Sinaxar 6 Septembrie

În aceasta luna, în ziua a sasea, pomenirea minunii celei mari ce s-a facut în Colose (Frigia) de Arhistrategul Mihail.

Când a trecut prin Frigia ca să propovăduiască Evenghelia, Sfântul Apostol Ioan a prorocit o apropiată vizită providenţială a prinţului arhanghelilor, Mihail, în locul numit Heretopa. Şi într-adevăr, la puţin timp, în acel loc în mod minunat a izbucnit din pământ un izvor vindecător de toată boala. Unul din multii credincioşi care s-au perindat pe la acest izvor, a cărui fiică s-a vindecat prin această apa, a contruit pe acel loc, în semn de recunoştiinţa, o mica biserică închinată Arhanghelului Mihail.

Nouăzeci de ani mai târziu, în această biserică s-a aşezat, spre a practica asceza şi a servi la altar, un tânăr numit Arhip, originar din Hierapolis. Pentru zelul şi dragostea acestui tânăr atlet al lui Hristos, Dumnezeu i-a dat harul de a face minuni şi vindecări. Dar oarecare elini, aprinşi de zavistie din pricina minunilor preamărite ce se făceau în biserica Arhistrategului Mihail, au vrut să abată râul care curgea acolo aproape şi să-l pornească asupra Bisericii, că să înece şi Biserică şi să piardă şi pe Arhip. Dar dumnezeiescul Arhistrateg, însuşi arătându-se şi poruncind lui Arhip să se îmbărbăteze, a lovit cu un toiag piatră, şi făcând cale apei printr-însă, de atunci până în ziua de astăzi, se vede cum acolo este înghiţită apa şi se mistuieşte.

Tot în această zi, pomenirea pătimirii Sfinţilor Mucenici Eudoxie, Zinon, Romil şi Macarie.

Acestui Sfânt Romil i s-a tăiat capul în zilele lui Traian, care a trimis la oarecare cetăţi în izgonire unsprezece mii de creştini, şi cu amară moarte i-au omorât. Iar în zilele lui Diocleţian, Eudoxie primind pe slujitorii care îl căutau, le-a spus că el este Eudoxie, şi aceia îl sfătuiau să fugă. Iar el uitând de femeie, de copii, de rude, de casă şi de celelalte, s-a dus înaintea domnitorului din Melitin, şi întâi scoţându-şi brâul de la sine, care era semn de dregătoria comitiei, l-a aruncat în obrazul domnitorului; şi împreună cu dânsul multimea ce sta împrejur, toată ceata lui, 1104 ostaşi, asemenea au făcut. După aceea pe dumnezeiescul Eudoxie l-au întins patru slujitori şi l-au bătut pe coaste, l-au schingiuit şi l-au condamnat a primi moarte prin sabie. Însă când a sosit la locul execuţiei, întorcându-se înapoi şi-a văzut soţia, şi aducându-i aminte de cele ce o învăţase mai înainte şi poruncindu-i să pună sfârşit bun la toate, i-a dat cea de pe urmă învăţătură: să nu plângă pentru moartea lui, ci să-i facă în sat un mormânt fără de semn şi să-i bage trupul acolo şi să cinstească mai mult ziua aceea cu luminată bucurie. Apoi mucenicul ridicându-şi ochii şi mâinile la cer, i s-a tăiat cinstitul cap, împreună cu iubitul său Zinon şi cu ceilalţi sfinţi mucenici. Trecând şapte zile, s-a arătat Sfântul Eudoxie în vis soţiei sale, şi i-a poruncit ei ca să spună Sfântului Macarie să meargă la divan, unde mergând si nevrând să aducă jertfă la idoli, i s-a tăiat şi lui fericitul cap.

Tot în această zi, pomenirea celor 1104 ostaşi, şi a Sfintei Calodoti, care de sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Faust prezbiterul, Macarie, Andrei şi Viv monahul, Chiriac, Dionisie, Andronic, şi sfintele: Andropelaghia şi Tecla, şi Teoctist corabierul, şi alt Chiriac, Dimotul, ţăranul, care de sabie s-au săvârşit.

Aceşti sfinţi au fost pârâţi că sunt creştini, în zilele împăratului Deciu, către Valerie domnitorul Alexandriei. Fiind aduşi sfinţii, si cutremurându-se Valerie de întărirea şi nespăimântarea lor, i-a osândit la moarte prin sabie. Şi luându-şi ei sfârşitul aşa, iubitorii de Hristos ce erau în Alexandria le-au luat trupurile şi le-au băgat în cetate, întru mărirea lui Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Sarapavon senatorul, care de sabie s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sinaxar 7 Septembrie

În această lună, în ziua a şaptea, pomenirea Sfântului Mucenic Sozont.

Acest sfânt se tragea după neam din Licaonia (Asia Mică) şi a trait în timpul împaraţiei lui Diocletian (către 304). Înainte de a primi sfântul botez se numea Tarasie, şi era păstor de oi. De la păstorit el a învăţat arta de a paşte oile duhovniceşti, şi a adus un mare număr de păgâni la credinţă prin propovăduirea sa.

Primind încredinţare printr-o vedenie că a venit vremea de a-şi vărsa sângele pentru Hristos, sfântul s-a dus la un templu idolesc de lânga Pompeiopolis (în Cilicia), unde păgânii adorau o statuie în aur a Artemisei, a tăiat mâna de aur a idolului, iar preţul ce a luat pe ea l-a împărţit săracilor. Pentru care domnitorul locului făcând rău multor bănuiţi nevinovaţi, sfântul s-a vădit pe sine, spre uimirea păgânilor. Şi îndată fost dus în faţă lui Maximian, guvernatorul Ciliciei, a fost supus la bătaie cumplită şi la alte multe chinuri, încât sfântul şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu.

Atunci păgânii au aprins un foc mare, ca să ardă trupul sfântului mucenic. Insă o furtună puternică s-a pornit ca din senin şi ploaia a stins focul, iar păgânii s-au împraştiat înspăimântaţi, lăsând pe creştinii pioşi să ia moaştele sfântului.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Apostoli Evod şi Onisifor.

Sfântul Evod s-a numărat între cei 70 de apostoli şi a fost în urma lui Petru episcop la Antiohia cea mare (Siria). Succesorul său, sfântul sfinţitul mucenic Ignatie Teoforul (Purtătorul de Dumnezeu, prăznuit la 20 decembrie), ucenic al sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul, îl pomeneşte în scrisoarea sa către Antiohieni cu aceste cuvinte: "Amintiţi-vă de binecuvântatul părinte Evod, care a fost făcut de către Apostoli primul vostru păstor". Precum se vede din Epistolele Fericitului Pavel, săvârşind el nevoinţa mare între cei şaptezeci, s-a făcut predicator vestit al Cuvântului.

Sf. Evod a slujit ca episcop timp de 27 de ani şi a murit ca mucenic în zilele împăratului Nero (54-68). Sfântul Evod a lăsat mai multe scrieri. În una din acestea el scrie că Prea Sfânta Fecioară Maria a născut pe Mântuitorul lumii la vârsta de 15 ani. Alte scrieri ale sfântului nu ni s-a păstrat. Istoricul bisericesc Nichifor Calist pomenea însă, în secolul al XIV-lea, o altă carte, numită Steaua. Sfântul Evod a primit cununa muceniciei în anul 66 după Hristos.

Iar Onisifor, este cel pe care îl pomeneşte Apostolul în Epistola a doua către Timotei: "Domnul să aibă milă de casa lui Onisifor, căci de multe ori m-a însufleţit şi de lanţurile mele nu s-a ruşinat, ci venind în Roma, cu multă osârdie m-a căutat şi m-a găsit. Să-i dea Domnul ca, în ziua aceea, el să afle milă de la Domnul. Şi cât de mult mi-a slujit el în Efes, tu ştii prea bine." (II Timotei 1, 16-18).

Acesta a fost făcut episcop al Colofoniei (Asia Mica), iar mai târziu în Corint, că era vrednic şi puternic la cuvânt, şi pâna la sânge a întărit credinţa, murind muceniceşte în oraşul Pariul, nu departe de Efes, pe când propovăduia pe Hristos locuitorilor păgâni din Helespont.

Acesta în ceata propovăduitorilor împreună cu Apostolul Evod se sălăşluieşte în cereştile locaşuri.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Evpsihie, care de sabie s-a savârsit.

Sf. Mucenic Eupsihie s-a născut în Cezareea Capadociei, în unele sinaxare spunându-se că ar fi fost fiul senatorului Dionisie. În timpul unei persecuţii a creştinilor sub împăratul Adrian, acesta a fost prins şi torturat. După ce l-au torturat, l-au aruncat în temniţă, unde un înger i-a vindecat rănile.

Când l-au eliberat, Evpsihie şi-a împărţit toată averea săracilor ba chiar a dat o parte şi duşmanilor săi care l-au denunţat şi l-au dat pe mâna călăilor. Sub noul guvernator, sfântul a fost arestat din nou. Păgânii l-au agăţat sus şi i-au scrijelit trupul cu gheare de fier după care i-au tăiat capul. Martirul s-a stins din viaţă în timpul împăratului Hadrian (117-138).

Tot în aceasta zi s-a savârsit adormirea Preacuviosului Luca, cel din eparhia licaonilor, ce a fost al treilea egumen al Manastirii Mântuitorului, unde se cheama Pârâul Adânc.

Sfântul Luca din Prusa a fost al treilea sfânt egumen al Mănăstirii Mântuitorului, în Batheos Ryakos (lângă Triglia, Lykaonia). A murit în pace, la sfârşitul secolului al X-lea.

Primul sfânt egumen a fost Sf. Vasile care s-a săvârşit la începutul secolului al IX-lea, la 1 iulie după calendarul grecesc; al doilea egumen a fost Sf. Ignatie (prăznuit la 27 septembrie).

Mănăstirea era renumită pentru stricteţea vieţii ascetice a vieţuitorilor ei.

Tot în aceasta zi, pomenirea cuviosului Macarie de la Optina.

Cel ce avea să devină Sf. Macarie, s-a născut în anul 1788 în nobila familie Ivanov, fiind botezat cu numele Mihail în cinstea Sf. Mihail din Tver (prăznuit la 22 noiembrie). Părinţii săi aveau o proprietate în satul Shepyatino, districtul Dimitrov, provincia Orel. Mai aveau o proprietate şi în satul Zhelezniki, aceeaşi provincie, unde şi locuiau. Familia Ivanov s-a mutat la Moscova în 1794 pentru ca Elisabeta să poată fi tratată de tuberculoză.

Mama lui Mihail, pe care acesta a iubit-o foarte mult, a murit în 21 ianuarie 1797 şi a fost înmormântată la Mănăstirea Sf. Andronic. Băiatul doar de nouă ani, a fost dus în satul Karachev să trăiască cu sora sa Daria şi soţul ei Simeon Peredelsky, care a primit o funcţie la Curtea Districtuală din Karachev. Mihail a învăţat la şcoala primară din parohie.

Prin 1801, Mihail şi cei doi fraţi ai lui s-au mutat în casa mătuşii Anna M. Verevkina, unde au crescut împreună cu singurul ei fiu. In 1802, când a împlinit 14 ani Mihail şi fratele său Alexis s-au angajat ca asistenţi contabili la Trezoreria Lgov. Cu toate că nu era un servici uşor, Mihail şi-a îndeplinit sarcinile cu precizie şi atenţie, atrăgând atenţia autorităţilor provinciei.

În 1805 Mihail a fost numit şef al Departamentului Financiar al Trezoreriei din Kursk. În timpul liber îi plăcea să citească şi să cânte la vioară. Tatăl său s-a stins din viaţă în 17 martie 1806 după o boală grea şi a fost înmormântat la biserica parohială din Turischev.

În octombrie 1810 Mihail a vizitat Sihăstria Ploschansk, aflată la 24 de mile de proprietatea familială din Schepyatino. De acolo le-a scris fraţilor săi că le lasă lor toată proprietatea pentru că are de gând să rămână la mănăstire. Singura condiţie pe care le-a pus-o a fost ca ei să doneze suma de 1000 de ruble pentru a ridica o biserică de piatră la Turischev, unde a fost înmormântat tatăl lor.

Nici cei mai apropiaţi ai lui Mihail n-au ştiut dacă vizita sa la mănăstire a fost premeditată sau întâmplătoare. Părea înclinat spre viaţa monahicească dar probabil că nu s-a putut hotărî decât după ce a experimentat pe viu acest fel de a trăi în mănăstirea Ploschansk.

Mihail a intrat în Mănăstirea Maicii Domnului de la Ploscansk la vârsta de 22 de ani. Era o mănăstire modestă, fără chilii prea mari, deloc îmbelşugată şi izolată de zonele populate. Poate chiar acest lucru l-a atras în primul rând pe Mihail. Vieţuitorii erau 50 la număr, conduşi de Ieromonahul Ioanichie. La o lună de la intrare, Mihail a fost novice iar in 24 decembrie 1810 a fost tuns rasofor cu numele Melchisedec. Nu l-au deranjat lipsurile din mănăstire şi munca grea ci faptul că la mănăstire nu erau părinţi în vârstă care să-i îndrume duhovniceşte.

Auzind de părinţii bătrâni sporiţi duhovniceşte care trăiau în pădurile din Bryansk şi în mănăstirile aparţinătoare diocezelor Orel şi Kursk, monahul Melchisedec şi-a dorit multă vreme să meargă să-i cunoască şi să înveţe din cuvântul lor, dar nu a avut ocazia.

În 1814, în pelerinajul pe care l-a făcut la Kiev, pentru a se închina la moaştele diferiţilor sfinţi, la întoarcere a cunoscut nişte părinţi îmbunătăţiţi cu care a putut conversa.

Părintele Pavel, care se trăgea dintr-o familie de comercianţi din Rostov şi care a fost tuns la Muntele Athos, a devenit stareţul mănăstirii Ploschansk în 1815. Acesta a observat râvna monahului pentru viaţa monahicească şi pentru îndeplinirea ascultărilor sale. În 7 martie 1815, stareţul Pavel l-a tuns monah cu numele de Macarie. La numai câteva zile, în 12 martie Episcopul Dositeu al Orel şi Sevsk l-a hirotonit ierodiacon.

Schimonahul Atanasie (Zakharov), un discipol al Sf. Paisie Velichkovsky (prăznuit în 15 noiembrie) era în vizită la Ploschansk în 1815. El trăia la Mănăstirea Valea Albă şi la Mănăstirea Florischev din provincia Vladimir. În timpul şederii sale la Ploschansk, părintele Atanasie a căzut de pe o bancă şi şi-a dislocat o articulaţie la picior. În 1816 s-a dus la Mănăstirea Cholnsk unde şi-a revenit parţial dar nu a mai putut merge fără cârjă. În 1817 s-a întors la Ploschansk şi monahul Macarie s-a mutat în chilia lui pentru a avea grijă de el.

Părintele Atanasie a influenţat în mare măsură dezvoltarea spirituală a monahului Macarie, care-l considera părintele şi învăţătorul său. Timp de 7 ani el a trăit la Mănăstirea Neamţ, unde a fost tuns de Sf. Paisie Velicikovski. Părintele Atanasie şi-a încheiat cursul vieţii în 17 octombrie 1825 murind în braţele monahului Macarie. Mai departe a trăit la Ploschansk timp de 10 ani, luând ca exemplu viaţa trăită de mentorul său.

Monahul Atanasie avea copii după traducerile vieţilor sfinţilor făcute de Sf. Paisie, chiar el traducând Viaţa Sf. Grigorie Sinaitul, Omiliile Catehetice ale Sf. Teodor Studitul, Omiliile Sf. Grigore Palama şi multe ale scrieri importante. Părintele Macarie nu numai că a citit, a copiat şi şi-a însuşit înţelepciunea din acele scrieri, dar le-a şi publicat pentru folosul altora.

Monahul Macarie a primit taina sfintei preoţii din mâna Episcopului Dositei al Orel şi Sevsk în 27 mai 1817. Când egumenul Pavel s-a retras la rezidenţa episcopală din Kaluga în 1818, l-a înlocuit Ieromonahul Serafim, un discipol al monahului Vasile (Kishkin), stareţul Mănăstirii Valea Albă. Monahul Serafim a condus foarte bine Mănăstirea Ploschansk, călăuzind monahii în viaţa duhovnicească.

Cu binecuvântarea Monahului Serafim, Monahul Macarie a mers în pelerinaj la Kiev în anul 1819 împreună cu ierodiaconul Paladie. Acolo l-au cunoscut pe Arhimandritul Antonie, cel care avea să devină Arhiepiscopul Voronezh şi Zadonsk. La întoarcere, cei doi au vizitat Mănăstirea Glinsk, unde părintele Macarie l-a cunoscut ierodiaconul Samuel, care avea experienţă în rugăciunea minţii. Deoarece Monahul Atanasie nu i-a vorbit niciodată de această practică, Macarie a fost bucuros că a găsit pe cineva să-i spună mai multe din proprie experienţă despre acest tip de rugăciune.

În 1824, Părintele Macarie a mers la Rostov să se închine la moaştele Sf. Dimitrie (prăznuit în 21 septembrie şi 28 octombrie), tot atunci vizitând şi Mănăstirea Optina cu noul schit pentru prima dată.

Într-un scurt interval de timp, doi dintre îndrumătorii duhovniceşti ai Părintelui Macarie s-au dus la Domnul: Părintele Atanasie în 1825 şi egumenul Serafim în 1826. Ieromonahul Marcellinus a fost ales stareţ al Mănăstirii Ploschansk, în plus faţă de îndatoririle pe care le avea ca asistent al Episcopului Gabriel. Timp de doi ani a rămas la Orel, în timp ce Mănăstirea Ploschansk era administrată de părintele Anatol, economul.

În 10 iunie 1826 Părintele Macarie a fost numit vicar al mănăstirii. În ianuarie 1827 a fost ales duhovnic al Mănăstirii Sf. Treime din Sevsk, începând astfel drumul său duhovnicesc care a durat până la sfârşitul vieţii sale. El nu a ales să fie duhovnic ci a acceptat ca ascultare faţă de episcop.

În 1828 Părintele Leonid (Nagolkin) a venit la Ploschansk de la Mănăstirea Sf. Alexandru de Svir, împreună cu alţi discipoli, întâmplare care a fost considerată de Părintele Macarie ca un răspuns la rugăciunile sale, deoarece Părintele Leonid era un om de mare înţelepciune duhovnicească. Acest sfânt părinte care a dus războaie cu mulţi vrăjmaşi văzuţi şi nevăzuţi, putea să dea sfaturi folositoare tuturor celor aflaţi în ispite. El a înţeles din propria sa experienţă că cei care doreau să-L urmeze le Domnul trebuiau să-şi pregătească sufletul pentru ispite (I. Sirah 2:1). Mai mult, părintele Leonid l-a primit pe părintele Macarie să-i fie discipol şi fiu duhovnicesc. După ce Părintele Leonid s-a mutat la Optina, în 1829, Părintele Macarie a ţinut legătura cu acesta prin lungi epistole.

Părintele Macarie s-a dus în vizită la Optina la părintele său duhovnicesc în 1831, în drumul său spre Petersburg, unde episcopul Nicodim al Orel îşi exercita funcţia pe care o avea în cadrul Sf. Sinod. Acesta l-a numit pe Părintele Macarie econom şi administrator, spre nefericirea celui din urmă. Părintele Macarie era îngrozit de agitaţia pe care o presupunea viaţa la oraş, tânjind după liniştea lăsată în urmă la mănăstire. Cu toate acestea nu a renunţat la funcţia sa, din ascultare faţă de episcop.

După aproape un an în Petersburg, Părintele Macarie s-a întors la Mănăstirea Ploschansk. Pe drumul de întoarcere, l-a vizitat din nou pe părintele Leonid la Optina, exprimându-şi în scris către Părintele Moise dorinţa sa de a rămâne la Schit în Optina, cât de curând posibil. Dar mutarea mult dorită nu a avut loc decât în 14 ianuarie 1834.

După 23 de ani trăiţi la Ploschansk, Părintele Macarie a păstrat toată viaţa sa un loc special în inima sa pentru această mănăstire. În cele din urmă, în 5 februarie 1834 Părintele Macarie a ajuns la Optina.

La vârsta de 46 de ani, Părintele Macarie s-a lăsat complet la voia Părintelui Leonid, arătând ascultare şi smerenie totală. La început l-a ajutat pe părinte cu corespondenţa, dar cu timpul, responsabilităţile lui au crescut. În octombrie 1836 a fost numit duhovnic al mănăstirii. După ce părintele Antonie a fost desemnat stareţ al Mănăstirii Sf. Nicolae din Maloyaroslavets, Părintele Macarie l-a urmat ca egumen al schitului din 1 decembrie 1839. Această nouă poziţie a părintelui Macarie nu a schimbat cu nimic relaţia sa cu Părintele Leonid. Primul nu făcea nici o mişcare fără binecuvântarea celui de-al doilea, punându-şi nădejdea în ajutorul şi puterea rugăciunilor sale.

Părintele Leonid a rămas la fel de smerit faţă de părintele său duhovnicesc până în clipa când acesta s-a stins din viaţă în 11 octombrie 1841. Chiar şi după mutarea acestuia de la schit la mănăstire, Părintele Macarie îl vizita zilnic, cerându-i sfatul în diverse probleme.

Pe timpul cât a fost bolnav, Părintele Leonid şi-a îndrumat fiii duhovniceşti la Părintele Macarie pentru călăuzire spirituală. Observând la Părintele Macarie aceleaşi calităţi duhovniceşti, pe care le avea şi Părintele Leonid, cei care l-au consultat pentru problemele de zi cu zi l-au recomandat cu încredere şi altora, astfel încât numărul fiilor duhovniceşti ai părintelui creştea din an în an. Părintele a mai fost ales şi îndrumător al novicilor şi al celor ce urmau să fie tunşi în monahism.

Părintele Macarie era între oameni de dimineaţa până seara, rezolvând pe lângă asta şi problemele de corespondenţă destul de numeroase. Uneori părintele era extenuat de mulţimea de oameni şi de numărul scrisorilor pe care trebuia să le scrie, dar smerenia şi dragostea sa pentru oamenii răniţi fizic şi spiritual nu-i permitea să-şi scurteze absolut deloc timpul acordat acestora.

Părintelui Macarie i-a plăcut întotdeauna să citească din scrierile sfinţilor părinţi. La Ploschansk, el a copiat multe din traducerile Sf. Paisie Velicikovski, care erau în posesia schimonahului Atanasie. Cunoştinţele sale şi înţelepciunea duhovnicească s-au îmbunătăţit la Optina sub îndrumarea Părintelui Leonid, un discipol al părintelui Teodor de Svir, el însuşi discipol al Sf. Paisie. Părintele Antonie, stareţul schitului şi Părintele Moise, stareţul mănăstirii, au încurajat studiul cărţilor patristice, condiţiile pentru asta fiind foarte favorabile deoarece cele mai bune copii ale acestor scrieri se aflau la Optina.

În 1845, Ivan V. Kireyevsky, redactorul publicaţiei "Moscovitul", l-a rugat pe Părintele Macarie să scrie o biografie a Sf. Paisie pentru revista sa. În 1846, părintele Macarie era în vizită la familia Kireyevsky pe proprietatea lor şi discuţia s-a îndreptat spre tema lipsei de cărţi duhovniceşti atât de necesare pentru urcuşul spiritual al creştinilor. Natalia Kireyevsky, fiică duhovnicească a părintelui din 1838, chiar avea în posesie câteva manuscrise duhovniceşti pe care era dispusă să le doneze.

La începutul anului 1847 s-a publicat biografia Sf. Paisie Velicicovski, cu extrase din scrierile sale. De-a lungul timpului, 16 cărţi de literatură patristică s-au publicat sub coordonarea părintelui, printre care scrierile Sf. Nil de Sora, ale Sfinţilor Varsanufie şi Ioan, ale Sf. Simeon Noul Teolog şi ale Sf. Isaac Sirul.

În 1853 părintele s-a retras din funcţia de stareţ al schitului Sf. Ioan Botezătorul, fiind urmat de Părintele Pafnutie. Aceasta s-a întâmplat în 30 noiembrie, exact 14 ani de la numirea sa în funcţie.

În 1859, una din fiicele duhovniceşti ale Părintelui Macarie a căzut grav bolnavă, fiind pe moarte. Maria l-a rugat pe Părintele Macarie să se roage pentru ca Domnul să-i cruţe viaţa ca să-l mai poată vedea pe fiul ei. Părintele i-a răspuns că femeia îşi va reveni dar că amândoi vor muri cam în acelaşi timp. Bătrâna le-a spus cunoscuţilor ei despre premoniţie atrăgându-le atenţia că moartea ei este în legătură strânsă cu moartea părintelui. Maria a murit în 23 august 1860, fiind de faţă Părinţii Macarie şi Leonid Kavelin.

În 26 august, Părintele s-a îmbolnăvit de o boală a aparatului urinar, fiind consultat şi tratat de un medic care se afla la Optina pe atunci. Părintele Macarie s-a simţit mai rău în acea seară şi l-au dus la medicul personal al unui bogătaş. Acel doctor nu era de găsit, deci Părintele Kavelin s-a dus la un alt doctor să-I ceară sfatul. Însă starea generală a părintelui Macarie nu s-a îmbunătăţit şi a fost miruit şi împărtăşit cu Sfintele Taine dătătoare de viaţă ale Mântuitorului. În 2 septembrie el a primit două daruri care l-au bucurat foarte mult. Unul a fost o icoană din smalţ a Maicii Domnului de la Mitropolitul Filaret al Moscovei, pe care acesta a purtat-o pe piept, iar celălalt dar a fost o cruce care conţinea o bucată din Sfânta Cruce a Mântuitorului.

Părintele s-a simţit mai slăbit în 4 septembrie şi a primit Sfintele Împărtăşanie după Vecernie. În timpul cât a fost bolnav, fraţii care l-au îndrăgit au citit zilnic pentru el pravila de rugăciune, la orele potrivite. De asemenea, părintele îi ruga să ăi citească pasaje din sfinţii părinţi.

În 5 septembrie părintele Macarie a fost mutat din dormitorul său mic într-un loc mai încăpător şi mai aerisit. În timpul nopţii, schimonahul Ilarion care avea 90 de ani a murit, trăgându-se clopotele bisericii de trei ori, după cum era obiceiul la mănăstire, când murea unul din fraţi. Majoritatea au crezut că bat clopotele pentru Părintele Macarie devenind foarte neliniştiţi până când s-a anunţat că nu părintele Macarie a murit ci Ilarion.

In 6 septembrie Părintele Macarie a suferit de dispnee şi i s-a dat Sfânta Împărtăşanie, ajungând la el şi doi doctori să-l consulte dar nu s-a mai putut face nimic. Părintele s-a simţit mai rău în acea seară, primind pentru a doua oară Sf. Împărtăşanie pe la ora 8,00. Pe la miezul nopţii el a stat de vorbă cu duhovnicul său o jumătate de oră primind iertare şi dezlegare de păcate.

Părintele Macarie a cerut să i se citească rugăciunea celor pe moarte, pe care a ascultat-o stand pe un scaun. S-au mai citit Canonul şi Acatistul Maicii Domnului, precum şi Canonul Mântuitorului la utrenie, timp în care durerile părintelui s-au mai uşurat.

În timpul nopţii Părintele Macarie a cerut de mai multe ori să fie mutat din pat pe scaun, fiind liniştit, împăcat şi mulţumind celor din jurul său pentru ajutorul primit. La orele 6,00 în dimineaţa următoare a primit Sfânta Împărtăşanie pentru ultima oară.

La ora 7,00 dimineaţa în 7 septembrie 1860, Părintele Macarie a plecat la Domnul, în timp ce se citea cel de-al nouălea imn al Canonului Ieşirii Sufletului din Trup. Cu doi ani înainte de moartea sa a fost tuns în secret în Marea Schimă, de aceea o schimă care a fost sfinţită la Mormântul Mântuitorului a fost pusă pe trupul său. S-au citit mai multe panahide pentru sufletul său în timpul zilei.

Părintele Macarie a fost înmormântat în 10 septembrie într-un mormânt pregătit pentru el faţă în faţă cu altarul capelei sf. Nicolae din biserica mare. El a fost înmormântat în partea dreaptă a mormântului Părintelui Leonid, prietenul şi îndrumătorul său.

Patriarhul Moscovei a autorizat prăznuirea locală a Părinţilor din Optina în 13 iunie 1996. Dezgroparea moaştelor sfinţilor Leonid, Macarie, Ilarion, Ambrozie, Anatol I, Varsanufie şi Anatol al II-lea a început în 24iunie/7 iulie, 1998 şi s-a încheiat în următoarea zi.

Totuşi, datorită sărbătorilor hramului bisericii (Naşterea Sf. Ioan Botezătorul, etc.) asociate cu datele dezvelirii moaştelor, Patriarhul Alexei al II-lea a fixat ziua de 27 iunie/10 iulie ca dată de comemorare a acestui eveniment. Sfintele moaşte ale părinţilor se află acum în noua biserică a Icoanei Vladimir a Maicii Domnului.

Sfinţii părinţi din Optina au fost propuşi de către Patriarhia din Moscova pentru prăznuirea universală în 7 august 2000.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sinaxar 8 Septembrie

În această lună, în ziua a opta, pomenirea Naşterii Preasfintei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria.

Tatăl Sfintei Fecioare, Ioachim, se tragea din neam împărătesc. Acesta cu toate că-si ducea la Dumnezeu darurile îndoite, ca un iubitor de Dumnezeu şi bogat ce era; dar pentru nerodire era defăimat căci erau sterpi şi nu aveau copii. De aceea mâhnindu-se la inima, el în munte, iar femeia lui Ana în grădină, se rugau cu lacrimi lui Dumnezeu, Care ascultându-i, le-a dat rod sfânt pântecelui, pe Preasfânta Născatoare de Dumnezeu.

Iar Sfânta Ana se trăgea din Matan al douăzeci şi treilea din neamul lui David şi al lui Solomon; acesta a luat pe Maria din neamul lui Iuda, şi a născut pe Iacov tatăl lui Iosif teslarul, şi trei fete: pe Maria, Sovi şi pe Ana. Maria a născut pe Salomi moaşa; Sovi a născut pe Elisabeta, iar Ana a născut pe Născătoarea de Dumnezeu.

Deci Preasfânta este nepoată lui Matan şi a Mariei femeia sa. Iar Elisabeta şi Salomi erau nepoate ale Anei de surori, şi verişoare cu Născătoarea de Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor fraţi buni, Ruf şi Rufian, care de sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Sever, care de sabie s-a săvârşit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Artemidor, care în foc s-a săvârşit.

Povestire foarte de folos

Un oarecare preot şi cu un diacon, Evlavist, având între dânşii dragoste multă spre Dumnezeu, dar învrăjbindu-se ei din drăcească înşelăciune, multă vreme au fost neîmpăcaţi. Întâmplându-se să moară preotul în acea vrajbă, diaconul s-a întristat că nu se împăcase, cât a fost preotul viu. De această întâmplare vorbind el cu un om bine chibzuitor, acela l-a îndreptat să meargă la un sihastru în pustiu. Şi aşa cu multă sârguinţă înconjurând el locurile cele mai pustii, îsi caută tămăduitorul. Şi aflând pe un oarecare părinte bătrân, îi descoperi acestuia aducerea aminte de rău, cerând de la dânsul iertare. Iar bătrânul zise către dânsul: "Cel ce va cere cu credinţa, va lua; şi celui ce va bate i se va deschide. Însă nu este cuvântul acesta prin putinţa mea, o, frate; ci tu nevoindu-te spre bine, Domnul va face de-ţi vei lua curând dezlegare; deci, mergi de unde ai venit, şi către seară mergând la biserica cea mare, să apuci mai înainte decât toti cu taina la uşile cele frumoase, şi opreşte pe cel ce va intra întâi înăuntru, şi te închina lui din partea mea, dându-i şi această scrisoare pecetluită, şi de la dânsul îti vei lua cu adevarat îndreptarea greşelilor tale".

Atunci diaconul, a făcut după cum l-a îndreptat acel parinte: la miezul noptii, a sosit înaintea uşii bisericii; şi îndată s-a ivit omul de care spusese părintele acela, căruia închinându-se, i-a dat scrisoarea bătrânului, descoperindu-i ceea ce i se întâmplase. Iar omul acela fiind întelept, a socotit că de la Dumnezeu era acea îndreptare, şi vărsând lacrimi multe, zise: "Dar cine sunt eu, un om prost ca mine, să îndrăznesc a mă apuca de un lucru ca acesta? Însă având nădejde spre rugăciunile celui ce te-a trimis voi ţine seama de lucrul acesta". Şi stând înaintea acelor uşi încuiate, ridicându-si mâinile la cer, şi îngenunchind, şi-a pus capul la pământ şi se ruga lui Dumnezeu şoptind. Şi fără zăbavă sculându-se îndată ce zise: "Deschide nouă uşa milei Tale, Doamne", i se deschise uşa singură, şi intrând diaconul împreună cu dânsul, au stat în tinda bisericii. Şi mergând mai departe la uşile bisericii celei de argint, zise acel om sfânt către diacon: "Stai aici şi nu merge mai înainte"; iar el făcându-şi iarăşi obişnuita metanie la pragul de jos, deschise şi uşile cele de argint ce erau încuiate. Şi intrând în biserică, minunată vedere a văzut: o lumină luminoasă se pogora din bolta bisericii pe capul omului aceluia, de strălucea biserica, şi tot de dânsul se ţinea făcând el ruga.

Dacă a sosit şi în altar, plecându-şi şi acolo capul la ruga, iarăşi a ieşit încetişor afară la diacon, şi iarăşi se încuiară uşile singure. Atunci îl cuprinse frica şi spaima pe diacon, şi nu cuteza el nicidecum a se apropia de acel om. Căci din ruga precum zicea, îi era fata preamărită că fata îngerului, încât se tulbura diaconul cu cugetul, zicând: "Nu cumva este înger acesta ce se arată şi nu om?" Dar încă şi gândul acesta l-a cunoscut sfântul acela, că zise către diacon: "De ce te tulbura şi te lupta gândurile pentru mine, o, omule? Crede că şi eu sunt om pământean, şi din sânge şi carne alcătuit, şi din casă strălucită.

Sunt Hartularie, adică vistier de cărti, fiindu-mi hrană din venitul acela. Iar pronia lui Dumnezeu ce ocârmuieşte toate spre bine, de multe ori prin cei proşti şi mici obişnuieste a face minuni mari. Să mergem, frate, spre lucrul ce ne stă înainte". Şi mergând amândoi degrab spre târg, au sosit la biserica ce era acolo a Născătoarei de Dumnezeu, şi apropiindu-se de uşile încuiate ale bisericii şi pe acelea le-au deschis cu rugăciunea. Şi intrând în altar, şi-a săvârşit rugăciunea după obicei. Şi ieşind afară către diacon, care sta de se mira, zise: "Doamne miluieşte", şi se închiseră uşile amândouă singure. După aceea au mers iarăsi la biserica Născătoarei de Dumnezeu din Vlaherne, şi spunea diaconul: "Aşa de repede socoteam că ne facem calea pe la biserici, cât nici pasăre zburătoare n-ar fi putut a se asemăna cu iuţimea noastră". Apropiindu-ne şi acolo de uşile bisericii Născătoarei de Dumnezeu, se deschiseră şi acelea bărbatului acela, şi făcându-şi şi acolo rugăciunea, şi udându-şi faţă sa cu lacrimile, a sosit şi la uşile sfintei racle, unde era sfântul brâu al Preasfintei de Dumnezeu Născătoare. Şi punând pe diacon să stea între uşi, îi porunci să ia aminte bine şi să bage seama pe cei ce vor intra; şi făcând el obişnuita sa rugăciune la pragul de jos, i se deschiseră uşile şi dădură loc de au intrat, şi mergând în mijlocul bisericii, punând genunchii la pământ, făcea rugăciune fierbinte, precum după aceasta cu jurământ diaconul ne încredinţa şi ne adeverea: "La pragul uşii unde stăm şi mă cutremuram, cu ochii mei aievea am văzut cum ieşea un diacon luminos din altar cu cadelniţă în mână, şi cădea toată biserica; peste puţin am văzut pe unii ca nişte clerici intrând, îmbrăcaţi fiind cu podoabe albe preoţeşti; şi iarăşi altă ceată de preoţi intrară îmbrăcaţi în veşminte mohorâte până la pământ, şi aceştia de amândouă părţile adunându-se, cântau un vers foarte frumos şi minunat", din care nu putea să mai priceapă diaconul altceva, decât "Aliluia".

Şi după ce a săvârşit rugăciunea, a ieşit Hartularie afară şi zise către diacon: "Frate, intră în biserică fără de nici o grijă, şi ia aminte la preoţii cei din ceata de-a stânga, de poţi să cunoşti pe cel cu care ai rămas neîmpăcat cu dânsul pentru neuitarea răutaţii". Şi intrând diaconul îngrozit, a ieşit degraba către omul lui Dumnezeu, zicând, cum ca n-a putut sa vadă într-aceia pe preotul cel ce a murit învrăjbit. După aceea iarăsi îi zise acel pământesc înger: "Intră şi ia aminte şi în ceata din dreapta". Şi mergând zise către dânsul diaconul ca a cunoscut aievea pe cel ce căuta stând acolo. Şi-i zise fericitul acela: "De l-ai cunoscut bine, mergi şi zi: Ieşi, că Nichita Hartularie stă afară şi te cheamă". Deci, mergând diaconul după cum l-a învăţat, a făcut de a iesit preotul din ceata cea de-a dreapta afară către omul lui Dumnezeu, căruia îi zise cu blând şi smerit glas: "Prezbitere, fă dragoste şi pace cu fratele, că amândoi netocmiti în greşeală aţi rămas cu grabnica mutare a ta". Atunci îngenunchind amândoi cu smerită sărutare dezlegară vrajba. După aceea, preotul a intrat în biserică şi a mers la ceata sa, iar omul lui Dumnezeu a luat pe diacon, şi căzând la pragul sfintei biserici, se închiseră uşile prin putere dumnezeiască, şi mergând puţină cale, s-au oprit amândoi. Şi aşa zise omul lui Dumnezeu către diacon: "Frate, mântuieşte-te şi-ţi iubeşte sufletul, şi mergând către părintele care te-a trimis la mine spune-i că, curaţenia rugăciunilor tale, şi îndrăznirea cea către Dumnezeu, poate să învieze şi mort spre împăcare, nedând noi nimic ajutor pentru aceasta". Şi aceasta zicând s-a despărţit de la ochii diaconului. Iar diaconul închinându-se la pământ, unde stătuseră picioarele acelui om minunat, îşi făcu cale înspăimântat către bătrânul părinte, dând lauda şi mulţumire lui Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului noul Mucenic Atanasie, care a mărturisit în Tesalonic, la anul 1774, şi care prin sugrumare s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului Serapion de la Mănăstirea Spaso-Eleazar, la Pskov.

Sfântul Serapion din Pskov s-a născut la Yuriev (acum Tartu), localitate ce se afla sub cotropire germană, care urmăreau să stârpească ortodoxia. Părinţii lui erau enoriaşi ai bisericii ruse cu hramul Sf. Nicolae.

Sf. Serapion cunoştea foarte bine Sfânta Scriptură şi nu de puţine ori a apărat ortodoxia. Când s-a încercat convertirea sa forţată la o credinţă păgână, sfântul s-a retras în pustia Tolvsk, nu departe de Pskov, acolo unde şi-a început lucrarea duhovnicească şi ascetul Eufrosin (prăznuit la 15 mai).

Sub îndrumarea acestuia, Sf. Serapion a dobândit înţelepciunea vieţii pustniceşti dar asta nu l-a ferit de căderea în ispite. Fără binecuvântare Serapion a vrut să-l părăsească pe mentorul său şi să se retragă în solitudine absolută. Dar Dumnezeu l-a adus pe novicele lipsit de experienţă cu picioarele pe pământ: după ce s-a rănit serios la picior, i-a părut rău de ascultarea propriei voinţe şi nesupunere, întorcându-se la părintele său.

După ce a primit Marea Schimă, Serapion a trăit cu Sf. Eufrosin 55 de ani, păstrând cu stricteţe votul tăcerii. Tot mai mulţi fraţi au început să se adune în jurul Sf. Eufrosin, pentru care acesta a construit un schit închinat celor Trei Ierarhi, impunând şi o rânduială monahală.

Sf. Serapion îndeplinea cu sârguinţă tot ce i se cerea, fiind un model de trăitor printre călugări. Pentru că a trăit respectând cu mare stricteţe şi votul sărăciei, un ucenic care a scris despre viaţa lui l-a asemănat cu un "cadavru viu". El a suportat insultele cu deosebită smerenie, învinovăţindu-se numai pe sine, cerând iertare de la cel care-l umilea. Călugărul credea cu tărie în puterea rugăciunii comune, spunând că "rostirea celor 12 psalmi de unul singur în chilie nu poate egala un "Doamne miluieşte" cântat în biserică.

Sf. Serapion s-a săvârşit în 8 septembrie 1480, de praznicul naşterii Preasfintei Theotokos (Nascatoarea de Dumnezeu). Deoarece ziua morţii sfântului coincide cu una din cele 12 mari sărbători, comemorarea lui festiva se face în 7 septembrie. Există un tropar şi un condac întocmite pentru Sf. Serapion.

Însuşi Sf. Eufrosin a îngropat trupul neînsufleţit care era numai "piele şi oase" din pricina asprelor nevoinţe. Sf. Serapion nu a fost despărţit de părintele său spiritual nici după moarte, moaştele acestora fiind îngropate unele lîngă altele. În slujba compusă special pentru cei doi sfinţi în 15 mai, Sf. Serapion este slăvit ca primul co-ascet, "prieten şi însoţitor" al Sf. Eufrosin.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sinaxar 9 Septembrie

În această lună, în ziua a noua, pomenirea Sfinţilor drepţilor Părinţi Ioachim şi Ana.

Prăznuim în această zi pe sfinţii Ioachim şi Ana, ca unii prin intermediul cărora noi toţi am aflat Mântuirea, pentru naşterea Preasfintei Stăpânei Doamnei noastre de Dumnezeu Născătoarea.

Sfântul Ioachim, fiul lui Barpatir, era din neamul regelui David, căruia Dumnezeu i-a rânduit ca Mântuitorul să se nască din urmaşii lui.

Sfânta Ana era fiica lui Matan. Din partea tatălui ei, era din tribul lui Levi, iar dinspre mama sa, era din tribul lui Iuda.

Prin post şi rugăciune, dar mai ales prin rânduiala lui Dumnezeu, ei au avut un copil la bătrâneţe, pe Fecioara Maria, Prea Sfânta Născătoarea de Dumnezeu.

Sfântul Ioachim a murit la ani după ce au avut copila, în vârsta de 80 de ani, după aducerea şi intrarea fiicei lui în Templul de la Ierusalim. Sfânta Ana a murit în vârstă de 70 de ani, la doi ani după sfântul Ioachim, ani pe care i-a petrecut în Templu cu fiica ei.

Sfinţii Ioachim şi Ana sunt adesea invocaţi în rugăciuni de cuplurile care nu reuşesc să aibă copii.

Iar la 25 iulie prăznuim Adormirea sfintei Ana, mama Maicii Domnului.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Severian, care s-a săvârşit legându-i-se de picioare bolovani de piatră şi apoi spânzurat pe zid.

Sfântul Severian (+ 320) a mucenicit pentru Hristos în cetatea Sevastia (Sebastia) din Armenia în zilele guvernatorului Licius, în anii când creştinii erau persecutaţi de împăratul Licinius.

A fost descoperit crestin, pentru că îndemnase şi pe cei patruzeci de mucenici de la Lacul Sebastiei (prăznuiţi la 9 martie) spre nevoinţa muceniciei.

Drept aceea, câteva luni mai târziu (în luna septembrie a aceluiaşi an 320) păgânii l-au adus şi pe el în faţa judecătorului pentru a vina de a fi mărturisit credinţa creştină. L-au supus la multe chinuri, iar mai apoi l-au agăţat pe zidul cetăţii Sebastiei, şi îngreunându-i picioarele şi grumazul cu bolovani mari de piatră, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Teofan mărturisitorul, care a sihăstrit mai înainte de Diocleţian.

Acest sfânt era din părinţi elini; şi apropiindu-se către Hristos, fiind încă prunc, a văzut un copil pătimind foarte rău de frig, şi l-a îmbrăcat cu hainele sale. Întrebându-l tatăl său: "Unde-ţi sunt hainele, fiul meu?" A răspuns: "Pe Hristos L-am îmbrăcat". Iar tatăl său zise: "Cine este Hristos? De vreme ce noi cinstim pe Ermes şi pe Apolon". Atunci copilul, lepădându-se de tatăl său, l-a luat îngerul Domnului, şi l-a suit în muntele ce se cheama Diavinon, şi l-a dat în seama unui părinte sihastru, care petrecea viaţa călugărească de şaptezeci şi cinci de ani. Şi luându-l acel părinte l-a învăţat Sfânta Carte şi viaţa călugărească; şi erau hrăniţi amândoi de un înger. După cinci ani, răposând stareţul, copilul a sihăstrit în acea peşteră cincizeci şi opt de ani.

După aceea, fiind povăţuit de dumnezeiescul înger, a ieşit din peşteră, şi încălecând pe un leu, a umblat şaizeci de stadii, şi a predicat pretutindeni credinţa în Hristos. Dar fiind prins, împăraţii Caros, Carin şi Numerian au pus şi i-au dat o sută de palme. După aceea, supunându-l la felurite chinuri, şi văzând că prin minunile ce facea el, venea către Hristos multa multime şi se boteza de dânsul, s-au ruşinat, şi l-au lăsat să petreacă în sihăstria sa. Şi suindu-se iarăşi la peştera în care locuise mai înainte, şi petrecând acolo şi alti şaptesprezece ani în sihăstrie, până s-au făcut toţi anii sihăstriei lui şaptezeci şi cinci, s-a mutat către Domnul.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Hariton, care de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Părinţilor celor ce s-au adunat în Efes la Sfântul şi a toată lumea al treilea Sinod, în zilele împăratului Teodosie cel Mic, şi au caterisit pe necredinciosul Nestorie, episcop de Constantinopol.

Acest Sfânt şi a toată lumea Sinod s-a adunat pe vremea împăratului Teodosie cel mic, la anii de la Hristos 431, împotriva lui Nestorie patriarhul Constantinopolului, care despărţea în două pe unul Hristos, căci îl zicea că Hristos nu reuneşte în El însusi în mod desarvârşit firea umană şi firea dumnezeiască, şi îl vedea deci pe Hristos a fi un simplu om divinizat, şi nu Dumnezeu întrupat. Astfel, după învăţătura acestui Nestorie, Preasfânta Maria, Mama lui Iisus, nu poate fi numită Născătoare de Dumnezeu (Theotokos).

Mai ales datorită harului apostolic şi scrierilor inspirate de Duhul Sfânt ale sfântului Chiril de Alexandria (prăznuit la 9 iunie), Sfinţii Părinţi în număr de două sute, reuniţi în anul 431 la Niceea într-un Sinod a toată lumea (ecumenic) sub conducerea sfântului Chiril, au zdrobit erezia lui Nestorie şi au confirmat credinţa primelor două Sinoade Ecumenice, proclamând clar că Domnul Iisus Hristos a asumat firea omenească în intregime, ca să ne deschidă nouă posibilitatea unei adevarate uniri cu firea Sa divina (îndumnezeirea).

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sinaxar 10 Septembrie

În această lună, în ziua a zecea, pomenirea Sfintelor Muceniţe Fecioare Minodora, Mitrodora şi Nimfodora.

Aceste fericite, surori după trup, au trăit în Bitinia în timpul domniei împăratului Galeriu Maximian (către 305-311). Şi străluceau cu frumuseţea sufletelor şi a trupurilor lor. Iar din dragoste pentru Hristos s-au retras în munţi, aproape de apele cele calde numite Pitia. Departe de oameni şi de grijile lumeşti, ele au cultivat florile sfintelor virtuţi şi s-au îndulcit cu mierea vederilor dumnezeieşti, astfel că au devenit locaşuri ale Duhului Sfânt şi mulţi veneau la ele ca să ia vindecare, atât de bolile trupeşti, cât si de cele sufleteşti.

Fiind pârâte la Fronton, mai-marele cetăţii, şi amare chinuri suferind pentru mărturisirea lui Hristos, şi-au dat sufletele către Domnul.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Varipsava (Baripsabas).

Acest sfânt a trăit în Dalmatia, şi luând de la un oarecare pustnic, cinstitul sânge, care a curs din coasta Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, făcea cu dânsul lecuiri. Pentru aceasta a fost ucis, noaptea, cu vicleşug de cei necredincioşi. Dar odorul acesta a rămas iarăşi la ucenicul sau cu paza.

Tot în această zi, pomenirea Sfintei Pulheria împărăteasa, care în pace s-a săvârsit.

Sfânta Impărăteasă Pulcheria, fiică a împăratului bizantin Arcadius (395-408), a fost coregenta şi asfatuitoare a fratelui ei sora cu Teodosie cel Mic (cel Tânar: 408-450). A primit o educaţie aleasă şi s-a remarcat prin întelepciune şi credinţa, studiind învătăţura ortodoxă. Prin eforturile ei s-a zidit biserica Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu (Teotokos) la Vlaherne, precum şi alte biserici şi mănăstiri. De asemeni, cu ajutorul ei a fost convocat Sinodul al III-lea Ecumenic şi erezia lui Nestorie a fost condamnată.

Din cauza intrigilor împărătesei Evdochia (Eudochia) - soţie a împăratului Teodosie cel Mic - Pulcheria a fost înlăturată de la putere, aşa încăt ea s-a dedicat credinţei şi rugăciunii într-o viaţă de retragere. Totusi, când dezordinea a început să pună stapânire pe Imperiu, la cererea fratelui ei, împăratul Teodosie cel Tânar, Pulcheria a revenit şi a reuşit să calmeze spiritele încinse de ereticii vremii.

Dupa moartea lui Teodosie cel Mic, Marcian (450-457) a fost ales împărat. Sfânta Pulheria a vrut din nou să se retragă, dar atât împăratul cât si ceilalţi demnitari ai Imperiului au rugat-o să nu refuze tronul, aşa că a devenit logodnica a lui Marcian (Marchian). Pentru binele Imperiului a consimţit să devina soţia lui Marcian, cu condiţia să i se permită să-şi păstreze fecioria chiar în căsătorie. Aşa încât împăraţii au trăit în curăţie, ca frate şi soră, până la sfârşit.

Prin eforturile ei s-a convocat Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, în anul 451, unde au fost condamnate învăţăturile eretice ale lui Dioscor şi Eutihie.

În tot cursul vieţii ei sfânta Pulcheria a apărat învăţătura ortodoxă a credinţei împotriva diferitelor erezii ale timpului. A adormit cu pace întru Domnul la 54 de ani, în anul 453, după ce a dat o mare parte din bunurile ei săracilor.

Tot în această zi, pomenirea Sfintilor Apostoli Apelie (Apelles), Luca (Luciu) şi Climent (Clement).

Alt Apelie a fost acesta, şi altul a fost cel ce a fost episcop la Iraclia Traciei. De acesta pomeneşte Pavel Apostolul la Epistola către Români (16, 10), că s-a facut luminator Smirnei şi fiind episcop al acestei cetăţi şi slujind lui Dumnezeu cu cuviinţă, către Dânsul a călătorit.

De asemenea şi acest Luca, n-a fost evanghelistul, ci acela de care mărturiseşte Fericitul Pavel în Epistola către Timotei, că a fost arhiepiscop în Laodiceea Siriei, şi bine păstorind-o, s-a mutat către Domnul. Iar unii zic că acesta este unul şi acelaşi cu Luciu, pe care Apostolul Pavel îl pomeneşte în aceeaşi epistolă către Romani (16, 21).

Iar Climent (Clement) acesta, este cel de care pomeneşte Apostolul Pavel în Epistola către Filipeni (4, 3) ca fiind "împreună-lucrător cu el". Sfântul Apostol Clement a fost făcut episcop al Sardiei (sau Sardica, în Asia Mica), şi purtând rănile lui Hristos pe trupul sau, către Domnul a răposat.

Aceştia sunt cu toţii scrişi în Cartea Vieţii şi se praznuiesc împreună cu ceilalti 70 de apostoli în ziua de 4 ianuarie.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Petru Marturisitorul, mitropolit de Niceea, care cu pace s-a săvârşit.

Sfântul Petru a fost episcop de Niceea şi a apărat credinţa ortodoxa în vremea luptei iconoclaste din timpul domniei împăratului Leon Isaurul (813-820). A mărturisit şi suferit pentru credinţa sa, şi a murit în anul 823. De la Sfântul Teodor Studitul (prăznuit la 11 noiembrie) ni s-au păstrat opt scrisori către sfântul episcop Petru, scrise între anii 816-823.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sinaxar 11 Septembrie

În această lună, în ziua a unsprezecea, pomenirea Cuvioasei Maicii noastre Teodora cea din Alexandria.

Precum împărăţia cerurilor s-a asemănat cu zece fecioare, după pilda lui Hristos în Evanghelie, în acelaşi chip şi zece femei, asemănându-se cu schima bărbaţilor, au zdrobit boldurile ucigătorului de oameni diavol. Una dintre aceste zece a fost şi Teodora ce se prăznuieşte acum, având numele de dar al lui Dumnezeu. Ea se trăgea din cetatea Alexandriei, şi a trăit pe vremea lui Zenon împăratul în anul 472. Însoţindu-se prin nuntă cu bărbat legiuit, trăia viaţa cu bună rânduială şi neprihănită. Dar, din pizma urâtorului de bine diavol, a căzut pe ascuns în preacurvie, şi cugeta a căuta şi a-şi afla mântuirea. Auzind cuvintele Domnului că nu este nimic ascuns, care să nu se facă arătăt la judecata cea de apoi: "Că nu este lucru de taină, care să nu se arate" (Luca 8, 17), îndată a cunoscut greutatea păcatului ce a făcut. şi lepădând îmbrăcămintea femeiască, şi luând îngerească schima a monahilor, şi în loc de Teodora s-a numit Teodor, a mers într-o mănăstire bărbătească, şi acolo se pocăia şi plângea pentru păcatul său.

După ce a petrecut, fericită, doi ani întregi, ostenindu-se cu slujbe grele şi nevoindu-se la aducerea lucrurilor celor trebuincioase mănăstirii, din pizma urâtorului de suflet diavol, a fost clevetită cum că a făcut desfrânare cu o femeie, de către unii care au adus un prunc şi aruncându-l afară la poarta mănăstirii, spunând mincinos că era al ei. Pentru aceasta Fericita Teodora, primind prihănirea aceasta ca fiind adevărată, a luat pruncul şi-l hrănea pe el cu curăţenie ca şi când era al său. Aşa se sârguia, de trei ori fericită, a se tăinui pe sine că era femeie după fire.

După aceea, pentru dragostea lui Dumnezeu şi pentru canonul păcatului său, i-au îngăduit să locuiască lângă mănăstire şapte ani întregi, luptându-se cu gerul iernii şi cu arşiţa verii şi cu culcarea pe jos, şi abia cu greu mai pe urmă a intrat în mănăstire. De atunci, uscându-şi trupul cu desele rugăciuni, cu osteneli şi cu starea şi privegherea cea de toată noaptea, şi cugetând la moştenirea împărăţiei cerurilor, a ajuns la ţelul pe care l-a iubit. Căci femeie fiind după fire, a vieţuit împreună cu bărbaţii fără a fi cunoscută, şi s-a nevoit ca un bărbat, strălucind prin pustnicie ca un mare luminător. Pentru aceasta, fiind împovărată de ostenelile sale cele vrednice de plată, s-a suit cu bucurie către Hristos, Mirele său Cel dorit. Iar monahii văzând minunea aceasta preamărită, s-au spăimântat şi au mărit pe Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Eufrosin bucătarul.

Acest cuvios s-a născut din părinţi ţărani şi fiind crescut fără de învăţătură, a venit la mănăstire. şi îmbrăcându-se în schima monahicească, s-a făcut slujitor monahilor. Fiindcă petrecea totdeauna în bucătărie ca un om simplu, era defăimat şi luat în râs de către toţi monahii. Dar fericitul suferea toate defăimările cu bărbăţia inimii şi a cugetului şi cu liniştea gândului, fără a se tulbura cât de puţin. Căci, cu toate că era simplu după cuvânt, însă nu era simplu şi cu înţelegerea. Căci în mănăstirea aceea, unde se afla fericitul acesta Eufrosin, era şi un preot iubitor de Dumnezeu, care se ruga cu sârguinţă pentru ca să-i arate Dumnezeu bunătăţile, pe care le vor dobândi cei ce-L iubesc pe El. Sf. Eufrosin bucătarul.

Într-o noapte, dormind preotul, i se arătă în somnul lui că se află într-o grădină şi privea cu mirare şi cu spaimă la bunătăţile cele veselitoare ce se aflau acolo. şi văzu acolo şi pe Eufrosin bucătarul mănăstirii, care sta în mijlocul livezii şi se desfăta de bunătăţile acelea. Apropiindu-se de el, îl întreba: "A cui este grădina aceea? şi cum s-a aflat el acolo?" Iar Eufrosin a răspuns: "Grădina aceasta este locuinţa aleşilor lui Dumnezeu, iar eu pentru multă bunătatea Dumnezeului meu, sunt iertat a mă afla aici". Iar preotul i-a zis lui: "şi oare ce faci în această grădină?" Eufrosin a răspuns: "Eu stăpânesc toate câte vezi aici şi mă bucur şi mă veselesc de privirea şi câştigarea acestora".

Atunci preotul i-a zis: "Poţi să-mi dai ceva din bunătăţile acestea?" Eufrosin a răspuns aşa: "Ia cele ce voieşti din acestea, prin darul Dumnezeului meu". Atunci preotul i-a arătat merele, şi cerea să-i dea din acelea. Eufrosin luând câteva mere, le-a pus în rasa preotului, zicând: "Iată ai dobândit merele, pe care le-ai cerut". şi fiindcă atunci a lovit în toacă pentru ca să se scoale părinţii la Utrenie, s-a trezit preotul.

şi în vremea când socotea că vedenia ce a văzut era vis, a întins mâna la rasa sa, şi, o, minune! a aflat în fapt merele. şi minunându-se de acea preamărită bună mireasmă, a rămas nemişcat multă vreme. După aceea mergând în biserică, şi văzând stând acolo pe Eufrosin, l-a luat la un loc osebit şi l-a jurat ca să-i spună unde a fost în noaptea aceea. Eufrosin a zis: "Iartă-mă, părinte, nicăieri n-am mers în noaptea aceasta, ci acum am venit la Utrenie". şi preotul a zis: "Pentru aceasta eu te-am legat mai întâi cu jurământ, pentru ca să descoperi la toţi măririle lui Dumnezeu, şi tu nu voieşti să arăţi adevărul?" Atunci a răspuns smerit-cugetătorul Eufrosin: "Acolo, părinte, am fost, unde sunt bunătăţile pe care vor a le moşteni cei ce iubesc pe Dumnezeu, pe care şi tu de mulţi ani ai dorit să le vezi. Acolo m-ai văzut şi pe mine desfătându-mă cu bunătăţile livezii aceleia. Pentru că voind Domnul să te încredinţeze pe sfinţia ta despre bunătăţile celor dorite drepţilor, a lucrat prin mine smeritul această minune". Atunci a zis preotul: "Părinte Eufrosine, şi ce mi-ai dat din bunătăţile livezii?" Iar Eufrosin a răspuns: "Merele cele frumoase şi mirositoare pe care le-ai pus acum în patul tău. Însă, părinte, iartă-mă că eu sunt vierme şi nu om".

Atunci preotul a povestit la toţi fraţii vedenia ce a văzut. şi printr-aceasta a îndemnat pe toţi a se minuna şi a se spăimânta, şi spre dorinţa binelui şi a faptelor bune. Iar fericitul Eufrosin fugind de mărirea oamenilor, s-a dus pe ascuns din mănăstire. şi s-a depărtat fugind şi rămânând necunoscut până în sfârşit. Iar din merele acelea mâncând mulţi bolnavi, s-au vindecat de bolile lor, întru mărirea lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Diodor, Diomid şi Didim.

Aceştia au fost din Laodiceea Siriei şi fiind prinşi de domnitorul locului şi mărturisind cu îndrăzneală adevărul, au fost bătuţi fără milă şi aşa au primit sfârşitul vieţii lor.

Tot în această zi, pomenirea pătimirii Sfintei Muceniţe Ia, cea bătrână de vârstă.

Sfânta Martiră Ia a fost prinsă împreună cu 9000 de creştini de către împăratul Persan Sapor II şi au fost duşi în oraşul Persan Bisada. şeful vrăjitorilor persani a cerut sfintei să renuţe la Hristos dar ea a rămas neclintită şi a fost supusă torturii. Apoi ei au aruncat-o în închisoare, şi după torturi repetate i-au tăiat capul.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Dimitrie şi Evantia soţia sa şi Dimitrian fiul lor, care fiind chinuiţi cu foamea, s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfintei Xenia cea nebună în Hristos, de la Sankt Petersburg (Rusia).

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sinaxar 12 Septembrie

În această lună, în ziua a douăsprezecea pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Autonom.

Sfântul ierarh mucenic Autonom a fost episcop în Italia. În vremea persecuţiilor asupra creştinilor ale împăratului Diocleţian (284-305), Sfântul Autonom şi-a părăsit ţara şi s-a statornicit în Bitinia (Asia Mică), în aşezarea de la Soreus, dimpreună cu un alt bărbat numit Cornelius.

Sfântul Autonom şi-a îndeplinit îndatoririle apostoleşti cu râvnă, drept care mulţi păgâni au fost botezaţi în Hristos şi o mare comunitate a fost formată, comunitate a cărei biserică a primit hramul Sfântului Arhanghel Mihail. Pe seama acestei biserici sfântul hirotoneşte pe Cornelius, mai întâi diacon, iar mai apoi îl ridică la cinstita treaptă a preoţiei. În peregrinările sale apostoleşti, predicând învăţătura mântuitoare despre Hristos, Sfântul Autonom a ajuns şi în ţinuturile Lykaonia şi Isauria.

Împăratul Diocleţian a ordonat arestarea sfântului, drept pentru care sfântul se retrage la Claudiopolis, la Marea Neagră. Întorcându-se mai apoi la Soreus l-a înălţat pe Cornelius la treapta de episcop. A plecat după acestea să predice în Asia, iar la întoarcerea din Asia a predicat în împrejurimile Soreusului, la Limna.

Odată, unii dintre noii convertiţi au distrus unul dintre templele păgâne, pentru care păgânii s-au decis să se răzbune împotriva creştinilor. Văzînd aceştia ceasul potrivit, au năvălit asupra bisericii Sfântului Arhanghel Mihail, chiar pe când Sfântul Autonom slujea dumnezeiască Liturghie acolo. şi după ce l-au căznit, omorât-au pe dânsul, înroşind cu sângele lui mucenicesc sfântul altar. Diaconiţa Maria a scos mai apoi trupul sfântului de sub o gramadă de dărâmături şi i-a dat îngropăciunea cuvenită .

În vremea sfântului împărat Constantin, s-a construit o biserică deasupra mormântului. În 430 un anume preot a dărâmat biserica, făra să cunoască că aceasta fusese construită deasupra mormântului, şi a reconstruit-o într-un alt loc. După alţi 60 de ani, moaştele sfântului au fost găsite nestricăcioase, şi s-a construit acolo o sfânta biserică închinată sfântului ierarh martir Autonom.

Tot în această zi, pomenirea Sf. Sfintitului Mucenic Curnut, episcopul Iconiei.

Acest sfânt, aflîndu-se în satul Sursalul, a fost prins de prigonitori şi dus înaintea lui Perinie domnitorul, pe care mustrîndu-l pentru nebunia lui, acela a poruncit de i s-a tăiat capul.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Teodor, cel din Alexandria.

Acesta nu este sfântul mucenic Teodor, arhiepiscop de Alexandria, care este prăznuit în ziua de 3 decembrie.

Ci pe sfântul acesta prinzîndu-l alexandrinii că propovăduia cu îndrăzneală pe Hristos, şi aprinzîndu-se ei de mânie, îl încununară cu spini, îl bătură peste obraz, îl purtară legat prin oras şi îl aruncară în mare. Dar din toate acestea rămânînd nevatamat cu dumnezeiescul ajutor, la sfârşit din porunca domnitorului i s-a tăiat capul şi s-a suit la ceruri purtător de biruintă.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Machedonie, Tatian şi Teodul.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Ochian, care prin foc s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Iulian cel din Galatia şi cei 40 de împreună-pătimitori cu el.

Acest sfânt a trăit pe vremea lui Diocletian, şi era în cetatea Galatia. Domnitor al cetătii aceleia fiind Antonie, căruia făcându-i-se ştire că sfântul este crestin şi stă cu alti patruzeci într-o peşteră, a poruncit să fie prins şi silit să spună şi pe ceilalţi. Văzând însă că avea a sta înaintea domnitorului, a strigat sfântul cu glas mare către cei împreună pustnici cu dânsul, zicând: "Iată m-au prins şi merg să mărturisesc şi nu vă vând; iar voi sârguiţi de veniţi să mă aflaţi". Iar Antonie i-a zis: "Apropie-te către zeu şi adu jertfă". Iar fericitul i-a zis: "Tu te făcuşi nouă bun sfetnic, de vreme ce alt lucru mai bun şi mai de folos la noi nu este decât a muri pentru credinţa cu care ne-am crescut". Sfârşind iarăşi judecătorul întrebările, a poruncit să fie ars cu foc un pat de fier, şi să fie pus sfântul deasupra patului cu faţa în sus. Iar sfântul, însemnîndu-se peste tot trupul cu semnul cinstitei Cruci, s-a suit pe acel pat încins, dar îngerul Domnului rourînd văpaia, a păzit nevătămat pe mucenic. Antonie s-a îngrozit foarte şi a început a întreba pe sfântul:

"Cine eşti tu, de biruieşti şi focul aşa lesne?" Zise mucenicul: "Slujitor al lui Dumnezeu sunt, şi Iulian mă cheamă"; iar Antonie zise: "Dar care îti sunt părintii?" şi sfântul zise: "O bătrână este maica mea iar tatăl meu s-a mutat către Domnul". Atunci a poruncit ca degrab' să vina maica-sa înaintea lui; şi venind ea de faţă, căutând asupra ei cu sălbăticiune, răstit îi zise: "Pleacă-ţi, femeie, pe cel născut al tău să tămâieze la zei, că de nu, te vor apuca oamenii şi-ţi vor ruşina trupul tău, cu necinste". Dar viteaza mamă zise: "Dar ce osândă voi avea dacă în silă mi se va ruşina trupul? Ci mai vârtos aceasta îmi va fi mie răsplătire şi cunună".

De acestea mirându-se tiranul, a poruncit să se dea drumul mamei sfântului, iar Fericitului Iulian să-i taie capul. Mergând în munte, la locul de execuţie, sfântul, rugîndu-se să-l lase puţin ca să-şi facă rugăciunea, zise: "Multumescu-ţi, Doamne, că m-ai păzit neruşinat până la vărsarea sângelui meu; şi dă celor ce vor lua din ţărână mormântului meu, iertare de păcate şi ferire de patimi. şi să nu vina asupra ţarinilor lor păsări stricătoare sau lăcuste sau alte vietăţi pricinuitoare de stricăciune; şi-mi primeşte duhul cu pace". Atunci s-a auzit glas din cer, zicând: "Puitorul de nevoinţe a deschis porţile, şi tu intră ca cel ce te-ai nevoit după lege". Acest glas auzindu-l şi ceilalţi patruzeci de creştini ce erau ascunşi la poalele muntelui, au aflat săvârşit pe mucenicul lui Hristos.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Daniil cel din Tasios, care în pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Andronic cel de la Atroa, în Muntele Olimp al Bitiniei, care în pace s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sinaxar 13 Septembrie

În această lună, în ziua a treisprezecea, pomenirea sfinţirii bisericii Sfintei Învieri a lui Hristos, Dumnezeul nostru, de la Sfântul Mormânt de la Ierusalim.

Ca să dea slavă lui Dumnezeu pentru fericitul sfârşit al Sinodului de la Niceea (întâiul sinod ecumenic), Constantin cel Mare a vrut sa zidească o biserică pe Golgota, locul Învierii lumii. Atunci episcopul Macarie i-a arătat împăratului locul Mormântului, acolo unde l-a păstrat memoria Tradiţiei, căci locul fusese acoperit cu pământ în timpul domniei lui Adrian (135) cu scopul de a lărgi orasul. După ce au săpat şi au descoperit Mormântul şi instrumentele Patimii, au zidit peste ele o mare biserică, a cărei sfinţire s-a făcut în ziua de 13 septembrie 335 pentru a înlocui sărbătoarea păgână a lui Jupiter Capitolin. Această sfântă biserică era atât de frumoasă şi de grandioasă, încat ea a devenit un simbol al victoriei creştinismului şi chiar un model pentru multe biserici.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Cronid, Leontie, Serapion, Straton şi Seleuc.

Fericitul Cronid diaconul, strălucind cu bunele fapte ale vieţii sale, în Mitropolia Alexandriei, au crezut printr-însul Leontie şi Serapion. Iar în Galatia cea barbară şi necredincioasă, Seleuc şi Valerian, Macrovie şi Gordian, şi Straton la Nicomidia Bitiniei. Însă Cronid, Leontie şi Serapion, după ce au pătimit multe chinuri în Egipt, legându-li-se mâinile şi picioarele, au fost aruncaţi în mare. Ale căror moaşte ieşind la uscat, s-au arătat îngeri prin vedenii la oameni credincioşi, şi le-au poruncit de le-au acoperit cu pământ. Iar cei din Galatia, Seleuc şi Valerian, Macrovie şi Gordian, chinuiţi fiind cu foc şi cu sabie şi în multe alte feluri de ighemonul ce era acolo, mai apoi de toate i-a dat să-i mănânce fiarele sălbatice, şi aşa sufletele la Dumnezeu şi-au dat. Iar ighemonul Bitiniei, după ce cu multe chinuri a chinuit pe Sfântul Straton, plecând vârfurile a doi copaci, i-au legat mâinile de acelea şi poruncind îndată să slobozească copacii la locul lor, au rupt pe sfântul în două; şi aşa şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Sfinţitului mucenic Cornelie sutaşul.

Acest sfânt a trăit pe vremea Sfinţilor Apostoli şi este cel dintâi dintre păgâni, care a crezut. Petrecând o viaţă fără prihană, a văzut un înger care-l îndemna să cheme la sine pe Apostolul Petru, să audă de la el cele ce se cădea. şi mergând Petru către dânsul, şi spunându-i cuvântul Domnului lui şi celor ce veniseră cu dânsul, şi învăţându-l şi botezându-l i-a dat rînduială şi ocârmuirea cetăţii Schepsia. Pe care aflând-o cufundată în idoli, a botezat pe toti cu harul lui Hristos; şi chiar şi pe Dimitrie ighemonul, care a crezut cu toată casa lui. Deci sfârsindu-şi sfântul viata apostoleşte, către Domnul s-a dus.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Gordian, Macrovie, Ili, Zotic, Lucian şi Valerian.

Aceşti sfinţi au suferit chinuri pe vremea lui Liciniu. Gordian era din Capadocia, iar Macrovie era din Paflagonia, tineri de vârsta, şi desăvârşiţi în credinţa întru Hristos. Iar Zotic, Ili şi Lucian, s-au săvârşit prin sabie la Roma, după multe chinuri, din porunca lui Maxim ighemonul; însă Valerian s-a săvârşit plângând deasupra mormântului sfinţilor.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Petru cel din Agreia, care în pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Ioan de la Prislop.

Se spune ca un tânăr pe numele Ioan, din satul Silvasul de sus - în hotarul căruia se afla şi Sf. Locas - a părăsit casa părintească, s-a închinoviat în obştea călugărilor de le Prislop, ducând o viaţă aleasă de rugăciune, împletită cu munca şi săvârşirea de fapte bune. După un număr de ani, dorind să ducă o viată şi mai liniştită, retrasă cu totul de lume, a găsit un loc, ca la 500 metri de mănăstire, pe malul prăpăstios al râului Slivut (Silvut), unde şi-a săpat singur cu mari nevoinţe, o chilie de piatră, cunoscută până azi sub numele de "chilia" sau iarăşi "casa sfântului". Aici şi-a petrecut restul zilelor în neîncetate rugăciuni şi ajunări, întocmai ca marii nevoitori întru cele duhovniceşti din primele veacuri creştine. Dar a fost voia lui Dumnezeu ca viata lui îmbunătăţită să se sfârşească prea devreme. Spune tradiţia populară că pe când îsi facea o fereastră la chilia lui, doi vânători de pe versantul celalat al prăpastiei l-au împuşcat, fără să ştie cine era. Aşa s-a săvârşit din viaţă Cuviosul Sihastru sau Sfântul Ioan de la Prislop.

Nu ştim cu siguranţă când a trăit Cuviosul Ioan de la Prislop. Presupunem că în veacul al XV-lea sau în prima jumătate a celui următor... El a fost este şi va fi - pentru credincioşii din părţile Hategului şi Hunedoarei - o pildă vie de sfinţenie, iar "chilia" sau "casa" lui rămâne mereu un loc de pelerinaj şi de reculegere sufletească pentru toţi cei ce caută cuvânt de mângâiere şi de întărire în locurile de mare frumuseţe naturală ale Prislopului, în care au trăit atâţia cuvioşi călugări cu viaţa aleasă şi bineplacută lui Dumnezeu.

(Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu: "Sfinţi Români", editia 1987)

Tot în această zi, pomenirea sfintei marii muceniţe Ketevan, regina Georgiei.

Sfînta Mare muceniţă Ketevan era descendentă din familia imperială Bagration şi era strănepoata a împăratului Constantin din Kartalin (1469-1505). Devenită soţia lui David, urmaşul împăratului Alexandru al II lea din Kakheti (1577-1605), ea însăşi a condus imperiul. Pietatea profundă a împărătesei se manifesta în atenţia ei deosebită faţă de nevoile Bisericii Georgiene, în zidirea de biserici, adăposturi şi case pentru călători sau cei fără de acoperis. După moartea soţului său, Sfinta Ketevan s-a instalat în singurătate.

Constantin (numit Okayan), frate al soţului ei, a acceptat Islamul şi, urmând instrucţiunile sahului Abbas I, a trimis asasini să îl ucidă pe tatăl său care era pe moarte, împăratul Alexandru II, şi fratele său George. După ce crima a fost înfăptuită, Constantin a dat ordine să fie puse corpurile victimelor pe cămile şi să fie duse împărătesei Ketevan. îngrozită în faţa faptei de cruzime, împărăteasa i-a jelit pe nevinovaţii suferitori şi i-a îngropat la catedrală Alaverdsk. în plus, necredinciosul Constantin-Okayan a depăşit buna cuviinţă în faţa respectabilei ei văduvii şi i-a cerut mana, ameninţând cu forţa în caz de refuz.

Împărăteasa Ketevan şi-a adunat poporul din Kakheti şi a mers împotriva lui Constantin, învingând pe necuviinciosul apostat. El avu parte de o moarte lipsită de glorie împreună cu mulţi din armata persană. Sub conducerea înţeleaptă a împărătesei Ketevan, pacea şi dreptatea au fost restabilite în Kakheti. Sahul Abbas I i l-a înapoi pe fiul ei Teimuraz, care, desi trăise mai multi ani la curtea şeicului ca ostatic, îsi păstrase Credinta Ortodoxă neîntinată.

După aceea sahul Abbas, ameninţând Georgia cu distrugerea, a constrâns autorităţile feudale din Kakheti să predea o sumă de ostateci de seama. Printre ei, ca voluntar, se afla împărăteasa Ketevan. Vrând să prevină dezastrul pentru naţiunea georgiană şi Sfânta Biserică, ea a ajuns în Ispahan. Sahul Abbas a îndemnat-o pe împărăteasa să accepte credinţa mahomedană, dar a primit un refuz hotărât.

Apoi împărăteasa Ketevan a fost aruncată în închisoare, unde a petrecut zece ani, plini de suferinţele martiriului. Nici josnicia curtenilor perşi, nici propunerile viclene ale şahului de a o ridica la rangul de împărăteasă ţinutului pers, nici propunerile de mari bogăţii, nici implorările şi rugăminţile stăruitoare ale curtenilor şi nobililor perşi - nimic nu era în stare să o ademenească să pronunţe chiar şi o singură vorbă blasfemitoare împotriva lui Hristos. Nimic nu era în stare să o mişte pe cea care suferea întru Hristos.

Au atârnat-o răstignită pe un copac în formă de cruce şi au torturat-o cu cleşti încinşi. I-au pus pe cap un coif încălzit la roşu, a fost lovită cu vergi de otel şi i-au împuns trupul cu unghiile. Fumul gros din părul şi capul său arzând s-a ridicat în sus, şi binecuvintata martiră şi-a dat sufletul întru Dumnezeu în ziua de 13 septembrie 1624.

Trei coloane strălucitoare au coborât asupra trupului Sfintei Ketevan, semnificând izbânda ei spirituală. Osemintele sfintei împărătese au fost aduse la Roma la catedrala sfântului Apostol Petru, de către călugări ai ordinului Augustinilor care fuseseră martori la martiriul ei. O parte din moaşte (cinstitul cap şi mâna dreaptă a martirei) au fost date de către călugării Augustini împăratului Teimuraz I şi puse sub masa altarului din catedrala Alaverdi a sfântului Mare mucenic Gheorghe din Kakheti. Patriarhul-katolikos Zaharia (1613-1630) a numărat pe Marea Martiră Ketevan printre sfinţi şi i-a rânduit Sărbătoarea pentru 13 septembrie.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Ierotei cel nou, Iviritul, ce s-a născut la anul 1686 şi care în pace s-a săvârşit.

Sfântul Ierotei s-a născut în 1686 în Grecia. Dorind să înţeleagă înţelepciunea Divina aşa cum este ea în ştiinţe şi în viaţa monahală, tânărul pios, dovedind mare abilitate şi sârguinţă, a studiat filozofia Latină şi pe cea Greaca.

După moartea părinţilor săi, vrând să îşi continue educaţia, Sfântul Ierotei a vizitat mai întâi Muntele Athos, care era renumit pentru învătăţorii săi cei mulţi. La început a fost discipolul unui anume sihastru lângă chilia Sfântului Artemie (sărbătorit la 20 octombrie), şi apoi s-a alăturat fraţilor din mănăstirea Iviron, unde a primit tunderea monahală.

Sfîntul Ierotei în curând a ajuns la Constantinopol cu treburile mănăstirii şi de acolo în Valahia, unde Domnul l-a condus să îşi continue educaţia pe care o întrerupsese. Fiind instruit de un anume călugăr cipriot, Sfântul Ierotei, prin bunele sale maniere şi-a meritat favorurile Mitropolitului Auxentius din Sofia şi a fost ordonat diacon.

După ce şi-a desăvârşit educaţia la Venetia, Sfântul Ierotei s-a întors la Sfântul Munte. S-a instalat lângă mânăstirea Iviron în sălbăticia de la Khaga. Conform mărturiei contemporanilor săi, a dus o viaţă foarte strictă de sihastru ; cu necontenită Rugăciunea lui Iisus călugărul a descoperit adâncă dragoste faţă de aproapele şi necazurile dătătoare de bucurii. La intervenţia igumenului din mănăstirea Iviron, Sfintul Ierotei a fost hirotonit preot de către Mitropolitul Iacob din Neocezareea care trăia acolo retras.

La cererea locuitorilor din Skopelo, care nu aveau preot, ascetul tăgăduitor-de-sine şi-a părăsit singurătatea. A oficiat slujbele şi a predicat timp de opt ani, împreună cu discipolii săi atoniţi, ieromonarhul Meletie şi călugării Ioasaf şi Simeon.

Simţindu-si sfârşitul aproape, Sfântul Ierotei cu trei discipoli s-a retras în insula Yura, unde erau trimişi de obicei cei osândiţi pe viaţă. Acolo după o scurtă boală el a plecat la Domnul în anul 1745. Discipolii săi l-au îngropat în acea insulă, şi după trei ani capul sau venerabil a fost transferat la mănăstirea Iviron. Mulţi bolnavi şi cei chinuiţi cu suferinţele trupeşti erau tămăduiţi prin rugăciuni către sfânt.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sinaxar 14 Septembrie

În această lună, în ziua a paisprezecea, pomenirea înălţării cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci: Înălţarea Sfintei Cruci.

Constantin cel Mare, întâiul împărat al creştinilor, avea război, precum zic unii dintre istorici, la Roma, împotriva lui Maxenţiu, până a nu lua împărăţia. Iar alţii zic că la apa Dunării, împotriva sciţilor.

Văzând că mulţimea potrivnicilor era mai multă decât oastea lui, era cuprins de nedumerire şi frică. Atunci i s-a arătat în amiaza zilei semnul Crucii cu stele pe cer, şi litere romane împrejurul Crucii, care şi acelea erau închipuite cu stele şi ziceau: "Întru aceasta vei birui". Făcând numaidecât o cruce de aur, după chipul celei ce i se arătase, şi poruncind să fie purtată înaintea ostaşilor săi, au dat război cu vrăjmaşii, dintre care cei mai mulţi au pierit, iar alţii au fugit.

Pentru aceasta, gândind întru sine la puterea Celui ce a fost răstignit pe Cruce, şi crezând că Acesta este Adevăratul Dumnezeu şi întărindu-se cu Botezul împreună cu maica sa, a trimis-o la Ierusalim ca să găsească Crucea lui Hristos. Şi a aflat-o ascunsă, împreună cu celelalte două cruci, pe care fuseseră răstigniţi tâlharii; şi nu numai crucile, ci şi piroanele le-au aflat. Neştiind împărăteasa care ar fi Crucea Domnului, s-a arătat aceasta prin minune. O femeie văduvă moartă, de care s-a atins Crucea, a înviat; iar celelalte doua cruci ale tâlharilor nu au arătat nici un semn de minune. Atunci împărăteasa s-a închinat şi a sărutat Crucea, împreună cu toata suita. Şi neputând încăpea tot poporul să se închine, s-a rugat ca măcar să o vadă. Atunci s-a suit Fericitul Macarie, patriarhul Ierusalimului, şi a înălţat deasupra amvonului Cinstita Cruce, si văzând-o poporul, a început a striga: "Doamne, miluieşte!" Şi de atunci a început a se ţine sărbătoarea Înălţării Cinstitei Cruci.

Tot în această zi, pomenirea adormirii celui între sfinţi Părintele nostru Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului.

Sfântul Ioan Hrisostomul ("Gură de Aur") a răposat în această zi de 14 septembrie, anul 407, în exil, şi pentru praznicul Cinstitei Cruci, i s-a mutat slujba în luna noiembrie în 13 zile.

Iar la 27 ianuarie prăznuim aducerea moaştelor sale la Constantinopol.

Tot în această zi, pomenirea binecredincioasei împărătese Plachila (Placila).

Această sfântă a fost soţia împăratului Teodosie cel Mare, şi petrecând toată viaţa ei întru dreapta credinţă, în grijă şi nevoinţă spre săraci, aşa s-a mutat către Domnul.

Tot în această zi, pomenirea celor 170 sfinţi Părinţi, care s-au adunat la sfântul a toată lumea Sinod al VI-lea.

În anii 680-681, pe vremea împăratului Constantin VI Pogonatul, tatăl lui Iustinian cel Mic, Riznomitul, cârma Bisericii Constantinopolului o purta Serghie, şi a Bisericii Romei, Agaton. Şi s-au adunat la Trula palatului imperial ce se chema Oat, aceştia şi trimişii papei Agaton, ai patriarhilor de Ierusalim şi Alexandria, trei episcopi occidentali şi alţi episcopi şi Părinţi din Orient, până la numărul de 170, şi supunând anatemei pe monoteliţii: Serghie, Pir, Petru şi Pavel, ce fuseseră episcopi ai Constantinopolului, şi pe Macrovie al Antiohiei, pe Chir al Alexandriei, pe Onorie al Romei, pe Ştefan şi Polihronie şi pe cei ce erau la un gând cu dânşii. Sfântul Sinod s-a adunat pe vremea celui mai sus zis Constantin Pogonatul, iar Cartea Canoanelor s-a făcut în zilele lui Iustinian, fiul lui.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Papa.

Acest sfânt a trăit pe vremea împărăţiei lui Maximian şi a lui Magnus, ighemonul cetăţii Larandrei din Eparhia Licaoniei. Iar chipul muceniciei sale a fost în multe feluri în timpul cărora şi-a dat sufletul către Domnul.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Teoclit, care prin sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Valerian pruncul, care de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului noul cuvios Mucenic Macarie de la Mănăstirea Dionisiu (Muntele Athos), care a mărturisit în Tesalonic la anul 1525, şi a fost ucenic al Sfântului Nifon, patriarhul Constantinopolului, şi care prin sabie s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sinaxar 15 Septembrie

În această lună, în ziua a cincisprezecea, pomenirea pătimirii Sfântului Marelui Mucenic Nichita Gotul.

Sfântul Mare Mucenic Nichita era Got (un trib de origine germană, care pentru scriitorii greci este "dincolo de Dunăre"). S-a născut şi a trăit pe malurile Dunării şi a suferit pentru Hristos în anul 372. Credinţa creştină era pe atunci deja larg răspândită prin tot ţinutul goţilor. Sfântul Nichita credea în Hristos şi a acceptat Botezul din partea episcopului got Teofil, care a participat la Primul Sinod Ecumenic (Niceea, 325). Goţii păgâni începură să se opună răspândirii creştinismului, ceea ce a avut drept consecinţă o dezbinare dezastruoasă pentru ambele părţi.

După victoria lui Fritigern, aflat în fruntea unei armate creştine şi învingător împotriva păgânului Atanaric, credinţa creştină a început să se răspândească tot mai mult printre goţi. Episcopul arian Ulfila, care a urmat după episcopul Teofil, a creat un alfabet got şi a tradus în limba gotă multe cărţi preoţeşti. Sfântul Nichita a avut o lucrare puternică printre discipolii săi goţi la răspândirea creştinismului. Prin propriul exemplu şi prin cuvinte pline de duh el a adus pe mulţi păgâni la credinţa creştină.

Totuşi, după înfrângerea sa, Atanaric a făurit din nou planuri să îşi adune forţele, să se întoarcă în patria sa şi să-şi recâştige vechea putere. Întrucât a rămas păgân, el a continuat să îi urască pe creştini şi să îi persecute.

Sfântul Nichita a îndurat multe chinuri din partea regelui got păgân şi a murit după ce a fost aruncat în foc. Trupul său a rămas nevătămat de flăcări şi a fost iluminat cu o minunata strălucire. Noaptea, un prieten al mucenicului, un creştin pe care îl chema Marian, a recuperat trupul Sfântului Nichita şi l-a îngropat în Cilicia. După aceea a fost transferat la Constantinopol. O parte din moaştele Marelui Mucenic Nichita au fost mai târziu mutate la mănăstirea Vysokie Decani în Serbia. Sfântul Nichita a primit de la Hristos o nepieritoare coroană de preamărire în anul 372.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Filotei (Filoteu) preotul.

Acesta era dintr-un sat ce se chema Mirmicos, din locul ce se cheamă Opsichiu, şi purta nume asemenea cu al maicii sale, pe care o chema Teofila. Însurându-se şi făcându-se tată de copii, s-a învrednicit şi a fost făcut preot. Şi nevoindu-se cu postul şi cu rugăciunea, a ajuns făcător de minuni: la vreme de lipsă a dat pâine celor flămânzi, a prefăcut apa din râu în vin, şi a mutat o piatră foarte mare cu cuvântul său. Iar la un an după adormirea sa, fiind mutat în alt loc, şi-a întins mâinile ca şi cum ar fi fost viu, şi apucându-se de umerii a doi preoţi ce aveau să-l mute, s-a sculat pe picioare, şi păşind de trei ori s-a mutat, şi s-a aşezat în locul în care şi acum zace. Şi izvorăşte necontenit mir, dând minunată dovedire de viaţa sa îmbunătăţită.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Porfirie, cel dintre îngânători (actorul / comicul).

Acestui sfânt poruncindu-i Iulian Paravatul (adică Apostatul, 361-363), când serba ziua naşterii lui, ca să hulească şi să batjocorească lucrurile cele creştineşti, când voia să intre în apă şi să se afunde ca să batjocorească Sfântul Botez, a strigat tare: "Botează-se Porfirie în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh". Deci ieşind afară, îmbrăcându-se cu haine albe şi mărturisind că este creştin şi propovăduind aceasta pe faţă, după multe chinuri i s-a tăiat capul. Iar acestea s-au întâmplat la Efes, în anul 361.

Tot în această zi, pomenirea aflării moaştelor Sfântului Acachie, episcopul Melitinei.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Maxim, care de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea a două sfinte fecioare, care prin sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea aflării moaştelor Sfântului întâiului Mucenic şi arhidiacon Ştefan.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Gherasim, ctitorul sfintei Mănăstiri a Sfintei Treimi, ce se numeşte Survia, care se află aproape de Macreniţa cea din Zagora, şi care cu pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului noului Mucenic Ioan Criteanul (Cretanul), care a mărturisit în Efesul cel nou, la anul 1811.

Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi Părintelui nostru Visarion, arhiepiscopul Larisei, făcătorul de minuni.

Acest între sfinţi Părintele nostru Visarion era dintr-un sat din Macedonia, din părţile spre Tesalia. S-a născut din părinţi cucernici şi învăţând carte, când a fost de 16 ani, a poftit viaţa şi schima monahală; şi cu adevărat s-a dus cu tot sufletul la Marco, mitropolitul Larisei. Şi câtăva vreme rămânând împreună cu dânsul şi trecând treptat cele sfinţitoare, a fost făcut episcop pe seama cetăţii Dometicului şi Elasonului.

Iar poporul cetăţii, din pricina mândriei, nu l-a primit ca episcop, pentru că în trecut cetatea lor era cinstită cu rang de Arhiepiscopie. Pentru aceasta, mergând ei cu îndrăzneală la patriarhul Teolip ce păstorea în vremea aceea, care era stăpânit mai mult de aur decât de Dumnezeu, au luat de la dânsul ca episcop pe un oarecare Neofit.

Iar Visarion, următorul lui Hristos, socotind acest lucru pricină de odihnă, aştepta lângă Marco, părintele lui duhovnicesc, vindecând pururea cu cuvântul şi cu fapta pe săracii şi neputincioşii ce aşteptau la biserica sa. Trecând patru ani, şi văduvind de păstor episcopia Stagopului, a fost cerut de către credincioşii acelei episcopii să le fie exarh. Şi petrecând în episcopia aceea şase ani, multe supărări şi prigoniri a suferit din pricina unui netrebnic de preot, numit Dometie. Iar preasfinţitul Marco, dându-şi sfârşitul şi mutându-se către locaşurile cele fericite, atunci cu alegerea şi cu cererea episcopilor acelei eparhii şi a clericilor, precum şi a tot poporul drept-credincios, Sfântul Visarion a fost rânduit urmaş în scaunul Larisei de către patriarhul Ieremia.

Cât a condus această eparhie a săvârşit cele plăcute lui Dumnezeu: răscumpăra pe cei robiţi, ajutora cu daruri pe cei săraci şi lipsiţi; făcea poduri peste ape. Astfel, a făcut pod peste râul ce cobora din Pind în Etolia, numit de locuitorii de acolo Levcopotomos, adică râul alb, iar de poeţi Ahelios, curgător ca argintul, peste care mai înainte nimeni nu putea trece şi nici nu putea face pod din pricina repeziciunii cu care curgea apa şi a nămolului ce se făcea în vremea ploilor. El a pus temelia şi a zidit la munte, aproape de satul lui, Mânăstirea cea frumoasa a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Şi a avut şi ajutor întru toate pe fratele lui bun, Preacuviosul Ignatie episcopul.

În acest chip, bine şi cu plăcere dumnezeiască chivernisindu-şi toate lucrurile sale, precum şi cele ce erau sub stăpânirea lui, fiind aproape de 50 de ani, s-a dus către Domnul.

Tot în această zi, pomenirea celui între Sfinţi Părintelui nostru Iosif cel Nou, mitropolitul Timişoarei şi a tot Banatul, făcătorul de minuni.

Acest fericit părinte era din pământul Dalmaţiei, născut la anul 1568 în oraşul Raguza, unde părinţii săi, Ioan şi Ecaterina, vlahi sau aromâni, se îndeletniceau cu negoţul pe mare, fiind cunoscuţi de toţi locuitorii acelei părţi ca oameni cu frica lui Dumnezeu. Murindu-i tatăl, înecat cu corabia în apele Marii Adriatice, tânărul Iacob, cum se numea în mirenie, s-a mutat împreună cu maica sa în Ohrida, unde a şi învăţat carte mai multă vreme la Mânăstirea Maicii Domnului din acea cetate. Dorind să-şi închine viaţa Domnului, a plecat apoi la Sf. Munte al Atosului, intrând în Mânăstirea Pantocratorului, unde s-a călugărit luând numele de Iosif. Până la vârsta patriarhală de 82 de ani a petrecut între vieţuitorii Sfântului Munte, făcându-se pildă de adevărată trăire întru Hristos. Înfruntând cu puterea credinţei primejdiile şi ostenelile de tot felul, alesul între cuvioşi a crescut duhovniceşte şi a rodit bogat în fapte minunate.

În vremea aceea surpându-se stăpânirea creştinească din părţile Banatului, o dată cu venirea turcilor, Domnul n-a lăsat fără mângâiere şi întărire pe credincioşii acestor meleaguri; ci din Sfântul Munte le-a hărăzit cârmuitor duhovnicesc pe vlădica Iosif, care prin alegerea şi trimiterea sa de către Patriarhia Ţarigradului trebuia să împodobească scaunul mitropolitan al Timişoarei. Deşi la vârstă înaintată, n-a precupeţit osteneala purcederii la calea lungă ce-l ducea spre păstoriţii săi, care-l aşteptau ca pe un sfânt ales al lui Dumnezeu, al cărui dar al facerii de minuni în tot locul era vestit.

Noul mitropolit a fost înscăunat la 20 iulie 1650, din acea zi cercetând cu o râvna deosebită întregul ţinut pus sub oblăduirea sa duhovnicească, îndrumând lucrarea preoţilor, înviorând viaţa credincioşilor, reînnoind bisericile şi mânăstirile sau zidind altele noi, după trebuinţă. Pretutindeni pe unde a trecut, neputinţa se vindeca, viaţa se înnoia, credinţa se întărea, nădejdea creştea. Ostenindu-se ca un viteaz, s-a arătat biruitor în vâltoarea luptelor cu greutăţile, mâna Domnului fiind cu el în toata vremea, ridicându-l mărturie tare şi pavăză neînfrânată dreptei credinţe şi arătându-l strălucit prin faceri de bine, prin săvârşirea de minuni şi prin neabătută dragoste faţă de toţi oamenii.

La 1653, în al optzeci şi cincilea an al vieţii sale, s-a retras la sfânta Mânăstire a Partoşului, nu departe de cetatea Timişoarei, şi aci a mai vieţuit încă trei ani în rugăciune, post, faceri de bine şi tămăduiri. Iar la praznicul Adormirii Maicii Domnului din anul mântuirii 1656 s-a mutat către Domnul, fiind îngropat în biserica mânăstirii. Mormântul său a devenit de atunci loc de cinstire şi de rugăciune pentru credincioşii de pretutindeni. Mai apoi însă găsindu-se cu dreptate ca sfintele sale moaşte să se aşeze în chiar oraşul în care a păstorit, spre mai mare cinstire şi împlinirea cererilor de folos ale smeriţilor rugători, au fost strămutate cu mare alai în catedrala mitropolitana din Timişoara în anul 1956, la trei sute de ani de la moartea sa.

Şi a lucrat sfântul şi după moarte tot felul de minuni, întru slava adevăratului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.