înainte arhieria care avea să i se dea. Apoi a fost cunoscut de Sfântul Eutihie scolasticul şi arhiereul lui Dumnezeu, care l-a sfătuit să se tundă ca fiind vrednic să intre în rândul clericilor. Fiind el încă diacon, a venit la biserica Sfântului Laurenţiu în amiaza zilei. Şi a aflat acolo pe un oarecare pustnic, pe care nu-l ştia nimeni de unde era venit; şi acesta arătă sfântului treptele jertfelnicului. Şi iată acolo se vedea multime mare de sfinţi şi glas amestecat de cântare minunată, şi toţi erau îmbrăcaţi în vesminte albe strălucitoare. Ajungând el împărţitor si slujitor al banilor bisericii, când se întorcea de la şes şi avea numai o pungă, dăruia la săracii ce veneau la el, iar punga nu se golea. Dar ajungând la locul ce se cheama Boul, un oarecare dintre săraci striga si zise: "Doamne miluieşte până când se va deşerta această pungă". Si numaidecât punga ramase deşartă. Iar sfântul cautând spre acela, cu un chip înfricoşător, îi zise: "Dumnezeu să te ierte, frate".

După adormirea patriarhului Eutihie, voind ca să fie hirotonit, nu se supunea poruncii până ce a văzut această vedenie înfricoşătoare: marea se suia până la cer, şi un cuptor de foc înfricoşător şi mulţime de îngeri care ziceau aşa: "Nu poate fi într-alt chip, ci taci; că altfel vei ispiti şi una şi alta". Şi acestea îi ziceau cu asprime. Atunci, deşi nu voia, s-a dat pe sine de a fost hirotonit patriarh al Constantinopolului, petrecând cu nevoinţă desăvârşită şi cu viaţă cinstită prin toată fapta bună până la sfârşit.

Acesta trecând pe mare (pe la Evdomon), şi făcându-se mare furtună, cu rugăciunea sa şi cu semnul crucii, a adus marea la linişte. Ioan Gazeanul, scolasticul, pătimind de curgerea ochilor, şi luând împărtăşanie de la sfântul, care zicea: "Trupul lui Hristos, Celui ce a tămăduit pe cel din naştere orb", l-a sărutat şi s-a tămăduit.

Fiind moarte mare, a dat unui om credincios două coşniţe; una deşartă şi alta plină de ghioci, şi îi zise: "Stai la locul ce se numeşte Boul şi numără morţii câţi trec, deşertând ghiocii în coşniţa cea deşartă. Şi făcând aceasta o dată si de două ori, a cunoscut că în întâia zi au ieşit afară trei sute douăzeci şi trei de suflete, şi a doua zi făcând asemenea, a cunoscut că a mai încetat puţintel. Şi făcând aceasta şapte zile, află că s-a potolit de tot molima datorită rugăciunii sfântului.

La înfrânare atât se nevoia, încât n-a băut apă şase luni, făra cât numai miezul unei lăptuci i-a fost şi mâncare şi băutura, sau puţintel pepene; ori struguri sau smochine, schimbându-le. Acestea i-au fost hrana, în treisprezece ani şi jumătate ai arhieriei sale. Iar somnul lui era, sezând cu pieptul lipit de genunchii săi. Înfigea o undrea într-o lumânare aprinsă, si când ajungea focul lumânării la undrea, cădea undreaua într-un lighean, şi se trezea. Iar de se întâmpla să nu audă sunetul undrelei, toată noaptea următoare o petrecea fără somn. O dată, o femeie, fiindu-i bărbatul îndrăcit, şi năzuind către un oarecare om pustnic, îi zise acela: "Mergi la preasfântul Ioan, patriarhul Constantinopolului, că acela îl va lecui". Şi făcând aşa n-a greşit, că luând tămăduirea bărbatului ei cu ruga sfântului, se duse veselă la casa ei. Cu ruga acestuia şi femei sterpe au născut, şi multi bolnavi s-au tămăduit.

Răposând sfântul cu pace, şi mergând preamaritul Nil eparhul să-l sărute, l-a sărutat şi sfântul pe el, văzând toţi şi mirându-se. A fost îngropat înăuntrul altarului Sfinţilor Apostoli, precum era vrednic, mărind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Diomid, care fiind spintecat cu sabie, s-a săvârşit; a Sfântului Iulian, căruia zdrobindu-i-se capul cu lemn, s-a săvârşit; a Sfântului Filip, care de sabie s-a săvârşit; a Sfântului Evtihian, care pe grătar de foc s-a săvârşit; a Sfântului Isihie, care sugrumat, s-a săvârşit; a Sfântului Leonid, care de foc s-a săvârşit; a Sfântului Eutihie, care fiind răstignit, s-a săvârşit; a Sfântului Filadelf, căruia îngreunându-i-se grumajii cu piatra, s-a săvârşit; a Sfântului Melanip, care de foc s-a săvârşit; şi a Sfintei Partagapi, care în mare s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Aitala şi Amun.

Aceşti sfinţi au fost pârâţi către Vaud, ighemonul Adrianopolei din Tracia, că sunt crestini. Deci întrebându-i să-şi spună neamul şi vrednicia ce au, ei au raspuns că sunt creştini. Apoi poruncindu-le să jertfească la idoli şi ei neplecându-se, i-au batut cu vine de bou atât de mult, încât în bătaie şi-au dat sufletele în mâna lui Dumnezeu.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sinaxar 3 Septembrie

În această lună, în ziua a treia, pomenirea Sfântului Sfinţitului Mucenic Antim, episcopul Nicomidiei.

Sfăntul Antim era episcop al oraşului Nicomidia (în Bitinia - Asia Mică) atunci când, din porunca împăratului Diocleţian (284-305), la anul 288, s-a dat foc bisericii din Nicomidia, murind pentru Hristos douăzeci de mii de creştini (mucenici prăznuiţi în 28 decembrie). El s-a aflat în fruntea credincioşilor săi în această încercare şi i-a încurajat a-şi pună în Dumnezeu toată încrederea şi nădejdea. Atunci, prin harul şi providenţa lui Dumnezeu, sfântul Antim şi alţi câţiva creştini, au scapat de moarte şi s-au ascuns în munţii din împrejurimi.

Dar după câţiva ani ei au fost prinşi şi sfântul episcop a fost adus legat înaintea lui Maximian (305-311), unde se aflau de faţă toate uneltele cele pentru chinuire. Şi, de vreme ce-l întrebară, a mărturisit cu îndrăzneala şi nesilit de nimeni pe Hristos. Pentru aceea întâi i-au zdrobit coastele, apoi l-au rănit cu fier încins; l-au întins gol deasupra unor hârburi şi l-au bătut cu toiege; l-au încălţat cu încălţăminte de aramă arsă în foc, şi apoi i-au tăiat capul. Dar, minunea lui Dumnezeu, şi după moartea sfântului părul a continuat să-i crească pe capul tăiat.

Tot în această zi, pomenirea sfintei Febe, diaconiţa la Cenchreae lângă Corint.

Această sfântă a fost diaconiţă a Bisericii şi următoare sfântului apostol Pavel, care o pomeneşte în epistola către Romani 16, 1-2.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Teoctist, împreună-ajunător cu marele Eftimie.

Sfântul Teoctist al Palestinei a fost un mare ascet care a trăit în sălbăticia iudeică numită Wadi Mukellik. La început a fost împreună-nevoitor cu Sfântului Eftimie cel Mare (praznuit la 20 ianuarie). Dragostea unuia faţă de celălalt a crescut într-atât încât păreau că sunt două trupuri cu un singur suflet. Cei doi se asemănau foarte mult în virtuţi şi sfinţenie, sprijinindu-se reciproc în nevoinţe. În fiecare an după Bobotează se retrăgeau în deşert pentru a se ruga în pustietate şi se întorceau la chiliile lor în Duminica Floriilor.

După cinci ani petrecuţi împreună, Sfinţii Eftimie şi Teoctist s-au retras în deşert pe durata Postului Mare, descoperind în wadi (=oază) o peşteră mare care a devenit mai târziu biserică. Ei au decis să rămână acolo, fiind convinşi că aceea era voia Domnului. Petrecând izolaţi de lume, trăiau mâncând ierburi sălbatice.

Însă Dumnezeu nu dorea ca aceste candele luminoase să rămână necunoscute. EL dorea ca şi ceilalţi să se bucure de înţelepciunea şi sfinţenia lor. Astfel, într-o zi nişte păstori din Betania i-au descoperit pe cei doi şi au alergat de au spus şi altora din sat despre ei. Nu peste mult timp, ei au fost vizitaţi de mulţi oameni ba chiar şi de călugări care veneau din alte mănăstiri şi doreau să rămână sub ascultarea lor.

Adunându-se mulţi călugări, sfinţii au fost nevoiţi să ridice o lavră deasupra bisericii din peşteră. Teoctist a devenit egumenul lavrei iar Sf. Eftimie a continuat să trăiască în singurătate, în peşteră. Înţeleptul Teoctist a primit pe toţi cei care veneau la el, spovedindu-i şi vindecându-le neputinţele sufleteşti şi trupeşti cu medicamentul spiritual potrivit fiecăruia.

La o vârstă foarte înaintată, sfântul s-a îmbolnăvit şi Eftimie a fost cel care, deşi împlinise şi el vârsta de 90 de ani, l-a vizitat şi l-a îngrijit. Când Sf. Teoctist s-a mutat la Domnul în anul 467, la înmormântarea sa a slujit Patriarhul Anastasie al Ierusalimului.

Sf. Teoctist al Palestinei este altul decât Sf. Teoctist al Siciliei (prăznuit în 4 ianuarie).

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Zinon, care s-a săvârşit, fiind lovit cu pietre şi decapitat.

Sf. Zinon a suferit împreună cu mucenicul Antim episcopul în vremea împăraţilor Diocleţian (284-305) şi Maximian (305-311), care îi persecutau pe creştini. După un incendiu la curtea imperială din Nicomidia, persecuţia creştinilor s-a înteţit, aceştia fiind acuzaţi că au pus foc cu deadinsul. Numai în Nicomiodia de Ziua Naşterii Domnului au fost arşi de vii într-o biserică 20.000 de creştini. Această monstruoasă inumanitate nu i-a speriat pe creştini, care au continuat să-şi mărturisească credinţa cu tărie, îndurând mucenicie pentru Hristos.

Câţiva ani mai târziu, soldatul Zinon l-a denunţat pe împăratul Maximian pentru persecuţiile nedrepte ale creştinilor, drept care a fost lovit cu pietre şi decapitat.

Tot în această zi, pomenirea Sfintei Vasilisa din Nicomidia.

Fiind domnitor în Nicomidia Alexandru, care prigonea pe crestini, a fost adusă înaintea lui şi sfânta.

Domnitorul, văzând neînduplecarea ei, a poruncit să o bată peste obraz, iar ea mulţumea lui Dumnezeu; atunci a poruncit să o dezbrace de îmbrăcăminte şi să o bata cu toiege. Iar ea mai mult mulţumea lui Dumnezeu. Şi atâta au bătut-o peste tot trupul, încât era o rană peste tot. Apoi a fost supusă la nenumarate chinuri, dar ea striga: "Multumescu-Ţi Doamne, Dumnezeul meu". Văzând domnitorul că ea socoteşte chinurile ca nişte jucarii, a poruncit să fie încins un cuptor şi să fie aruncată în el. Sfânta şi-a facut semnul crucii şi a intrat în mijlocul văpăii şi stând multe ceasuri, a fost păzită nevătămată, aşa cum a rămas nevătămată şi din alte chinuri. Acestea toate văzându-le domnitorul se minuna şi, umilindu-se cu sufletul în ce chip sunt judecăţile lui Dumnezeu, a căzut la picioarele sfintei zicând: "Miluieşte-mă roaba lui Dumnezeu, cerescul împărat, şi mă iartă de câte rele am arătat faţă de tine, şi mă fă şi pe mine ostaş împăratului tău, de vreme ce, precum zici, primeşte şi pe cei păcătoşi".

Atunci sfânta, mulţumind Atotputernicului Dumnezeu, învăţă pe domnitor şi ducându-l în biserică la Antonie episcopul, l-a botezat. După ce a fost botezat, domnitorul a zis către sfânta: "Roaba lui Dumnezeu, roagă-te pentru mine să fiu iertat pentru cele ce ţi-am făcut ţie, şi să săvârşesc cu bună săvârşire vremea vieţii mele". Sfânta făcând ruga, iar Alexandru dând mărire şi mulţumită lui Dumnezeu, numaidecât şi-a dat sufletul către Domnul. Sfânta, îngropându-i trupul, a ieşit împreună cu episcopul din cetate afară ca la trei mile şi, aflând o piatră, a stat pe ea si, rugându-se, a izvorât apa şi a băut şi a mulţumit lui Dumnezeu; şi mergând încă puţin zise: "Doamne, primeşte duhul meu cu pace". Acestea zicând şi, îngenunchind la pământ, s-a dus către Domnul cu bucurie, veselindu-se şi mulţumind lui Dumnezeu. Deci episcopul Antonie a a îngropat-o, făcându-i mormântul lângă piatra din care izvorâse apa la rugăciunea sfintei.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Aristion, episcopul Alexandriei din Cilicia, care prin foc s-a săvârşit.

Sf. Aristion a fost episcopul Alexandriei Inferioare, în Cilicia (Asia Mică). Acesta s-a născut în orăşelul Aribazo, eparhia Apamea din Siria, la începutul celui de-al doilea secol, din părinţi păgâni, trăindu-şi primii ani de viaţă în idolatrie.

Nu ştim ce educaţie primară a primit Sf. Aristion sau unde a studiat mai departe, dar ştim că nimic nu i-a satisfăcut căutarea pentru adevăr. Mucenicul Antonie, pe atunci un băieţel de zece ani, i-a arătat calea spre adevăr, învăţându-l adevărata credinţă astfel încât Aristion a crescut duhovniceşte.

Riscându-şi viaţa, într-o perioadă în care persecuţia era în floare, Antonie nu era doar un simplu membru al bisericii locale ci un propovăduitor al credinţei lui Hristos. Lucrarea sa pentru Aristion a fost binecuvântată pentru că şi acesta se ruga pentru tânărul său prieten, amintindu-şi de strădania şi curajul acestuia de a înfrunta pericolul pentru credinţa adevărată. Nu numai că Antonie a devenit mucenic al lui Hristos la vârsta de 20 de ani dar a mai călăuzit un suflet pe calea mântuirii, pe Sf. Aristion.

Câţiva ani mai târziu, Sf. Aristion a fost sfinţit episcop de Isso în Cilicia, fiind un bun păstor pentru turma sa.

Într-o zi, conducătorul Alexandriei l-a arestat pe Aristion pe motiv că era creştin. Fiind supus unui proces public, sfântul episcop nu s-a pierdut cu firea. Pacea sa l-a făcut pe egumenul roman să înţeleagă că nu-i va fi uşor să trateze cu acest om. La început a vrut să-l depărteze de Hristos prin vorbe măgulitoare şi promisiuni. Văzând că nu au nici un efect, acesta a trecut la ameninţări cu tortura. Dar Sf. Aristion stătea în faţa egumenului şi a consilierilor săi rugându-se cu milă şi cu dragoste pentru sufletele lor. Chiar şi întemniţat, prizonierul era mai puternic decât captivii săi, refuzând închinarea la idoli.

Înaintea unei mulţimi de idolatri, sfântul a vorbit despre Dumnezeu şi Sfânta Treime, prin care toate s-au făcut, despre întruparea ca om a Mântuitorului Hristos din dorinţa lui Dumnezeu de a ne salva sufletele, despre cum Hristos aduce salvarea omului păcătos, dându-i şansa de a se mântui.

"Ce goale sunt aceste statui fără de suflet şi ce neajutorat pare eparhul vostru în hainele lui scumpe!, spuse episcopul."

Cei care l-au auzit vorbind pe sfânt au fost impresionaţi de curajul său. Aristion i-a invitat să creadă în adevărul pe care el îl descoperea lor. Oamenii au înţeles că acela era un om deosebit, un sfânt şi au dorit să asculte cuvântul său.

Eparhul roman n-a putut să-l îngenuncheze pe Aristion decât prin violenţă, condamnându-l la moarte. El a ordonat soldaţilor săi să aprindă un cuptor mare şi să-l arunce pe sfânt în flăcări. Sfântul a rămas curajos până la sfârşit. Puţinii creştini prezenţi la execuţie s-au abţinut să nu plângă. Ei se rugau în şoaptă pentru sfânt, fiind foarte trişti că părintele lor îi părăsea. Ei ştiau totuşi că păstorul lor sufletesc nu va înceta să se roage pentru ei, mai ales acum că se duce la Hristos. Până la ultima suflare sfântul a înălţat imnuri de laudă lui Dumnezeu.

Eparhul nu ştia ce greşeală mare săvârşeşte. El n-a înţeles că moartea nu înseamnă sfârşitul nici pentru om nici pentru adevăr. Nimic nu-l putea despărţi pe Sf. Aristion de Fântâna Vieţii, Domnul pregătindu-i cununa izbăvirii.

După stingerea focului, fiii duhovniceşti ai sfântului au luat din cuptor cât de multe oase au putut şi cu evlavie au îngropat sfintele moaşte într-un loc străin, nedescoperit nici până în zilele noastre.

În anul 2003, în Grecia John G. Thalassinos a publicat o biografie mai amănunţită a sfântului, sub titlul: SFÂNTUL SFINŢIT MUCENIC ARISTION (Atena, 2003), care conţine slujba şi acatistul sfântului întocmite de Ieromonahul imnograf Atanasie de la Mănăstirea Simonos-Petras din Muntele Athos.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Hariton, care fiind aruncat în groapa de var, s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sf. Mucenic Arhontiul, care cu foamea fiind chinuit, s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea celui întru sfinţi împăratul Constantin cel Nou (cel Tânăr), care se săvârşeşte în Biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului noului Mucenic Polidor, care a mărturisit în Efesul cel nou la anul 1794 şi prin sugrumare s-a savârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sinaxar 4 Septembrie

În această lună, în ziua a patra pomenirea Sfântului Sfinţitului Mucenic Vavila, arhiepiscopul Antiohiei celei mari, şi a celor împreună cu dânsul Sfinţii trei prunci, care prin sabie s-au săvârşit.

Ieromartirul Vavila şi cu el Cei Trei Tineri Urban, Prilidjan, Epoloniu şi mama lor Cristodula au murit ca martiri sub împăratul Decius (249-251). În timpul şederii sale în cetatea lor Antiohia, împăratul a organizat cu mare pompă un festival în cinstea zeilor păgâni.

În acelaşi timp, sfîntul şi de-Dumnezeu-temătorul Episcop al Antiohiei, Vavila, slujea Sfînta Liturghie în biserică; se ruga pentru turma lui şi o învăţa cu curaj să treacă prin toate suferinţele pentru credinţa în Hristos. După abominabilă să închinare la idoli, Decius, curios să cunoască Sfintele Taine, a hotărît să intre în biserică şi prin vizita sa să profaneze locaşul sfînt al Domnului.

Această veste a ajuns la urechile episcopului, care a ieşit în întâmpinarea sa şi a blocat intrarea în biserică pentru că nu dorea să îngăduie împietate în casa lui Dumnezeu. Când împăratul a încercat să se apropie de uşile bisericii, Sfântul Vavila l-a împins cu mâinile sale, încît împăratul a trebuit să renunţe la intenţia sa. El voia să se răzbune pe sfânt imediat, dar văzînd mulţimea de creştini, i-a fost teamă de o răscoală.

În ziua următoare împăratul, furios, dădu ordin să se dea foc templului creştin şi să fie adus în faţa lui Episcopul Vavila. Când a fost întrebat de ce insultă demnitatea imperială, nu dă voie împăratului să intre în biserică şi nu îi respectă funcţia, sfântul episcop a răspuns : "Oricine s-ar ridica împotriva lui Dumnezeu şi vrea să îi pîngărească lăcaşul, nu e demn de respect şi a devenit duşmanul lui Dumnezeu".

Împăratul a cerut ca sfântul episcop să se închine idolilor şi astfel să ispăşească pentru jignirea adusă împotriva lui, altfel să fie executat. După ce s-a convins singur că sfântul episcop mucenic avea să rămână neclintit în credinţa sa, el a ordonat comandantului militar Victorinus să îl lege în lanţuri grele şi să îl conducă prin cetate cu ruşine. Sfântul martir i-a răspuns : "Împărate, pentru mine aceste lanţuri sunt atât de onorabile pe cât îţi este ţie coroana imperială, şi, suferind pentru Hristos, îmi e la fel de uşor de acceptat pe cît îţi este ţie puterea imperială ; moartea întru Regele Nemuritor îmi e la fel de plăcută pe cît îti este ţie viaţa".

În încercare cu Episcopul Vavila se aflau trei fraţi tineri, care nu îl abandonaseră nici în cele mai grele clipe. Văzîndu-i, împăratul a întrebat : "Cine sunt aceşti copii ?"

"Aceştia sunt copiii mei duhovniceşti" răspunse sfîntul, "şi i-am crescut în pioşenie, le-am dat o educaţie, i-am călăuzit în ale culturii, şi aici într-un trup mărunt se află înaintea ta aceşti bravi tineri şi creştini desăvârşiţi. Pune-i la încercare şi vei vedea".

Împăratul a încercat în tot felul de moduri să îi ademenească pe tineri şi pe mama lor Hristodula să renunte la Hristos, dar în zadar. Apoi, cuprins de furie, a ordonat ca fiecare dintre ei să fie biciuit cu atîtea lovituri cîţi ani aveau. Primul a primit douăsprezece lovituri, al doilea, zece şi al treilea, şapte. Lăsîndu-i pe mamă şi copii, torţionarul a conjurat din nou pe episcop, spunîndu-i că acei copii renunţaseră la Hristos. Dar minciuna repede a ieşit la iveală şi nu a reuşit.

Apoi el a ordonat ca toţi martirii să fie legaţi de un copac şi arşi cu focul. Văzând curajul stoic al sfinţilor, în cele din urmă împăratul i-a condamnat la moarte prin tăierea capului cu sabia.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Vavila, dascălul de la Antiohia, împreună cu cei de sub ascultarea lui, optzeci şi patru de copii, care de sabie s-au săvârşit.

Împărăţind Maximian la Nicomidia, creştinii se ascundeau din pricina gonirii împotriva lor. Mergând cineva la împăratul, îi zise: "Împărate, un bătrân, anume Vavila, şade într-o cămară ascuns şi învaţă pe pruncii celor nebuni să nu cinstească pe zei, ci să cinstească pe Cel răstignit". Şi îndată trimiţând cu dânsul ostaşi, au adus pe Vavila cu ucenicii lui înaintea împăratului. Şi-i zise împăratul: "De ce nu te închini la zeii la care se închină toată lumea? De ce amăgeşti şi pe prunci să nu se închine la ei?" Iar sfântul răspunse: "Zeii păgânilor, o, împărate, sunt demoni, iar Dumnezeul nostru a făcut cerurile; dar tu şi cei ce sunt cu tine fiind orbi, nu vedeţi adevărul". Aceste cuvinte aduseră pe împăratul şi pe cei ce erau cu dânsul la mânie, şi au poruncit la patru ostaşi să-l bată cu pietre peste obraz, peste coaste şi peste vine, să-i zdrobească umerii şi gleznele, cu pietre, şi, după ce-i zdrobiră toate încheieturile, îi puseră legături grele la grumaji şi la picioare şi l-au băgat în temniţă. După aceea aduseră pruncii, optzeci şi patru fiind la număr, parte bărbătească şi femeiască. Şi a început împăratul a-i lua cu cuvinte amăgitoare, dar ei nu răspundeau, ci se întorceau unii la altii. Văzând că nu răspund, a osebit pe zece dintr-înşii, cei mai mari la vârstă, şi le zise: "Iată voi ca nişte înţelepţi supuneţi-vă poruncii mele, şi faceţi jertfă la zei, şi veţi fi în palat cu mine, îndulcindu-vă mai bine". Atunci Amonie şi Donat ziseră împăratului: "Noi fiind credincioşi, nu jertfim la demoni surzi şi muţi". Atunci a poruncit să-i bată, şi întorcându-se împăratul către ceilalţi prunci, le-a zis: "Jertfiţi cel puţin voi, ca să nu păţiţi mai rele decât cele ce au păţit aceştia". Dar şi ei strigă: "Creştini suntem, şi nu vom jertfi; ci anatema să fii tu şi zeii tăi". Atunci a poruncit să-i bată şi să-i bage în temniţă, să se chinuiască de foame.

Iar a doua zi a poruncit să spânzure pe dascălul lor, şi pe prunci, pe fiecare îl întreba, dacă se leapadă de Hristos şi de dascălul lor. Şi văzând că nu vor să se lepede, a poruncit să li se taie capetele tuturor împreună şi dascălului. Mergând înainte sfântul la locul cel rânduit cu cei optzeci şi patru de ucenici ai săi, cânta: "Iată eu şi pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu". Şi sosind la locul sfârşitului, după porunca împăratului, întâi i-au tăiat capul Sfântului Vavila, apoi au tăiat şi pe prunci. Iar unii credincioşi mergând noaptea, şi punând într-o corăbioară moaştele, le-au dus la Bizanţ, le-au pus către partea de miază-noapte, afară din cetate, în trei sicrie unde este satul ce se cheamă Moni, dând laudă şi mulţumire lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Teotim şi Teodul care, dintre slujitorii chinuitori crezând, în foc s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Prooroc Moise, care cu pace s-a săvârşit.

Acesta s-a născut în Egipt şi l-a luat din apă fiica lui Faraon şi l-a făcut sieşi fiu şi l-a învăţat toată înţelepciunea egiptenilor. Înaintând el cu vârsta şi făcându-se de patruzeci de ani, a ucis un bărbat egiptean care bătea pe un evreu. Pentru aceea temându-se a fugit în pământul Madiam. Şi acolo luându-şi femeie pe Semfora, fata lui Iotor, i s-a arătat Dumnezeu în para rugului. Şi plinind acolo patruzeci de ani, din porunca lui Dumnezeu, s-a pogorât la Egipt către Faraon, ca să-l facă să libereze pe evrei să aducă jertfă lui Dumnezeu. Şi devreme ce acela nu voia să asculte, îndată a bătut Egiptul cu zece plăgi şi luând poporul cu Pronia şi voia lui Dumnezeu, cu argint şi cu aur, şi trecându-i Marea Roşie şi învăţându-i cu semne, i-a întărit cu Legea. Dar pentru că a mâniat pe Dumnezeu cu grăirea împotrivă, suindu-se în munte a murit, fiind de 120 de ani, înainte de venirea lui Hristos cu 1485 de ani.

Tot în această zi, pomenirea Sfintei Ermiona, una din fiicele lui Filip Apostolul.

Sfântul Apostol Filip (prăznuit pe 11 octombrie), care a botezat pe famenul Candachiei, a avut patru fiice, pe care Evanghelistul Luca le mărturiseşte de proorociţe şi fecioare. Dintre acestea Ermiona şi Eutihia s-au dus în Asia căutând pe Teologul Ioan, şi neaflându-l căci se mutase, aflat-au pe Petronie, ucenicul lui Pavel Apostolul, şi luând învăţătură de la dânsul, urma obiceiurilor lui. Iar Ermiona se deprindea cu mestesugul doctoriei. Drept aceea venea mulţime multă, şi lecuia pe toţi, chemând numele lui Hristos.

Trecând însă Traian împăratul asupra perşilor, se arătă sfânta că este creştina şi aducând-o înaintea lui căută să o înşele cu amăgiri şi să o despartă de Hristos. Dar de vreme ce nu voia să se supună, a poruncit ca să o bată peste obraz multe ceasuri. Iar Ermiona văzând pe Domnul sezând la judecată în chipul lui Petronie, care îi grăia şi o întărea, socotea bătăile ca o nimica.

Deci văzând împăratul întărirea şi neînduplecarea gândului ei, ruşinându-se, a slobozit-o. Şi de atunci, deschizând în Asia sălăşluire de oaspeţi, odihnea pe toţi şi-i lecuia şi sufleteşte şi trupeşte. Şi Domnul se preamărea în toate zilele de către tot omul, cât a trăit împăratul Traian.

Iar dacă a murit el, împărăţind Adrian, ginerele său, şi înştiinţându-se de cele despre sfânta, trimise slujitori de o aduseră înaintea lui si-i zise: "Spune-mi, bătrâno, de câti ani eşti, şi de ce neam, şi în ce stare te afli?" Iar sfânta, răspunzând, zise: "Domnul meu Hristos ştie de câţi ani sunt şi de ce neam". Împăratul zise: "Dezbracaţi-o de haina ei şi o bateţi fără de milă", zicându-i să răspundă cu smerenie la cele ce o întreabă împăratul; şi aşa au bătut-o cumplit. După aceea a supus-o la chinuri îndelungate în căldări cu smoală, din care a rămas nevătămată. Şi scoţând-o a grăit ea către împăratul: "Împărate! Domnul meu m-a întors spre somn în căldare, şi am văzut unde mă închinam marelui zeu Iraclie". Iar el bucurându-se îi porunci să intre în capiste. Atunci sfânta făcând rugăciune întru sinesi către Iubitorul de oameni Dumnezeul nostru, îndată se făcu tunet din cer, şi căzând jos la pământ idolii care erau în capiste, se zdrobiră şi se făcură pulbere. Şi ieşind, sfânta zise împăratului: "Intră înăuntru de ajuta zeilor, că au cazut şi nu pot să se scoale".

Intrând împăratul şi văzând zdrobirea idolilor, a poruncit să i se taie cinstitul ei cap afară din cetate. Şi luând-o Teodul şi Timotei, au ieşit din cetate şi neîngăduindu-i să-şi facă rugăciunea, s-au repezit cu obraznicie asupra ei, dar li s-au uscat mâinile. Rugându-se atunci de sfânta, şi crezând cu tot sufletul în Domnul nostru Iisus Hristos s-au însănătoşit, şi au rugat pe sfânta ca să se roage pentru dânsii să-si dea sufletele lor către Domnul înaintea ei. Şi aceasta făcându-se a răposat şi ea cu pace, aproape de acelaşi loc. Şi venind oarecare credincioşi binecinstitori, şi luându-le moaştele le puseră în Efes în loc ales şi însemnat, întru mărirea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Chentirion, Ochean, Teodor, Amian şi Iulian, ce se trăgeau din satul Candaveu.

Aceşti sfinţi pentru mărturisirea cea întru Hristos, după alte multe chinuri din porunca lui Maximian au fost băgaţi într-o baie înfierbântată; dar scăpând de acolo prin dumnezeiescul înger, li s-au tăiat picioarele cu tesla, şi fiind aruncaţi în foc, şi-au primit sfârşitul.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici: Ermiona şi surorile ei, Haritina şi Eutihia, Petronie, Zarvil, Tatuil şi Veveea.

Aceşti sfinţi au trăit pe vremea împăratului Adrian. Dintre ei Tatuil era preot al idolilor, dar printr-un oarecare episcop, a venit la credinţa. Pentru aceea a fost bătut cu toiege de Avgar domnitorul, ars pe obraz, şi chinuit în multe şi felurite chipuri. Iar la urmă prin sabie s-a săvârşit, împreună cu sora sa Veveea.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sinaxar 5 Septembrie

În această lună, în ziua a cincea, pomenirea junghierii Proorocului Zaharia, tatăl Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan.

Sfântul Profet Zaharia şi Dreapta Elisabeta au fost părinţii Sfântului Profet Înaintemergător şi Botezător Ioan. Ei erau descendenţi din neamul lui Aaron: Zaharia, fiul lui Barac, a fost preot în Templul din Ierusalim iar Elisabeta a fost sora Sfintei Ana, mama Preasfintei Fecioare Maria. Cele două femei căsătorite şi evlavioase sufereau de nerodire a trupului, ceea ce pe vremea aceea era luat drept pedeapsă de la Dumnezeu.

Într-o zi, în timpul slujbei din templu, un înger i s-a arătat lui Zaharia care i-a spus că soţia sa bătrână va naşte prunc, "care va fi mare înaintea Domnului" (Luca 1:15) şi "va merge înaintea Lui cu duhul şi puterea lui Ilie" (Luca 1:17).

Zaharia s-a îndoit de această prezicere şi pentru această slăbire în credinţă el a fost pedepsit, luându-i-se graiul. Când Elisabeta a născut un fiu, fiind insuflată de Duhul Sfânt i-a dat numele Ioan, deşi nimeni din familie nu mai avea acest nume.

Când l-au întrebat şi pe Zaharia acesta a scris şi el numele de Ioan pe o tablă. Imediat după aceasta i-a revenit darul vorbirii şi a început să profeţească despre fiul său care urma să fie Înaintemergătorul Domnului.

Când Irod împăratul a auzit de la magi despre naşterea Mântuitorului, a dat ordin să fie omorâţi toţi copiii de parte bărbătească de până la doi ani din Betleem şi din împrejurimi, sperând astfel să nu-i scape nici pruncul Iisus.

Irod ştia despre naşterea neobişnuită a lui Ioan şi vroia să-l omoare, crezând că acesta era viitorul Rege al Iudeilor cel din profeţii. Dar Elisabeta s-a ascuns cu pruncul în munţi şi s-a rugat la Dumnezeu să-i scape de prigonitori. Din mila Domnului muntele s-a crăpat şi i-a adăpostit pe mamă şi fiu până ce prigonitorii au dispărut.

În acele zile tragice, Zaharia slujea în templu iar soldaţii lui Irod au încercat în zadar să afle de la acesta unde se ascundeau Elisabeta şi Ioan. Apoi, aceştia l-au omorât pe sfântul profet, înjunghiindu-l în faţa altarului (Matei 23: 35).

Elisabeta a murit la 40 de zile după soţului ei şi Sf. Ioan, ocrotit de Dumnezeu, a trăit în pustie până în ziua în care a apărut în faţa poporului lui Israel.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Urban, Teodor, Medimn şi a celor împreună cu dânşii optzeci de preoţi şi leviţi, adică diaconi.

Mucenicii Urban, Teodor, Medimn împreună cu cei 79 de tovarăşi au pătimit la Nicomidia sub împăratul arian Valentus (Valens) (364-378 sau 379). Episcopul ortodox Evagrie a fost înlăturat de la Biserica din Constantinopol şi creştinii care nu au acceptat erezia ariană au fost închişi şi torturaţi.

Ajunşi la disperare, creştinii ortodocşi au cerut sprijinul împăratului şi au trimis la el 80 de oameni religioşi, conduşi de Sfinţii Urban, Teodor şi Medimn.

Auzind plângerile lor justificate, împăratul s-a mâniat foarte tare dar s-a stăpânit să se arate. În secret l-a chemat pe eparhul Modest şi i-a dat ordin să-i omoare pe delegaţi. Modest i-a urcat pe un vapor spunându-le că vor fi trimişi la închisoare, dar apoi le-a dat ordin ofiţerilor să dea foc corăbiei aflată în larg. Astfel, toţi martirii de pe corabie au ars de vii.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Sfintitului Mucenic Avda, episcop de Hormizd, în Persia.

Sfântul acesta a fost pe vremea lui Teodosie împaratul romanilor şi a lui Isdigerd I (399-419) împăratul persilor, în anii 412. Fiind prins de mai-marele vrăjitor care îl silea să se închine soarelui si focului, fiindcă nu s-a plecat, a poruncit să-l bată peste tot trupul cu toiege de trandafir pline de ghimpi, atât de mult, încât a ajuns ca un mort. Pentru aceasta luându-l slujitorii l-au dus la casa sa. Şi după un ceas şi-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea arătarii Sfântului Apostolul Petru la Iustinian împăratul.

Tot în această zi, pomenirea sfântului cuviosului mucenic Atanasie, egumenul (staretul) Mânăstirii Sfântului Simeon Stilitul, la Brest-Litovsk.

Sf. Mucenic Atanasie al Brest-ului a fost bielorus şi s-a născut în anul 1597 într-o familie de creştini numită Filipovici. El a fost bine educat şi cunoştea literatură teologică şi istorică după cum se poate vedea în jurnalul sfântului, care s-a păstrat.

În tinereţe, Sf. Atanasie a fost dascăl în casele comercianţilor polonezi. În 1627 a acceptat tunderea sub egumenul Iosif de la Mănăstirea Sf. Duh din Vilensk. Sf. Atanasie a fost numit ieromonah în 1632 şi ales stareţ al Mănăstirii Duboisk de lângă Pinsk.

Cu ajutorul şi binecuvântarea specială a Maicii Domnului, Sf. Atanasie a reuşit să reînvieze ortodoxia pe teritoriile limitrofe ale Rusiei vechi, care au fost luate de polonezi. Între anii 1638-1648 Sf. Atanasie a făcut ascultare ca egumen al Mănăstirii Bretsk-Simeonov, îndurând abuzuri nesfârşite din partea Uniaţilor şi fiind ilegal persecutat de autorităţile civile. A fost întemniţat de trei ori.

Sfântul a fost dus la Kiev în faţa unui tribunal religios ca să fie judecat dar a fost achitat şi s-a întors la mănăstirea sa. Timp de zece ani Atanasie a luptat împotriva oamenilor răuvoitori, pentru triumful netulburat al ortodoxiei, marturie fiind suferinţele sale.După mai multe încercări de a-i frânge spiritul de luptă pentru ortodoxie, în cele din urmă, după un alt proces care i s-a intentat, sfântul a fost condamnat la moarte prin execuţie, deoarece era împotriva Uniaţilor.

Sf. Atanasie a murit ca martir în noaptea de 4/5 septembrie 1648, iar dezgroparea moaştelor s-a făcut în 20 iulie 1679.

Tot în aceasta zi, pomenirea purtatorului-de-patimire sfântul prinţ Gleb.

Sfântul Prinţ Gleb, botezat cu numele David, a fost unul din primii martiri ruşi cunoscuţi sub numele de "Purtători de pătimiri". El a pătimit împreună cu fratele său, prinţul Boris (botezat în creştinism cu numele de Roman). După uciderea Sf. Boris, Svyatopolk Blestematul i-a trimis Prinţului Gleb un mesager mincinos
care-i aducea informaţii eronate despre tatăl lor, Marele Prinţ Vladimir, mort din cauza unei boli, încercând astfel să scape şi de ultimul pretendent la tronul din Kiev.

Fiind minţit, Prinţul Gleb s-a grăbit să ajungă la Kiev însoţit de o mână de oameni. Fratele său mai înţelept Yaroslav, ajungându-l din urmă la Smolensk, nu l-a putut opri pe acesta din drum, deoarece sfântul Gleb nu-şi putea imagina o astfel de crudă înşelăciune din partea fratelui său Svyatopolk.

Nu departe de Smolensk, ucigaşii au urcat pe nava Sf. Gleb, care nu s-a opus, cerând doar să fie lăsat în viaţă pentru vârsta lui fragedă. Dar la ordinul criminalilor, bucătarul navei i-a tăiat gâtul lui Gleb îngropându-l lângă Smolensk, într-un loc pustiu, între două trunchiuri de copac, într-un sicriu modest din lemn. (+1015). În perioada 1019-1020 fratele său, Yaroslav i-a descoperit mormântul şi trupul neputrezit care a fost mutat la Vyshgorod lângă Kiev şi îngropat lângă sfântul prinţ Boris.

Mai târziu, moaştele fraţilor au fost mutate în 2 mai la Biserica Sf. Vasile cel Mare, săvârşindu-se multe minuni la raclele celor doi sfinţi "Purtători de Pătimiri". Mitropolitul Ioan al Kievului a compus o slujbă pentru prinţii sfinţi fixând şi data prăznuirii lor în comun ziua de 24 iulie, începând din prima jumătate a sec. al XI-lea.

Biserica Rusă i-a cinstit din vremuri străvechi pe aceşti doi sfinţi, care prin rugăciunile lor au ajutat locul lor de naştere, mai ales în perioadele de mari tulburări. Astfel, chiar înainte de Bătălia de la Neva din 1240, Pătimitorii Boris şi Gleb au apărut în vis unui soldat din armata prinţului Alexander Nevsky (23 noiembrie, 30 august şi 23 mai), ajutând ruşii în timpul luptei.

Cronicile sunt pline de mărturii ale milostivirii celor doi sfinţi ruşi şi de minunile care s-au văzut la raclele lor. Multe biserici s-au construit în Rusia care au primit hramul Sfinţilor Purtători de Pătimiri Boris şi Gleb.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.