Sinaxar

In aceasta luna, ziua a sasea, pomenirea Sfantului Apostol Toma.

Sfîntul Apostol Toma, care se numeşte Geamăn, era din Paneada, cetatea Galileii. Iar cînd Domnul nostru Iisus Hristos era pe pămînt cu oamenii şi umbla prin cetăţi şi sate învăţînd popoarele şi tămăduind toate suferinţele, atunci Toma, auzind propovăduirea Lui şi văzîndu-I minunile, s-a apropiat de El cu osîrdie şi umbla după El, nesăturîndu-se de cuvintele cele dulci şi de vederea preasfintei Sale feţe. Şi astfel s-a învrednicit a fi rînduit în ceata celor doisprezece apostoli, cu care a urmat Domnului pînă la mîntuitoarele Lui patimi. Iar după înviere, Sfîntul Toma, prin necredinţa sa, a sporit mai mult credinţa în Biserica lui Hristos. Căci atunci cînd ceilalţi ucenici ziceau: "Am văzut pe Domnul", el nu voia să creadă, pînă ce singur nu a putut să-L vadă şi să-I pipăie rănile. Şi după opt zile, fiind ucenicii adunaţi şi Toma fiind împreună cu dînşii, arătîndu-se Domnul, i-a zis: "Adu-ţi degetul tău şi vezi mîinile Mele şi adu mîna ta şi o pune pe coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios". Toma, văzînd şi pipăind coasta cea de viaţă dătătoare a lui Hristos, a zis: "Cu adevărat eşti Domnul meu şi Dumnezeul meu". În acest chip s-a propovăduit învierea Domnului cu mai multă tărie, căci Mîntuitorul nu cu nălucire, nici cu alt trup, ci cu acelaşi trup cu care a pătimit pentru mîntuirea noastră, a înviat cu adevărat şi S-a arătat ucenicilor.

După înălţarea Domnului Iisus Hristos şi după primirea Sfîntului Duh, sfinţii apostoli, aruncînd sorţi unde să propovăduiască fiecare cuvîntul lui Dumnezeu, Sfîntului Toma i-a căzut soarta să meargă în India, ca acolo, luminînd pe păgînii din părţile cele întunecate, să înveţe diferitele popoare: parţi, mideni, perşi, hircani, bactrii şi brahmani, pînă la cele mai de pe urmă părţi ale Indiei. Şi mîhnindu-se el că era trimis la nişte popoare sălbatice ca acestea, Domnul I s-a arăta în vedenie, întărindu-l ca să îndrăznească şi să nu se teamă, poruncindu-i şi făgăduindu-i că va fi cu dînsul. Iar calea în acele părţi i s-a arătat în chipul acesta: Gundafor, împăratul Indiei, vrînd să-şi facă frumoase palate împărăteşti, a trimis pe un negustor de al său, Avan, în părţile Palestinei ca să caute un meşter mare şi iscusit care ştie să zidească cu înţelepciune şi să poată face palate, în aşa chip precum sînt palatele cezarilor de la Roma.

Domnul a poruncit lui Toma (în vedenie) ca să meargă cu Avan în piaţa Indiei. Iar Avan, căutînd în Cezareea un zidar înţelept, Toma s-a întîlnit cu dînsul şi i-a spus că el este iscusit pentru acest lucru. Apoi, mergînd cu Avan, au intrat în corabie şi au călătorit cu vînt prielnic spre India. Sosind la o cetate au auzit glas de trîmbiţe, de muzici şi de orgă, pentru că împăratul acelei cetăţi îşi mărita o fată. Împăratul a trimis vestitori în toată cetatea ca să adune la nuntă şi pe bogaţi şi pe săraci şi pe străini, iar de n-ar voi cineva să vină, acel om să fie dat judecăţii împărăteşti. Auzind despre aceasta, Avan şi Toma s-au temut ca să nu mînie pe împărat, fiind străini, şi au mers la nuntă în curtea împărătească. Şezînd acolo toţi şi veselindu-se, Apostolul a ales locul cel mai din urmă şi nu mînca nimic, nici nu se veselea, ci numai lua seama la ceilalţi, iar ceilalţi toţi priveau la dînsul ca la un străin şi ca la unul de alt neam. Dar cei care stăteau lîngă dînsul ziceau: "Pentru ce ai venit aici şi nu mănînci, nici nu bei?" A răspuns Apostolul: "Nu am venit aici nici pentru mîncare, nici pentru băutură, ci am venit ca să împlinesc voia împăratului, căci vestitorii săi au strigat: "De nu va veni cineva la nuntă, va fi vinovat şi dat judecăţii împărăteşti!""

Acolo se afla o femeie evreică ce cînta bine din chitară şi pentru fiecare din ceicareşedeau la masă cînta cîte ceva. Acea femeie l-a văzut pe Toma că nu se veselea, ci adeseori căuta spre cer şi l-a cunoscut că este evreu şi cîntînd înaintea lui, îi grăia în limba evreiască astfel: "Unul este Dumnezeul Iudeilor, care a făcut cerul şi pămîntul". Iar Apostolul Toma, ascultînd cu plăcere a rugat-o ca să mai cînte odată aceste cuvinte. Însă omul care turna vin la masă, văzînd pe Apostolul Toma trist, l-a lovit cu palma, zicîndu-i: "La nuntă eşti chemat, nu ca să te întristezi, ci să te bucuri împreună cu cei care beau". Iar Apostolul i-a răspuns celui care l-a lovit: "Să-ţi răsplătească ţie Dumnezeu chiar în acest veac, iar mîna aceea care m-a lovit s-o vezi mîncată de cîini spre pilduirea multora".

După puţină vreme omul care l-a lovit pe Apostolul Toma a ieşit la o fîntînă, voind să aducă oaspeţilor apă ca să o amestece cu vin şi venind la fîntînă un leu l-a ucis pe omul acela, apoi sugînd sîngele din el, s-a dus. Iar cîinii, alergînd, l-au sfîşiat în bucăţi şi un cîine negru, apucînd mîna cea dreaptă, a adus-o în mijlocul ospăţului şi a lăsat-o acolo, înaintea tuturor. Văzînd acest lucru, toţi s-au tulburat şi au întrebat a cui este mîna aceea. Iar femeia care cînta la chitară a strigat, zicînd: "Mare taină s-a arătat astăzi între noi: sau Dumnezeu sau un trimis al lui Dumnezeu a vrut să şadă astăzi cu noi. Pentru că eu am văzut pe omul care turna vin lovindu-l cu palma pe omul cel străin şi am înţeles că omul acesta a grăit evreieşte, astfel: "Să-ţi văd mîna ta cea dreaptă mîncată de cîini, spre pilduirea multora". Şi aceasta s-a împlinit, precum vedeţi cu toţii". Atunci pe toţi mesenii i-a cuprins frica. Iar împăratul, după sfîrşitul ospăţului, chemînd pe Sfîntul Apostol Toma la dînsul, i-a zis: "Să intri în casă şi să binecuvîntezi pe fiica mea care s-a căsătorit".

Apostolul Toma, intrînd în casă, i-a învăţat pe tinerii căsătoriţi păzirea curatei feciorii şi, rugîndu-se pentru dînşii, i-a binecuvîntat şi s-a dus. După ce ei au adormit, l-au văzut pe Iisus Hristos în chipul Sfîntului Apostol Toma, venind la dînşii şi căutînd spre ei cu dragoste. Iar mirele, socotind că este Toma, a zis către dînsul: "Oare n-ai ieşit tu mai înainte decît toţi? Cum de te afli aici?" Iar Domnul a zis: "Eu nu sînt Toma, ci sînt frate cu el şi toţi cei ce se leapădă de lume şi îmi urmează Mie, aşijderea ca şi dînsul, vor fi nu numai fraţi ai Mei, în veacul ce va să fie, ci şi moştenitori ai împărăţiei Mele. Deci, să nu uitaţi, fiii Mei, ceea ce v-a sfătuit fratele Meu. De veţi păzi, după sfatul lui, fecioria voastră fără de prihană, vă veţi învrednici de cununile nepieritoare în cămara Mea cerească!"

Acestea zicîndu-le Domnul, s-a dus. Iar ei, deşteptîndu-se, îşi spuneau unul altuia vedenia şi, sculîndu-se, s-au rugat lui Dumnezeu toată noaptea aceea. Iar cuvintele cele zise lor, ca nişte mărgăritare de mult preţ, le păzeau în inimile lor. A doua zi a intrat împăratul în camera unde erau tinerii şi i-a aflat pe ei şezînd deosebit şi, tulburîndu-se cu inima, i-a întrebat de pricina despărţirii lor. Iar ei, răspunzînd, au zis: "Noi ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne învrednicească pînă la sfîrşitul vieţii noastre să păzim fecioria curată, precum o avem acum, ca aşa să merităm a ne încununa cu curatele cununi în împărăţia cea cerească, după făgăduinţa Domnului, Care ni S-a arătat nouă!" Atunci împăratul, înţelegînd că străinul acela care fusese seara în casa lui i-a sfătuit să păzească fecioria, s-a mîniat foarte tare şi a trimis îndată pe slujitorii săi ca să-l prindă pe Apostolul Toma. Dar nu l-au aflat, pentru că Avan şi Apostolul Toma plecaseră cu corabia spre India.

Ajungînd la Gundafor, împăratul Indiei, s-au dus înaintea lui şi Avan a zis: "Iată, împărate, ţi-am adus din Palestina un zidar foarte înţelept, ca să facă palate frumoase pentru împărăţia ta". Iar împăratul, văzînd pe Toma, s-a bucurat şi arătînd locul unde voia să construiască palatele, şi măsurînd unde avea să fie temelia, i-a dat aur mult pentru zidire, iar el a plecat în călătorie. Toma, luînd aurul, l-a împărţit la cei săraci şi scăpătaţi, iar el, ostenindu-se în propovăduirea Evangheliei, a întors pe mulţi oameni la credinţa în Hristos şi i-a botezat.

În acea vreme tînărul acela, care după sfatul Sfîntului Apostol Toma a făgăduit să-şi păzească fecioria, auzînd că Apostolul propovăduieşte pe Hristos în India, luîndu-şi soţia cu dînsul s-a dus la Apostolul Toma şi, fiind luminat de dînsul, a primit sfîntul botez. Fecioara aceea se numea Pelaghia; pe urmă ea şi-a vărsat şi sîngele pentru Hristos. Tînărul se numea Dionisie şi s-a învrednicit de dreapta episcopiei. Apoi s-a întors la moşia sa cu binecuvîntarea Apostolului Toma şi a făcut cunoscut în tot locul mărirea lui Dumnezeu, aducînd la credinţa în Hristos pe cei necredincioşi şi zidind biserici prin cetăţi.

După doi ani, împăratul a trimis la Apostolul Toma pe cineva ca să-l întrebe cînd vor fi terminate palatele care se zidesc. Iar Apostolul l-a înştiinţat pe împărat că numai acoperişurile palatelor au mai rămas de făcut. Şi s-a bucurat împăratul, căci socotea că Toma îi zideşte palatele pe pămînt şi a trimis iarăşi mult aur, poruncindu-i ca acoperişul să fie frumos zidit. Iar el, luînd aurul şi ridicîndu-şi ochii şi mîinile spre cer, a zis: "Mulţumesc Ţie, Doamne, iubitorule de oameni, că în diferite chipuri rînduieşti mîntuirea oamenilor". Şi, iarăşi, împărţind aurul la cei nevoiaşi, se silea cu propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu.

După o vreme oarecare împăratul a aflat că nici nu s-a început a se zidi palatul pe care l-a poruncit, iar tot aurul lui a fost împărţit la săraci, şi zidarul nici nu se îngrijeşte pentru zidire, ci umblă prin cetăţi şi prin sate şi propovăduieşte un Dumnezeu nou, făcînd multe minuni. Mîniindu-se împăratul foarte tare, a trimis slujitorii ca să-l prindă pe Apostol şi, fiind prins şi adus înaintea împăratului, acesta îl întrebă: "Oare ziditu-mi-ai palatele?" Apostolul a răspuns: "Le-am zidit foarte bine şi sînt foarte frumoase". Şi a zis împăratul: "Să mergem să vedem aceste palate". A răspuns Apostolul: "Nu poţi în această viaţă să vezi aceste palate, ci numai atunci cînd te vei duce din această viaţă, atunci le vei putea vedea şi, sălăşluind în ele, vei petrece acolo în veci cu bucurie". Iar împăratul, socotind că este batjocorit, s-a mîniat foarte tare şi a poruncit ca Apostolul să fie aruncat în temniţă, împreună cu Avan, negustorul care l-a adus, şi să fie pedepsit cu moarte cumplită, încît chiar şi pielea de pe dînşii să fie jupuită şi să fie arşi în foc. Şi fiind în temniţă, Avan îl ocăra pe Apostol, zicînd: "Tu şi pe mine şi pe împărat ne-ai păcălit, spunînd că eşti zidar înţelept, iar acum ai pierdut şi aurul împăratului şi viaţa mea. Căci, iată, pentru tine pătimesc şi voi muri în chinuri grozave, căci împăratul este cumplit şi ne va ucide pe amîndoi". Iar Apostolul, mîngîindu-l, îi zicea: "Nu te teme, că nu vom muri acum, ci vom fi vii şi liberi şi vom fi cinstiţi de împărat, pentru palatele pe care i le-am zidit, întru împărăţia cea de sus".

În acea noapte fratele împăratului a căzut bolnav şi a zis acestuia: "Pentru mîhnirea ce a venit asupra ta şi eu sînt supărat şi din această pricină m-am îmbolnăvit şi, iată, acum voi muri". Şi fratele împăratului zicînd acestea, a murit îndată. Impăratul, uitînd de mîhnirea cea dintîi, a fost cuprins de jale pentru moartea fratelui şi acum plîngea nemîngîiat. Îngerul lui Dumnezeu, luînd sufletul celui care murise, l-a înălţat în lăcaşurile cereşti şi, înconjurînd acolo acele lăcaşuri, îi arăta multele palate minunate, frumoase şi luminoase; şi erau unele mai frumoase şi mai luminoase decît altele, ale căror frumuseţi nu este cu putinţă a le spune. Şi îngerul a întrebat pe suflet, zicînd: "În care din aceste toate palate ai voi să vieţuieşti?" Iar sufletul, privind spre cel mai frumos palat, a zis: "De mi s-ar da voie să petrec măcar într-un colţ al acestui palat, nimic nu mi-ar mai trebui". Iar îngerul a zis: "Nu vei putea să petreci în aceste palate pentru că sînt ale fratelui tău şi aceste palate au fost zidite de străinul Toma cu aurul care i s-a dat lui". Apoi sufletul a zis: "Mă rog Ţie, Doamne, dă-mi voie să mă duc la fratele meu şi voi răscumpăra de la dînsul aceste palate, pentru că el nu ştie cît sînt de frumoase şi, după ce le voi răscumpăra, iarăşi mă voi întoarce aici". Atunci îngerul a întors sufletul în trup şi îndată mortul a înviat şi, deşteptîndu-se ca din somn, i-a întrebat pe cei care erau de faţă unde este fratele lui şi îi rugă să-i spună împăratului să vină la dînsul.

Auzind împăratul că a înviat fratele lui, s-a bucurat foarte mult şi a alergat la dînsul. Apoi, văzîndu-l viu, s-a înspăimîntat, dar în acelaşi timp s-a şi bucurat. Iar cel înviat a început a grăi către dînsul: "Ştiu bine, împărate, că mă iubeşti ca pe fratele tău şi ai plîns pentru mine şi de ţi-ar fi fost cu putinţă să mă răscumperi de la moarte, ai fi dat chiar jumătate din împărăţia ta". Iar împăratul i-a zis: "Adevărat, aşa este şi nu poate fi altfel". Apoi fratele său i-a zis: "Dacă mă iubeşti atît de mult, doresc de la tine un dar şi te rog să nu mi-l respingi". Iar împăratul a zis: "Tot ceea ce am îţi dăruiesc ţie, iubitul meu frate". Şi împăratul şi-a întărit cu jurămînt cuvîntul său. Atunci fratele cel înviat a zis: "Dă-mi palatele tale pe care le-ai zidit în ceruri şi toată bogăţia mea de pe pămînt să o iei tu în locul acestor palate". Iar împăratul, auzind aceasta, s-a îndoit şi fiind uimit cu totul, tăcea.

După aceasta l-a întrebat: "De unde am eu palate în ceruri?" Şi i-a zis fratele: "Cu adevărat sînt nişte palate cum tu nici nu ştii şi nici n-ai văzut niciodată şi nicăieri aşa ceva sub ceruri şi aceste palate au fost zidite de Toma pentru tine, pe care tu îl ţii în temniţă; eu le-am văzut şi m-am minunat de frumuseţea lor nespusă şi aş dori să vieţuiesc acolo măcar într-un colţ, dar nu mi s-a dat voie. Pentru că îngerul care m-a luat pe mine mi-a spus că eu nu pot să petrec în aceste palate pentru că sînt ale tale, zidite de străinul Toma. Apoi m-am rugat îngerului să-mi dea voie să vin la tine pentru a răscumpăra acele palate; şi dacă mă iubeşti, dă-mi-le mie, şi tu să ai în schimb toate averile mele". Atunci împăratul s-a bucurat de două lucruri: pentru viaţa fratelui şi pentru palatele care i s-au zidit în ceruri. Apoi i-a zis fratelui său: "Iubite frate, m-am jurat ţie să nu-ţi opresc sub stăpînirea mea nimic din cele ce sînt pe pămînt, iar palatele din cer nu ţi le-am făgăduit; şi dacă vei voi, avem pe lîngă noi acelaşi zidar şi acela poate să-ţi facă şi ţie astfel de palate".

Zicînd acestea, împăratul a trimis îndată la temniţă ca să-l scoată pe Sfîntul Toma şi pe Avan, negustorul care l-a adus pe acesta şi, alergînd în întîmpinarea Apostolului, a căzut la picioarele lui, cerîndu-şi iertare. Iar Apostolul, mulţumind lui Dumnezeu, a început să-i înveţe pe amîndoi fraţii credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos. Şi ei, umilindu-se, au ascultat cu dragoste cuvintele lui. Apoi i-a botezat şi i-a învăţat toată credinţa creştinească. După aceasta, amîndoi fraţii şi-au zidit prin multe milostenii lăcaşuri veşnice în ceruri. Iar Apostolul Toma, petrecînd o vreme cu dînşii şi întărindu-i în credinţă, s-a dus în cetăţile dimprejur şi prin sate, propovăduind mîntuirea sufletelor.

Apostolul Toma lumina sufletele, propovăduind Evanghelia, cînd a sosit vremea cinstitei mutări a Maicii luiDumnezeu; şi toţi apostolii din diferite ţări au fost răpiţi de nori şi aduşi în Ghetsimani, înaintea patului Preabinecuvîntatei Fecioare. Atunci a plecat din India şi Sfîntul Apostol Toma, dar n-a putut ajunge în ziua îngropării Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, căci Dumnezeu aşa a rînduit lucrurile pentru adeverirea cea mai vrednică de credinţă, cum că Maica lui Dumnezeu a fost luată cu trupul la ceruri: adică precum pentru învierea lui Hristos, prin necredinţa lui Toma ne-am încredinţat mai bine, tot aşa şi pentru luarea cu trupul la ceruri a Preacuratei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu, ne-am încredinţat mai bine prin întîrzierea lui Toma.

Deci, Apostolul, sosind a treia zi după îngropare, s-a întristat foarte mult că nu s-a aflatşi el în ziua îngropării să petreacă la mormînt, împreună cu ceilalţi Apostoli, sfîntul trup al Maicii Domnului său. De aceea, cu sfatul de obşte al Sfinţilor Apostoli, au deschis mormîntul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pentru ca Sfîntul Apostol Toma, văzîndu-i trupul, să se închine şi să se mîngîie. Deschizînd mormîntul, n-au mai aflat trupul Sfintei Fecioare, ci numai giulgiul singur; şi în acest fel s-a făcut încredinţare că Maica lui Dumnezeu, ca şi Fiul său, a înviat a treia zi şi a fost luată cu trupul la ceruri.

După aceasta, Sfîntul Toma s-a dus iarăşi în părţile Indiei şi a propovăduit acolo pe Iisus Hristos şi cu semne şi cu minuni pe mulţi oameni îi aducea la credinţă. Ajungînd la Meliapor, a luminat pe mulţi şi i-a întărit în credinţă, prin această minune. Era acolo un lemn foarte mare pe care nu puteau să-l mişte din loc nu numai o mulţime de oameni, dar nici elefanţii, iar Apostolul Toma a tras acel lemn cu brîul său cam 10 stadii şi l-a adus pentru zidirea bisericii Domnului. Văzînd acest lucru, credincioşii s-au întărit în credinţă, iar din cei necredincioşi mulţi au crezut. A mai făcut şi altă minune mare, mai mare decît cea dintîi: un jertfitor evreu l-a ucis pe singurul său fiu şi a dat vina asupra Sfîntului Toma, zicînd: "Toma l-a ucis pe fiul meu". Şi s-a făcut gîlceavă mare şi s-a adunat tot poporul şi l-au apucat pe Sfîntul Toma ca pe un ucigaş, voind să-l judece şi să-l chinuie, dar nefiind nimeni care să mărturisească că Apostolul lui Hristos nu este vinovat de acea ucidere, a rugat pe judecător şi pe popor, zicînd: "Lăsaţi-mă, şi eu, în numele Dumnezeului meu, îl voi întreba pe cel ucis, să spună singur cine l-a omorît". Apoi toţi au mers la mormîntul fiului acelui evreu, iar Toma, ridicîndu-şi ochii în sus, s-a rugat lui Dumnezeu, şi după aceasta a zis către cel mort: "În numele Domnului meu Iisus Hristos, îţi poruncesc, tinere, să ne spui nouă cine te-a ucis?". Şi îndată mortul a grăit: "Tatăl meu m-a ucis". Atunci toţi au strigat: "Mare este Dumnezeu cel propovăduit de Toma!". Slobozind pe Apostol, evreul jertfitor a căzut singur în groapa pe care o săpase Apostolului, iar prin minunea aceasta o mulţime de popor s-a apropiat de Dumnezeu şi au fost botezaţi de Apostolul Toma.

După aceasta, Apostolul s-a dus în cele mai îndepărtate părţi în hotarele Calamidiei, unde stăpîneaîmpăratul Muzdie; şi propovăduind acolo pe Hristos, a adus la credinţă pe o femeie cu numelede Sindichia, care era rudă cu Migdonia, femeia lui Carizie, prietenul împăratului. Sindichia a făcut pe Migdonia să cunoască adevărul şi să creadă întru unul Dumnezeu, Ziditorul tuturor, pe care Apostolul Toma Îl propovăduia. Iar Migdonia a zis către Sindichia: "Aş fi vrut să-l văd pe omul acela care propovăduieşte pe adevăratul Dumnezeu şi să aud învăţătura lui". Sindichia a zis: "Dacă voieşti, doamnă, să-l vezi pe Apostolul lui Dumnezeu, schimbă-ţi hainele şi te îmbracă ca o femeie din popor, ca să nu fii cunoscută şi apoi mergi cu mine". Migdonia a făcut precum i s-a spus şi a mers după Sindichia şi l-au aflat pe Apostolul Toma în mijlocul unei mulţimi de oameni simpli şi săraci, propovăduind pe Hristos. Şi, alăturîndu-se ele acelor oameni, ascultau învăţăturile Apostolului, iar el le spunea multe despre Domnul Iisus Hristos, învăţîndu-i să creadă în El şi prelungea cuvîntul referitor la moarte, la judecată, la gheenă şi la împărăţia cerească.

Auzind toate acestea, Migdonia s-a umilit cu inima şi acrezut în Hristos. Apoi, întorcîndu-se acasă, neîncetat se gîndea la cuvintele Apostolului Toma şi vorbea despre Hristos cu ruda ei, Sindichia, şi se aprindea cu mai multă dragoste către El. Şi din acea vreme a început a se depărta de cei necredincioşi, ca de vrăşmaşii lui Dumnezeu şi a fugit de toate vorbele lor, de ospeţe şi de toate desfătările lumeşti. Apoi nu mai voia să se apropie de bărbatul ei ca o soţie, fapt pentru care avea mare necaz bărbatul ei şi o silea să se supună. Neputînd a o supune, l-a rugat pe împăratul Muzdie să trimită pe împărăteasa Tertiana la femeia lui pentru ca aceasta s-o sfătuiască să nu se mai depărteze de el, ca soţie; împărăteasa Tertiana şi Migdonia, femeia lui Carizie, erau surori şi mergînd împărăteasa la Migdonia, sora sa, a întrebat-o pentru ce nu se supune bărbatului ei. Iar ea a răspuns: "Pentru că este păgîn şi vrăşmaşul lui Dumnezeu, iar eu sînt roaba adevăratului Dumnezeu, Iisus Hristos, şi nu voiesc să fiu întinată de acel om necredincios şi necurat". Tertiana a vrut să ştie şi ea cine este Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu. Atunci Migdonia i-a spus propovăduirea Sfîntului Apostol Toma şi a învăţat-o pe Tertiana să cunoască adevărata credinţă. Apoi Tertiana, voind să ştie mai cu de-amănuntul învăţăturile lui Hristos, a dorit să-l vadă chiar pe Apostolul Toma şi să asculte propovăduirea lui. Sfătuindu-se cu Migdonia, a trimis în taină după Apostolul Toma şi, chemîndu-l, l-au rugat să le arate calea cea adevărată. Iar Apostolul Toma, propovăduindu-l pe Hristos, le-a luminat cu lumina credinţei şi le-a spălat cu baia botezului, apoi le-a învăţat să păzească poruncile lui Dumnezeu şi să facă fapte bune. Iar ele, punînd în inimile lor toate cele grăite de Apostol, s-au sfătuit amîndouă să slujească Domnului în curăţie şi să nu se apropie de bărbaţii lor, ca de nişte necredincioşi.

Apostolul Toma făcea acolo multe minuni cu puterea lui Dumnezeu şi tămăduia toate neputinţele. Şi mulţi, nu numai din poporul cel simplu, ci şi din curtea împărătească, văzînd semnele şi minunile făcute de Apostol şi ascultînd învăţăturile lui, au crezut în Hristos. Chiar unul din fiii împăratului, anume Azan, a crezut şi a fost botezat de Apostolul Toma, pentru că însuşi Dumnezeu lucra în apostoleasca propovăduire, înmulţind numărul credincioşilor, spre mărirea numelui Său.

Împărăteasa Tertiana, întorcîndu-se de la Migdonia, îşi petrecea vremea în rugăciuni şi în posturi şi nu se pleca la dorinţa bărbatului ei. Atunci împăratul, mirîndu-se de schimbarea femeii sale, a zis către Carizie, prietenul său: "Voind să-ţi dobîndesc pe femeia ta, şi pe a mea am pierdut-o, aşa că mai rea este a mea decît a ta". Şi amîndoi, împăratul şi Carizie, au cercetat cu de-amănuntul care să fie pricina răzvrătirii femeilor lor, că nu vor să fie cu dînşii şi au aflat că un străin nemernic, anume Toma, învăţîndu-le credinţa în Hristos, le-a întors de la petrecerea împreună cu ei. Încă au mai aflat şi aceasta: cum că Azan, fiul împăratului, şi multe din slugile casei lui şi din căpetenii şi din poporul cel simplu, mulţime fără număr, credîn Hristos, prin propovăduirea Apostolului Toma. Şi s-a înfuriat împăratul împotriva lui Toma şi, prinzîndu-l, l-a aruncat în temniţă.

După aceasta, Apostolul a fost dus înaintea judecăţii împăratului şi acesta l-a întrebat: "Cine eşti tu, rob sau liber?", iar Toma a răspuns: "Sînt robul Aceluia asupra căruia tu nu ai stăpînire". Iar împăratul a zis: "Văd că eşti rob viclean şi, fugind de la stăpînul tău, ai venit pe pămîntul acesta ca să răzvrăteşti poporul şi să ameţeşti femeile noastre. Deci, spune-mi cine este stăpînul tău?" Apostolul a răspuns: "Stăpînul meu este Domnul cerului şi al pămîntului, Dumnezeul şi Făcătorul a toată făptura, Care m-a trimis pe mine să propovăduiesc numele Lui cel sfînt şi să-i întorc pe oameni de la rătăcirea lor". Iar împăratul i-a zis: "Lasă-ţi cuvintele tale cele viclene, înşelătorule, şi ascultă porunca ce-ţi grăiesc eu: Cum ai depărtat tu cu înşelăciune pe femeile noastre ca să nu se unească cu noi, tot aşa să le întorci pe dînsele la noi! Căci de nu vei face aceasta, ca femeile noastre să fie cu noi în dragoste şi în unirea de mai înainte, te vom pedepsi cumplit". Apostolul a răspuns: "Nu se cade ca roabele lui Hristos să se unească cu bogaţii cei fără de lege; nici nu este cu dreptate ca cele credincioase să fie necinstite de păgîni şi necredincioşi".

Auzind acestea, împăratul a poruncit ca să fie aduse nişte scînduri de fier înroşite în foc şi pe acestea să fie pus cu picioarele Apostolul. Şi făcînd acestea, deodată a ieşit apă de sub scîndurile acelea şi le-a răcit. Apoi, Apostolul a fost aruncat într-un cuptor şi a doua zi a ieşit viu şi nevătămat din acel cuptor. După acestea, Carizie l-a sfătuit pe împărat, zicînd: "Sileşte-l să se închine şi să jertfească zeului nostru, Soarele, pentru că aşa are să mînie pe Dumnezeul lui, care îl păzeşte întreg". Iar cînd, după porunca împăratului, îl duseră pe Apostol să se închine la idolul Soare, îndată idolul s-a topit ca ceara în faţa focului şi s-a risipit. Şi se bucurau credincioşii de această putere a Dumnezeului ceresc şi mulţime de credincioşi au crezut atunci în Domnul. Iar slujitorii care se închinau la idoli s-au răzvrătit asupa Apostolului, pentru pierderea idolului lor şi împăratul, mîniindu-se, se gîndea cum să-l piardă pe Toma, dar se temea de boieri, de popor şi de slugile sale, pentru că mulţi credeau în Hristos.

Apoi, luîndu-l, a ieşit din cetate urmat de ostaşii săi şi toţi socoteau că împăratul vrea să vadă un semn de la dînsul. Mergînd cam la o jumătate de stadie, l-a dat pe Toma la cinci ostaşi ca să-l ducă în munte, poruncindu-le să-l străpungă acolo cu suliţele, iar el s-a dus în cetatea Axium. Azan, fiul împăratului, şi Sifor, un bărbat de neam bun, au alergat după Apostolul Toma şi, ajungîndu-l, plîngeau pentru el. Apostolul Toma cerînd ostaşilor voie să se roage, s-a rugat lui Dumnezeu şi a hirotonisit preot pe Sifor şi pe Azan diacon şi le-a poruncit să aibă grijă de cei care au crezut în Domnul şi să se sîrguiască ca să înmulţească numărul credincioşilor lui Hristos.

După aceasta, ostaşii l-au străpuns cu cinci suliţe deodată şi aşa s-a sfîrşit Sfîntul Apostol Toma. Iar Sifor şi Azan au plîns mult pentru el şi au îngropat sfîntul lui trup cu cinste. După îngropare, şezînd lîngă mormîntul Apostolului şi tînguindu-se, li s-a arătat sfîntul, poruncindu-le să meargă în cetate şi să întărească pe fraţi în credinţă. Ei au mers după porunca Sfîntului Apostol Toma, învăţătorul lor, ale cărui rugăciuni avîndu-le în ajutor, au cîrmuit bine Biserica lui Hristos. Iar împăratul Muzdie şi Carizie în zadar au silit pe femeile lor să se apropie de dînşii, căci n-au putut să le înduplece. Apoi, înţelegînd că nu se vor supune lor cu nici un chip, le-au lăsat să vieţuiască libere, după voia lor, iar ele, scăpînd de greutatea jugului însoţirii, vieţuiau în mare înfrînare şi rugăciuni, slujind Domnului ziua şi noaptea, şi aduceau mult folos Bisericii prin viaţa lor cea îmbunătăţită.

După cîţiva ani, s-a întîmplat ca unul din fiii împăratului Muzdie să fie chinuit de diavol şi nu putea nimeni să-l vindece, pentru că era foarte cumplit diavolul ce-l chinuia. Şi s-a mîhnit împăratul pentru fiul său şi a plănuit să descopere mormîntul Sfîntului Apostol Toma, să ia un os din moaştele lui şi să-l lege la grumazul fiului său, ca să se tămăduiasacă de chinurile diavolului, pentru că auzise că Sfîntul Apostol Toma a izgonit mulţime de diavoli. Cînd voia împăratul să facă acest lucru, i s-a arătat în vedenie Sfîntul Toma, zicîndu-i: "Cînd eram viu nu m-ai crezut. Oare acum, de la mort cauţi ajutor? Dar dacă vei fi credincios, Domnul meu Iisus Hristos îţi va fi milostiv".

Această vedenie l-a îndemnat mai mult pe împărat pentru descoperirea mormîntului Apostolului. Şi, mergînd împăratul, a descoperit mormîntul, dar n-a mai aflat moaştele sfîntului, pentru că unii din fraţii credincioşi au luat pe ascuns sfintele moaşte şi le-au dus în Mesopotamia. Atunci împăratul a luat pămînt din locul acela şi l-a pus la grumazul fiului său, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, de vei tămădui pe fiul meu prin rugăciunile Apostolului Tău, Toma, eu voi crede în Tine". Şi îndată a ieşit duhul necurat din fiul său, şi s-a însănătoşit. Atunci împăratul Muzdie a crezut în Hristos şi a fost botezat de preotul Sifor împreună cu toţi boierii săi. A fost mare bucurie între credincioşi, idolii s-ausfărîmat şi căpeteniile lor s-au risipit, iar bisericile luiHristos s-au zidit, sporind cuvîntul lui Dumnezeu şi credinţa cea sfîntă. Apoi, după botez, împăratul a început să se căiască de greşelile pe care le săvîrşise înainte şi stăruia necontenit în rugăciuni, iar prezbiterul Sifor le zicea tuturor: "Rugaţi-vă pentru împăratul Muzdie, ca să cîştige milă de la Domnul nostru Iisus Hristos şi să primească iertare pentru păcatele sale".

În locul unde a fost îngropat trupul Sfîntului Apostol Toma se săvîrşeau multe minuni cu rugăciunile lui, întru mărirea lui Hristos, Dumnezeul nostru, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinstea şi închinăciunea în veci.

Cu ale sale sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sinaxar 7 Octombrie

În aceasta luna, în ziua a saptea, pomenirea Sfintilor Mari Mucenici Serghie si Vah.

Acestia au trait la Roma pe vremea împaratiei lui Maximian (catre anul 296). Serghie era primicer din scoala centiliilor, iar Vah era secundicer din aceeasi scoala. Deci, învatându-se si urmând din început credintei crestinilor, si dumnezeiestilor Scripturi, si fiind pârâti la împaratul, îi silira sa faca împreuna cu dânsul jertfa de idoli; si ei neprimind nicidecum aceasta, i-au descins de brâie si le-au luat portul cel de podoaba, ce purtau împrejurul grumajilor, si i-au îmbracat cu port femeiesc, si i-au dus în mijlocul târgului, ca sa-i ocarasca, încarcati de lanturi. Apoi au fost trimisi la guvernatorul Antioh - un dregator cu deosebire crud - în cetatea Barbalison pe Eufrat. Aci apropiindu-se, din aratare îngereasca s-au umplut de îndrazneala si de putere dumnezeiasca, si întâi Vah fiind batut cu vine de bou crude multa vreme, si-a dat duhul în aceste chinuri. Iar lui Serghie facându-i-se strânsori în multe chipuri, si bagându-i în picioare încaltaminte de fier, si silindu-l sa alerge departe, dupa aceea bagându-l în temnita, si iarasi pironindu-se cu aceleasi rani de încaltaminte, i s-a taiat capul.

Tot în aceasta zi, Sfintii Mucenici Iulian Prezbiterul si Chesarie Diaconul.

Împaratind Claudiu la Roma, si omorând pe maica-sa pentru credinta în Hristos, nu i se mai facea mila de crestini; atunci fericitul Chesarie venind din Africa la un sat ce se cheama Tarachini si vazând spurcatele Jertfe, le-a scuipat si le-a calcat cu picioarele. Atunci l-au prins si l-au bagat în temnita, zacând trei zile nemâncat, apoi l-au dat la proconsul. Si legându-i mâinile dindarat, l-au târât slujitorii înaintea carului dregatorului, pâna la capistea lui Apolon. Si daca au venit acolo, facând sfântul ruga, îndata a cazut capistea din temelie, fiind înauntru preotul cel mare al idolilor si alti multi; lucru pe care vazându-l Leontie Ipatul a cazut la sfântul, si crezând în Hristos, s-a botezat înaintea tuturor. Atunci venind preotul Iulian l-a cuminecat cu Sfintele Taine, si consulul îndata si-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu, precum poftise prin rugaciunea sfântului. Deci vazând Loxorie capetenia ceea ce se facuse a prins pe preotul Iulian si pe Chesarie diaconul, si a poruncit sa-i bage în saci si sa-i arunce în mare; iar sfintii i-au zis:

"Noi, o Loxorie, vom fi aruncati în mare, iar tu muscat fiind de un sarpe rau, îti vei lepada sufletul cu rea moarte"; ceea ce s-a si facut; ca peste doua zile, umblând el pe lânga mare, s-a încolacit peste dânsul un sarpe foarte mare si batându-i toate madularele, atât îl facu de nu putea sa rasufle, si era mai mort, fiind o priveliste mare de jale celor ce-l vedeau zacând umflat. Iar trupurile sfintilor iesind din mare de Domnul îndrumate, trimisi fiind prin vedenie oarecare Eusebiu preot si Felix de le-au primit, si trecând pe unde zacea acel nenorocit, pe care si vazându-i striga si se vaita ticalosindu-se pe sine, si dupa putin si-a lepadat sufletul; iar feciorul botezatului Leontie consulului celui mai sus numit, dupa ce au îngropat moastele sfintilor lânga cetate, au taiat si capetele lor, si le-au dat pe râu. Atunci Cuart preotul din cetatea Capua, fiind povatuit de dumnezeiesc înger, a mers de a luat moastele acestora, adica ale lui Eusebiu si ale lui Felix, si le-a pus în loc cucernic, întru marirea Tatalui si a Fiului si a Sfântului Duh.

Tot în aceasta zi, Sfântul Leontie Consulul, crezând în Hristos si rugându-se cu pace s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Eusebiu prezbiterul si Felix.

Tot în aceasta zi, Cuviosii nouazeci si noua de parinti, care în insula Creta s-au nevoit, cu pace s-au savârsit.

Tot în aceasta zi, Sfântul Mucenic Polihronie.

Acesta a fost nascut în provincia ce se cheama Gamfanita, iar tatal acestuia Vardenie era plugar. Si si-a învatat copilul carte, si i-a poruncit sa urmeze dupa ceilalti copii. Si fiindu-le apa departe, prin ruga copilul a izvorât fântâna în curtea tatalui sau cu apa foarte buna; pentru ca avea copilul multa întelepciune si înfrânare. Deci ajungând în vârsta, se lua cu cei ce lucrau la vii si merse la Constantinopol. Si lucrând si el cu ceilalti lucratori la vie, gusta hrana si bea apa a doua zi, sau a treia zi. Iar stapânul viei mirându-se de lucratorul lui Dumnezeu si respectând virtutea lui, i-a dat o suma de aur si l-a trimis zicându-i: "Du-te la casa ta si te roaga lui Dumnezeu pentru mine", oprindu-i si sapa de dragul credintei, care a facut multe minuni; iar el cu aurul ce avea la mâna lui, a facut o biserica; si aflându-se la Sinodul ce s-a tinut la Niceea, fiind citet s-a învrednicit si de diacon si de preot. Dupa aceea murind marele Constantin, îndata erezia lui Arie începu a prinde pe multi; atunci sfântul acesta tinând tare credinta cea dreapta, se silea totdeauna a o creste si a o întari. Pentru aceea ereticii se topeau de zavistie, si aflând pe sfântul stând la altar, au sarit fara veste si l-au junghiat si l-au taiat cu sabiile, amestecându-l cu tainicul si dumnezeiescul sânge, si astfel l-au trimis fara voia lor jertfa sfânta lui Dumnezeu.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sinaxar 8 Octombrie

În aceasta luna, în ziua a opta, pomenirea Preacuvioasei Maicii noastre Pelaghia, care mai înainte a fost desfrânata.

Aceasta sfânta a fost în zilele împaratului Numerian; ea era din cetatea Antiohiei si umbla pe la jocuri si prin teatre, si facând desfrâu a strâns avere mare din acea rea agonisire. Apoi luând învatatura de la oarecare om sfânt anume Non episcopul, pocaindu-se cu caldura si botezându-se, îsi lepada toata averea, ca si cum ar fi fost niste gunoaie, si îmbracându-se cu haine de par, schimbându-se în chip barbatesc si tainuindu-se, s-a dus în muntele Maslinilor. Aici s-a închis într-o chilie si si-a petrecut viata ce i-a mai ramas cu placere dumnezeiasca si a raposat cu pace.

Tot în aceasta zi, Sfânta Pelaghia fecioara.

Aceasta a fost de la Antiohia Siriei de neam mare; si aflând conducatorul tarii aceleia ca este crestina, a trimis ostasi sa o prinda. Deci ei mergând acolo i-au înconjurat casa, vrând sa o rapeasca; iar sfânta prinzând de veste i-a rugat sa-i îngaduie putin si ei au ascultat-o; deci stând ea catre rasarit, la locul unde-si facea rugaciunea, ridicându-si mâinile în sus si înaltându-si ochii la cer, s-a rugat multa vreme lui Dumnezeu ca sa nu o lase sa cada în mâinile ostasilor, ci sa ridice catre Dânsul curata si sfintita jertfa fara prihana; apoi suindu-se deasupra casei, s-a aruncat pe sine în prapastie si si-a dat sufletul lui Dumnezeu. Pe aceasta Sfântul Ioan Gura de Aur cu laude a cinstit-o pentru curatia fecioriei ei si pentru multa ei nevointa.

Tot în aceasta zi, Sfânta Taisia, care a fost desfrânata.

Sfanta Taisia a trait in Egipt in secolul al V-lea. Ramasa orfana dupa moartea parintilor ei instariti, ea a dus o viata evlavioasa, impartindu-si averea la saraci si oferind salas in casa ei pelerinilor straini. Taisia s-a hotarat sa-si dedice viata lui Hristos si sa nu se marite niciodata.

Dupa ce si-a cheltuit toata mostenirea, Taisia a fost tentata sa faca rost de mai multi bani prin orice mijloace, incepand sa duca o viata pacatoasa. Parintii din Sketis de langa Alexandria auzind de caderea ei, l-au rugat pe Sf. Ioan Piticul (Ioan Colovul, praznuit in 9 noiembrie) sa mearga la Taisia si sa o convinga sa se pocaiasca de cele rele. "Ea a fost buna cu noi si acum ar trebui s-o ajutam", spusera ei. Tu, parinte, esti intelept. Du-te si incearca sa-i salvezi sufletul iar noi ne vom ruga la Dumnezeu sa te ajute".

Parintele s-a dus la casa Taisei dar servitorul n-a vrut sa-l lase sa intre. Atunci Sf. Ioan i-a spus servitorului sa-i transmita stapanei lui ca i-a adus ceva de pret. Taisia, stiind ca de multe ori calugarii gasesc perle pe malul marii , i-a spus servitorului sa-l lase pe Ioan inauntru. Sfantul s-a asezat, a privit-o in ochi si a inceput sa planga. Taisia l-a intrebat de ce plange si Sf. Ioan i-a raspuns: "Cum sa nu plang cand ai uitat de Mirele Tau, Domnul nostru Iisus Hristos si faci voia satanei cu faptele tale?"

Cuvintele sfantului i-au strapuns sufletul Taisiei ca o sageata de foc dandu-si seama ce viata pacatoasa ducea. Cu frica, ea l-a intrebat pe sfant daca Dumnezeu ar accepta pocainta unei pacatoase ca ea. Sf. Ioan i-a raspuns ca Mantuitorul asteapta pocainta ei. De aceea a venit EL pe pamant, sa caute si sa mantuiasca pe pacatosi. "EL te va primi cu dragoste" mai adauga sfantul "si ingerii se vor bucura impreuna cu tine". Dupa cum Insusi Mantuitorul a spus, "mare bucurie se face in cer pentru un pacatos care se pocaieste (Luca 15:7).

Sentimentul de pocainta a pus stapanire pe ea si vazand in cuvintele sfantului o chemare de la Dumnezeu de a se intoarce la EL, Taisia cauta cat mai repede o cale de a-si salva sufletul. S-a ridicat si a plecat din casa fara nici un cuvant si fara sa lase dispozitii despre ce se va intampla cu proprietatea sa, astfel incat s-a mirat si Sf. Ioan de reactia ei. Urmandu-l pe Sf. Ioan in pustie, ea s-a grabit sa se intoarca la Dumnezeu prin penitenta si rugaciune. La caderea noptii, parintele i-a pregatit Taisiei un culcus si o perna din nisip pe care sa se odihneasca si el a mers putin mai departe pentru a-si face rugaciunile de seara dupa care s-a pus si el la odihna.

Dar la miezul noptii sfantul a fost trezit de o lumina ce venea din cer si o invaluia pe Taisia, in locul unde aceasta dormea. In lumina minunata el vazu ingerii din cer cum duceau cu ei sufletul Taisiei. Apropiindu-se de ea, sfantul isi dadu seama ca Taisia murise.

Sf. Ioan I-a cerut in rugaciune lui Dumnezeu sa-i arate daca Taisia s-a mantuit sau nu. Atunci un inger al Domnului a venit la el si i-a raspuns:, "Avva Ioan, o ora de pocainta din partea ei a facut cat o multime de ani pentru ca s-a pocait din tot sufletul si cu toata zdrobirea de inima. "

Dupa ce a ingropat trupul sfintei, Sf. Ioan s-a intors la Sketis si le-a spus calugarilor ce s-a intamplat. Toti au dat slava lui Dumnezeu pentru ca s-a milostivit de Taisia, care s-a pocait ca si talharul de pe cruce, intr-o singura clipa.

Tot în aceasta zi, pomenirea sfântului noului mucenic Ignatie bulgarul, care a calugar la Muntele Athos si a spânzurat de turci la Constantinopol pentru marturisirea lui Hristos la anul 1814.

Sf. Nou Mucenic Ignatie s-a născut în satul Eski Zagora, regiunea Târnovo a Bulgariei şi a fost botezat Ioan. Pe când era încă copil, părinţii săi George şi Maria s-au mutat in oraşul Philippopolis unde l-au dat la şcoală.

Deşi se descurca bine la învăţătură, copilul avea o dorinţă arzătoare pentru viaţa monahală. Ajungînd la maturitate, s-a dus la Mănăstirea Rila, din vestul Bugariei, fiind dat în grija unui părinte sub ascultarea căruia a rămas timp de 6 ani. Când asprimea părintelui a devenit insuportabilă, Ioan s-a întors acasă.

Cam pe-atunci sârbii s-au revoltat împotriva guvernului musulman iar tatăl lui Ioan a fost numit comandant al unei brigăzi otomane, însă el a refuzat să lupte împotriva creştinilor ortodocşi. Musulmanii l-au atacat pe George cu furie, înjunghiindu-l şi apoi tăindu-i capul. Mama şi surorile lui Ioan au fost prinse de agareni şi în cele din urmă s-au convertit la Islam.

Ioan a fugit şi s-a ascuns în casa unei bătrâne ortodoxe. Mama şi surorile sale aflînd unde se ascunde, le-au spus musulmanilor. Aceştia vrînd să-l prindă, nu l-au cunoscut la înfăţişare şi femeia le-a spus că nu-l cunoaşte pe cel pe care-l caută. Apoi bătrâna l-a ajutat să fugă la Bucureşti, în România, unde l-a cunoscut pe Sf. Eftimie, care şi el a îndurat mucenicie.

Însă Ioan nu a dorit să rămână în Bucureşti, pornind spre Muntele Athos. Pe drum a trecut şi prin satul Soumla, unde l-a întâlnit din nou pe prietenul său, părintele Eftimie, care, între timp, s-a lepădat de adevărata credinţă şi a devenit musulman. Aflînd aceasta, Ioan s-a întristat şi a părăsit satul.

Dar nu a ajuns prea departe când a fost prins de soldaţii turci şi i-au fost luate toate cele ce avea asupra sa, fiind ameninţat să se convertească la Islamism. De frică Ioan le-a spus că aşa va face şi a fost lăsat să plece.

Ajungînd în satul Eski Zagora, acolo a cunoscut un călugăr atonit de la mănăstirea Grigoriu şi au plecat împreună spre Muntele Athos. Acolo, Ioan s-a stabilit la schitul Sf. Ana unde l-a cunoscut pe părintele Vasile.

Într-o zi, cei doi mergînd la Tesalonic cu treburi, au fost martorii muceniciei suferite de călugării David şi Eftimie.din Demetsana. Văzînd suferinţa lor pentru credinţa creştină, Ioan s-a însufleţit de dorinţa de a suferi şi el mucenicie pentru Hristos însă părintele Vasile l-a convins să amâne aceasta şi să se întoarcă la Sf. Munte. La scurt timp, părintele Vasile s-a mutat la cele veşnice.

Mai târziu, aflînd de la un călugăr de la schit despre Noul Mucenic Eftimie care a suferit mucenicie (prăznuit în 22 martie), Ioan a revenit la gândul de a se sacrifica prin mucenicie pentru credinţa sa. Fiind lăsat sub îndrumarea Părintelui Acachie, acesta a primit de la bătrân să facă diferite rugăciuni, închinăciuni şi să citească din Evanghelie.

Cu trecerea timpului, Ioan s-a învrednicit de tunderea în monahism primind numele de Ignatie. Părintele Acachie i-a dat binecuvântare să călătorească la Constantinopol împreună cu călugărul Grigorie ca să-L mărturisească pe Hristos. După ce a primit Sfintele Taine la Constantinopol, Ignatie s-a simţit pregătit pentru marea încercare.

Îmbrăcat în haine musulmane, Ignatie a mers în faţa cadiului recunoscînd că este creştin. El a povestit cum a promis în tinereţe că se va converti la Islamism, după care aruncă turbanul din capul său la picioarele cadiului, mărturisind că nu se va lepăda nicioadată de Hristos.

Crezînd la început că Ignatie e nebun, cadiul l-a avertizat să înceteze cu acele vorbe altfel va suferi chinuri groaznice înainte de a fi omorât. Iar dacă va rămâne la Islamism va primi bunuri materiale şi multă cinste din partea lor.

Curajosul mucenic i-a răspuns cadiului că nu are nevoie de darurile sale care sunt deşertăciuni şi că ameninţările cu tortura şi moartea nu sunt noi pentru el. Ignatie mărturisi că a venit tocmai ca să îndure acele chinuri şi să moară mucenic pentru Hristosul său.

Sf. Ignatie a continuat să-l numească pe Mahomed un fals profet, un învăţător al pierzaniei şi prieten al vrăjmaşului, invitîndu-i pe musulmani să creadă în Hristos, care era singurul Dumnezeu adevărat.

Cadiul s-a mâniat atât de tare încât nu a mai putut vorbi, făcînd semn unui servitor să-l scoată afară pe Ignatie din sală. Însă Ignatie s-a împotrivit şi a îngenunchiat în faţa cadiului, plecîndu-şi gâtul pentru a fi tăiat pe loc. Atunci alţi servitori l-au prins şi l-au târât în temniţă.

Mai târziu a fost adus din nou în faţa stăpânului turc pentru a răspunde la întrebări. Când a fost întrebat cine l-a adus la Constantinopol, el a răspuns că l-a adus Iisus Hristos.

Atunci turcul l-a mai avertizat încă o dată de chinurile care îl aşteaptă spunîndu-i să nu se aştepte că va muri de sabie, ca creştinii să-I adune sângele ca pe o binecuvântare, pentru că avea de gând să-l spânzure. Ignatie i-a răspuns că îi va face o favoare indiferent cum va muri, pentru că el acceptă orice din dragoste pentru Hristos.

Văzînd că nu-l poate abate de la credinţa sa, cadiul a dat ordin să fie spânzurat. Ignatie a fost dus într-un loc numit Daktyloporta, unde s-a dus la capăt sentinţa. Trupul mucenicului a rămas agăţat timp de trei zile, după care nişte creştini evlavioşi au plătit răscumpărarea şi au luat trupul pentru a fi înmormântat pe insula Prote.

Sf. Ignatie şi-a dat viaţa pentru Hristos în 8 octombrie 1814. El mai este sărbătorit în 1 mai împreună cu Sf. Acachie şi Eftimie. Capul Sf. Ignatie se află la Mănăstirea Sfântul Pantelimon din Muntele Athos.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sinaxar 9 Octombrie

În aceasta luna, în ziua a noua, pomenirea Sfântului Apostol Iacov al lui Alfeu.

Acesta era fratele Sfântului Matei Evanghelistul, care fusese mai înainte vames, si era fiu al lui Alfeu; mergând la propovaduirea Evangheliei, arzându-se de râvna dumnezeiasca, a stricat toate capistile idolilor, tamaduind boli si gonind duhuri necurate; pentru care lucru si multimea limbilor, l-a numit samânta dumnezeiasca. Acesta umblând multa parte a lumii, si vestind pe Hristos, ca un iubitor de Hristos si patima ce-a râvnit si moartea, ca a fost rastignit pe cruce, si asa si-a dat Duhul la Dumnezeu.

Tot în aceasta zi, Preacuviosul Parintele nostru Andronic, si Atanasia sotia lui.

Acest cuvios Andronic, a fost din Antiohia cea mare, lucrator de argint, foarte cucernic, plin de fapte bune si bogat; si a luat luisi pe Atanasia, femeie curata si iubitoare de Dumnezeu; iar bogatia lor o împarteau în trei parti; o parte la saraci, alta la împodobirea bisericilor si a treia la trebuinta casei lor. Au nascut ei un fiu si o fiica, iar dupa nasterea celor doi fii, n-au mai adaugat a se cunoaste trupeste, ci amândoi se nevoiau pururea în curatie, la rugaciune, si a face bine saracilor si a cauta pe bolnavi. Traind asa doisprezece ani împreuna, fiind fiii lor la o vârsta care putea sa dea bucurie parintilor, într-o zi îmbolnavindu-se amândoi fiii au murit. Deci Andronic, nu se arata mâhnit de acea întâmplare, ci înca a strigat fericitul, acel glas al lui Iov, zicând: "Gol am iesit din pântecele maicii mele, gol ma voi si duce": "Domnul a dat, Domnul a luat". Iar femeia lui, Atanasia, avea jale nemângâiata, zdrobindu-se cu atâtea plânsuri, încât de mâhnirea cea mare atâta a slabit încât era sa moara; pentru ca zicea: "Sa mor si eu cu fiii mei". La îngroparea fiilor lor s-au adunat toti cetatenii si însusi patriarhul cu tot clerul, si i-au îngropat în biserica Sf. Iulian. Iar dupa îngropare nu voia Atanasia sa mearga la casa sa, ci sedea lânga mormântul fiilor sai plângând. La miezul noptii însa i s-a aratat ei Sfântul Mc. Iulian, în chip de calugar, zicându-i: "Pentru ce nu lasi pe cei ce sunt aicea sa se odihneasca, femeie?" Iar ea a zis: "Nu te mânia pe mine, domnule; sunt mâhnita, pentru ca doi fii am avut, si pe acestia astazi i-am îngropat împreuna". Iar el i-a zis: "Dar de ce plângi pentru dânsii? Ca în ce chip cauta firea omeneasca mâncare si nu se poate a nu-i da, asa si copiii cu cerestile bunatati se hranesc de la Hristos, pe Care roaga-L, zicând: "Dreptule judecator, daca ne-ai lipsit de cele pamântesti, nu ne lipsi de cele ceresti". Iar ea auzind acestea s-a smerit si si-a schimbat mâhnirea în bucurie, ca zicea: "Daca fiii mei vietuiesc în cer, apoi de ce plâng eu?" Si s-a întors sa mai vorbeasca cu cel ce i se aratase si nu l-a mai vazut; l-a cautat prin toata biserica, si n-a aflat pe nimeni. Atunci Atanasia a cunoscut ca vedenie a fost, si s-a spaimântat; si mergând a spus barbatului ceea ce a vazut, si s-au mângâiat amândoi. Iar nu dupa multa vreme, a zis Atanasia catre Andronic: "Lasa-ma la o mânastire, ca sa-mi plâng pacatele", si el primind cuvântul cu bucurie, fiindca dorea si el, au împartit cea mai multa parte din avutia lor la saraci, si au iertat robii ce erau cumparati, iar cealalta avutie a lor au dat-o socrului sau ca sa faca bolnita de saraci si gazda strainilor, si luându-si putina avere, cât sa le fie pe cale, au iesit noaptea din cetate numai ei amândoi. Iar fericita Atanasia întorcându-se, a vazut de departe casa sa, si cautând spre cer a zis: "Dumnezeule cel ce ai zis lui Avraam si Sarei: iesi din pamântul tau si din rudenia ta, si vino la pamântul pe care îl voi arata tie, cauta si spre noi si ne du întru frica ta. Iata pentru numele tau, am lasat casa noastra, ca sa nu ne închizi noua usile împaratiei Tale". Si plângând amândoi, au mers în calea lor si ajungând la Ierusalim s-au închinat la Sf. Locuri, si vorbind cu multi parinti, au luat binecuvântare de la dânsii. Si auzind de parintele Daniil, au mers la dânsul, si i s-au închinat lui; acesta vorbind cu ei cuvânt de mântuire, mult i-a folosit, si scriindu-le o carte i-a binecuvântat si i-a trimis la Mânastirea Tavenisiotului.

Deci mergând acolo, a dat fericitul Andronic pe sfânta lui sotie Atanasia la mânastirea de femei. Iar el întorcându-se la parintele Daniil, a primit îngerescul chip si a petrecut fericitul lânga acest parinte doisprezece ani, nevoindu-se. Dupa aceasta a rugat pe parintele sa-l lase pe el la Ierusalim sa se închine la Sfintele Locuri; iar parintele Daniil facând rugaciune i-a dat voie. Si mergând parintele Andronic în partile Egiptului, a sezut sa se odihneasca putin sub un copac, si iata dupa rânduiala lui Dumnezeu a vazut pe fericita Atanasia, femeia sa, care mergea în chip barbatesc, si s-au închinat unul catre celalalt. Deci a cunoscut Atanasia pe barbatul sau, iar el nu a cunoscut-o pe ea. Caci cum era cu putinta sa o cunoasca, ca fata ei se vestejise de înfrânare, si era neagra ca un arap: Catre aceasta înca si rânduiala sa schimbându-si, era îmbracata barbateste, si a întrebat pe Andronic, zicând: "Oare, nu esti tu ucenicul parintelui Daniil, cel ce se numeste Andronic?" Iar el a zis: "Eu sunt". Si iarasi l-a întrebat: "Unde mergi Avva Andronic?" Raspuns-a Andronic: "Ma duc la Sfintele Locuri sa ma închin; dar tu unde mergi, si cum îti este numele?" Iar ea a zis: "Ma duc si eu la Sfintele Locuri, si numele îmi este Atanasie" (pentru ca asa îsi schimbase numele). Si a zis Andronic: "Sa mergem dar împreuna". Iar Atanasie a zis: "De voiesti sa mergi cu mine, sa pui paza gurii tale ca în tacere sa calatorim". Iar el a zis: "Bine, sa fie asa precum voiesti". Grait-a Atanasie: "Sa mergem dar, si rugaciunile sfântului tau staret sa calatoreasca cu noi". Si ajungând la Sfânta Cetate si închinându-se la Sfintele Locuri, s-au întors cu tacere la Alexandria. Si a zis Atanasie catre parintele Andronic: "Voiesti, parinte, sa petrecem amândoi într-o chilie?" Raspuns-a Andronic: "Sa petrecem; însa mai întâi voi întreba pe staret daca ne va porunci noua ca împreuna sa petrecem". Si a zis Atanasie: "Mergi si întreaba, iar eu te voi astepta pe tine în schitul ce se cheama Optsprezecinicul; si de-ti va porunci parintele sa vii la mine, precum am umblat cu tacere, asa cu tacere si în chilie sa petrecem. Iar de nu vei putea sa petreci în tacere, sa nu vii la mine; ca macar si parintele de ar porunci, nu voi sa vietuiesc acolo unde nu ar fi tacere".

Si mergând Andronic la Avva Daniil, i-a spus de împreuna-calatorul sau Atanasie. Si a zis Daniil lui Andronic: "Mergând sa iubesti tacerea, si sa petreci cu Atanasie de vreme ce este calugar desavârsit". Deci a luat Andronic pe Atanasie, si l-a dus în chilia sa, si au petrecut în frica lui Dumnezeu cu tacere alti doisprezece ani; si n-a cunoscut Andronic ca Atanasie este sotia lui; pentru ca aceea se ruga cu deadinsul lui Dumnezeu ca sa nu fie cunoscuta de barbatul sau. Iar Avva Daniil adeseori venea la dânsii si-i învata. Odata fiind la dânsii, si mult graindu-le de folosul sufletului, se întorcea; si mai înainte de a sosi în chilia sa, l-a ajuns fericitul Andronic, zicându-i: "Parinte Daniel, parintele Atanasie se duce catre Domnul!" Si întorcându-se staretul, l-a aflat într-o mare fierbinteala; si a început Atanasie a plânge. Si staretul i-a zis: "Se cade sa te bucuri ca mergi sa întâmpini pe Hristos, iar nu sa plângi". Raspuns-a Atanasie: "Nu plâng pentru mine, ci pentru parintele Andronic; ci sa faci dragoste parinte, dupa îngroparea mea vei afla o scrisoare sub capatâiul meu, si citind-o sa o dai parintelui Andronic". Si facând rugaciune, s-a împartasit Atanasie cu dumnezeiestile taine, si s-a dus catre Domnul. Si au venit fratii sa îngroape trupul lui, si aflara ca era femeie cu firea ei. Iar Avva Daniil a aflat sub capatâiul ei scrisoarea si, citind-o, a dat-o lui Andronic. Atunci a cunoscut Andronic, ca femeia lui era, si toti au laudat pe Dumnezeu. Si s-a auzit aceasta în toate Lavrele, si trimitând Avva Daniil a chemat pe toti parintii cei din Egipt, si pe cei din pustiul cel mai dinauntru, si s-au adunat din toate Lavrele, si au îngropat cu cinste sfântul trup al fericitei Atanasiei, marind pe Dumnezeu cel ce i-a dat o asemenea rabdare. Iar dupa îngroparea ei, au petrecut staretul cu Andronic pâna la a saptea zi, si în ziua a saptea facând pomenirea celei ce se mutase, a voit ca sa ia pe Andronic în chilia sa; iar Andronic îl ruga zicând: "Lasa-ma aicea parinte, ca si eu sa ma îngrop cu doamna mea Atanasia". Si lasându-l staretul s-a dus; si înca nesosind el pâna la chilie l-a ajuns un calugar, zicându-i: "Parintele Andronic se duce catre Domnul". Si a trimis staretul în urma parintilor celor ce plecase, zicând: "întorceti-va cu mine la parintele Andronic; iar ei întorcându-se l-au aflat înca viu, si au luat binecuvântare de la dânsul. Iar sfârsindu-se cu pace parintele Andronic, s-a îngropat cu fericita Atanasia, laudând pe Dumnezeul cel minunat între sfintii sai. caruia se cuvine marirea, în vecii vecilor. Amin.Avraam

Tot în aceasta zi, pomenirea dreptului Avraam si a nepotului sau Lot.

Avraam s-a nascut prin secolul al doisprezecelea inainte de Hristos la Ur, in tinutul caldeenilor. Se tragea din neamul lui Sem si era casatorit cu Sarah, ramasa fara copii. Dumnezeu il alese pe Avraam pentru a face din el parintele poporului sau. Ii spuse : "Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu. Şi Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului" (Facere 12, 1-3). Avraam se incredinta cuvintelor Domnului si fara sa se uite in urma, isi lua pe femeia lui Sarah, pe nepotul sau Lot, avutiile si slugile sale si se duse tot inainte, catre tinutul Canaan. In schimbul credintei sale, Dumnezeu ii promise lui Avraam sa faca un legamint vesnic intre El si urmasii sai, legamint ce avea sa fie simbolizat in taierea imprejur a oricarui nascut de parte barbateasca din descendenta lui Avraam. Ca prim semn al favorurilor sale, Domnul ii dadu un fiu lui Sarah cea sterila, chiar daca si ea si barbatul ei erau foarte inaintati in virsta. Isaac deveni astfel semnul bunavointei lui Dumnezeu si simbolul viitorului Mesia, Hristos, care trebuia sa vina pentru a duce la bun sfirsit si la perfectiune promisiunile facute de Dumnezeu Sfintului Patriarh. Avraam muri intr-o batrinete fericita la virsta de o suta saptezeci si cinci de ani. Fu ingropat in pamintul din Canaan, pe ogorul pe care il cumparase ca sa ii faca mormint lui Sarah.
Cind Lot intra cu Avraam in tinutul Canaan, puse stapinire pe paminturile bogate si fertile din cimpia Iordanului si se instala in Sodoma. Dar locuitorii tinutului erau in acea vreme afundati in viciu si perversiuni. Ei atrasera minia Domnului, care hotari sa distruga orasul. Trimise totusi doi Ingeri ca sa-l vesteasca pe Lot si sa ii porunceasca sa fuga de acolo, el si ai sai. Ii spusera : "Mântuieşte-ţi sufletul tău! Să nu te uiţi înapoi, nici să te opreşti în câmp, ci fugi în munte, ca să nu pieri cu ei!" (Geneza 19 :17). In momentul in care Lot se indeparta, Dumnezeu facu sa ploua peste Sodoma si Gomora pucioasa si foc, si pacatosii murira in chinurile pe care li le pregateste pentru vesnicia in iad. Dar femeia lui Lot nu asculta porunca Domnului si se intoarse pentru a se uita in urma. Fu dintr-odata schimbata intr-o statuie de sare, sa fie de invatatura pentru generatiile ce aveau sa urmeze ca trebuie sa urmeze chemarea Domnului fara nici o privire pentru lumea si obiceiurile din care El ne-a scos.

Lot si Avraam sint praznuiti si cu ceilalti Stramosi ai lui Hristos, in duminica dinaintea Craciunului.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Mucenite Poplia.

Aceasta traia pe vremea pagânului Iulian, maritata fiind mai înainte si nascând roada vrednica lui Dumnezeu, pe preotul Ion care a fost purtator de grija pentru orânduiala Bisericii, si pururea fugea de vrednicia episcopiei, pentru multa lui smerenie. Deci mergând atunci Iulian la Antiohia, având multa mândrie demonica si silind pe toti sa creada în demoni, aceasta cinstita batrâna, a început a cânta în fata împaratului cu niste fecioare: "Idolii pagânilor argint si aur, lucruri de mâini omenesti". Pentru aceasta târând-o, au batut-o tare peste obraz, atâta cât s-a rosit si pamântul de sângele ei, dar nu a fost omorâta, pâna la întoarcerea Paravatului. Acela însa, fiind înjunghiat, nu s-a mai întors, iar ea traind un an dupa aceea, cu pace s-a dus catre Domnul.

Tot în aceasta zi, Preacuviosul parintele nostru Petru.

Acest fericit ostas a fost pe vremea împaratiei lui Teofil; si fiindca era încuviintat si la frumusete si la stat, si la chipul trupului, a fost încins de împaratul mare spatar. Apoi calcând si lepadând toate lucrurile lumesti, a mers la viata calugareasca, la o mânastire ce se cheama Dafnes, si si-a pus numele Petre, în loc de Leon. Apoi s-a dus la Olimp, dupa aceea la Sfintele Locuri, apoi la Laodiceea si la Attalia, suferind toate ostenelile calatoriei. Deci fiindca întelese înaltimea vietii si a faptelor sale celor bune, l-a plecat împaratul Vasile Macedon, de a mers la Mânastirea sfântul Foca. În care nevoindu-se foarte dupa Dumnezeu, cu pace si-a dat duhul.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sinaxar 10 Octombrie

În aceasta luna, în ziua a zecea, Sfintii Evlampie si Evlampia.

Acesti sfinti mucenici au fost pe vremea lui Maximian (catre anul 296), când domnea în orasul Nicomidia Maxim. Pe atunci mai multi crestini ascunsi în munte, au trimis pe Sfântul Evlampie la cetate ca sa le cumpere pâine. Iar el mergând, a fost prins de slujitorii idolesti; si punându-l înaintea împaratului si întrebându-l, se marturisi pe sine ca este crestin; si intrând în capistea idolilor, în loc sa jertfeasca, el a poruncit idolului lui Aris sa cada si a cazut de s-a sfarâmat. Fiind el pedepsit a venit Evlampia, sora sa, la mijloc si l-a rugat sa faca rugaciune pentru dânsa, ca sa marturiseasca si ea împreuna cu el. Deci, bagându-i într-o caldare ce fierbea, si ramânând nevatamati, au crezut în Hristos doua sute de barbati, carora li s-au taiat capetele împreuna cu dânsii.

Tot în aceasta zi, Sfintii doua sute de mucenici ce s-au taiat împreuna cu sfântul Evlampie.

Tot în aceasta zi, Parintele nostru Vasian.

Acest Preacuvios, parintele nostru Vasian, era de la Rasarit, din Siria. Iar în zilele împaratului Marcian a venit în Constantinopol, si atâta a stralucit cu faptele si cu minunile, încât împaratul a zidit o biserica întru numele lui, care se afla pâna astazi. Si i s-a înmultit numarul ucenicilor pâna la trei sute, dintre care era si Preacuvioasa Matroana. Deci, traind asa si pe multi aducând lui Dumnezeu, si tamaduind boli, si fiind facator de nespuse minuni, întru adânci batrâneti catre Domnul s-a dus.

Tot în aceasta zi, Preacuviosul Parintele nostru Teofil marturisitorul.

Acest fericit, parintele nostru Teofil, a fost nascut aproape de Tiberiupol din parinti crestini, si când a fost de trei ani, primind sfântul Botez, îl luara parintii si mersera în muntele Selentiul, unde aflând pe cuviosul parintele nostru Stefan, si luara binecuvântare de la dânsul, se dusera la casa lor. Deci de atunci se nevoia copilul la învatatura cartii. Si daca ajunse la treisprezece ani, se duse iar la Preacuviosul Stefan. Acesta vazându-l, îi zise: "Pentru ce ai venit fiule la mine?" Iar copilul îi raspunse: "M-ai chemat parinte; si eu lasându-mi parintii am venit aici". Si iarasi zise cuviosul: "Când te-am chemat fiule, si ce ti-am zis?" "Lucrând eu, zice, la tarina, mi-ai zis: "Fiule Teofile, te-ai departat de la Domnul, care zice: "Ridica-ti Crucea, si urmeaza Mie!" Din aceste cuvinte ranindu-ma la inima ti-am venit pe urma pâna la usa; si aflând-o încuiata, te-ai facut nevazut de la ochii mei, si ramasei singur; si mi se pare, parinte sfinte, precum îti cunosc vorba, sa nu fi fost tu cel ce m-ai chemat; nu te întoarce dar de catre robul tau, care cere mântuire". Iar cuviosul parinte multumind lui Dumnezeu, lua copilul la dânsul, crescându-l, si deprinzându-l cu nevointa si cu petrecerea vietii calugaresti. Apoi, peste trei ani, chemând parintele pe egumenul lavrei, a dat copilul pe mâna lui, si luându-l la mânastirea lui, îi taiasera parul. Iar parintii lui nu încetau cautându-l si nevoindu-se sa afle pe cel ascuns; si dupa câtiva ani, aflând cele despre copil, au mers la egumen, cerând cu pofta sa le arate pe fiul lor; iar egumenul întâi mâhnindu-se foarte de acest lucru, nici cum se pleca; dar daca vazu întristarea lor si fara de voie l-a aratat. Vazându-l parintii, în cinul ce se afla, pornindu-se spre plângere, amestecata cu bucurie, îmbratisându-l si sarutându-l, ce nu zicea, si ce nu facea, cât era destul sa porneasca si pe cel fara de suflet spre bucurie.

Atunci bucurându-se câteva zile cu fiul lor, si cu adevarat cunoscând harul ce era asupra lui, adeverira catre egumenul cu juramânt, ca întorcându-se acasa poftea sa-si aiba si copilasul cu dânsii; ca sa faca o mânastire cu cheltuiala lor, precum de mult doreau; si deoarece acum este vremea aceea, trebuia sa se apuce de lucru. Aparându-se egumenul gasira cu cale sa ia de la Dumnezeu raspunsul acestui lucru. Si a facut rugaciune si post trei zile neîncetat, si savârsind rugaciunea: "O, minunate sunt lucrurile Tale, Doamne!" Si auzi un glas de sus în biserica, poruncind: "Sa sloboada copilul". Pe care luându-l parintii împreuna si cu oarecare frati din mânastire, se întoarsera cu bucurie la casa lor. Deci facându-se în scurta vreme mânastirea, se afla Sfântul Teofil petrecând în ea sihastreste de câtiva ani. Iar fiara cea hulitoare Leon împaratul, luptatorul împotriva icoanelor, facu de veni sfântul înaintea lui, si marturisind închinaciunea sfintelor icoane, porunci sa-l bata cu vine de bou; apoi sa-i lege strâns mâinile la spate si sa-l duca pe calea ce mergea la Niceea. Si pe stâlpnicul Longin, sa-l întinda cu fata în sus pe pamânt, si sa-i arda pe cap icoanele ce s-au aflat. Iar sfântul Teofil ajungând la Niceea, statu înaintea judecatii, si nesuferind pagânul îndraznirea si mustrarea sfântului, porunci sa-l întinda pe doi stâlpi crucis, si sa-i rupa carnea cu vine de bou uscate. Si pagânul vazând ca-i curgea sângele ca un izvor, de se rosea pamântul, se scula si el de pe scaun, si a batut însusi pe sfântul peste obraz multe ceasuri. Deci dupa ce înceta a-l bate, porunci sa-l încalte cu încaltaminte de fier arsa, si sa alerge înaintea lui. Atunci consulul umilit fiind de patimile sfântului îi zise: "Oare numai tu Teofil si cu ai tai, va aflati fara minte la închinarea icoanelor?" Iar sfântul zise: "Daca vei vrea, ia sa cercam din Sfintele Scripturi despre întrebarea aceasta ca te stiu ca bine le stii. Si de ma vei ramâne cu socoteala, voi parasi închinarea icoanelor; iar de vei ramâne tu, vei voi sa te închini lor?" Capetenia zise: "Fara îndoiala, asa sa fie!".

Atunci sfântul facându-si voie buna, începu a se întreba pentru cinstea si rânduiala sfintelor icoane. Si învingând sfântul pe capetenie, acesta zise catre el: "Cinstite batrânule, eu voi pune nevointa sa înduplec pe împaratul, sa urmeze la aceasta cunostinta de voi putea. Iar tu du-te la chilia ta". Iar sfântul se mâhni ca nu-si savârsi calea muceniciei, însa având ranile îi parea bine. Si întorcându-se la mânastire, a dus mare bucurie fratilor, si prietenilor si rudelor, si tuturor câti erau pe aproape. Deci trecând putina vreme de la întoarcerea lui de la marturisire la mânastire, cunoscând fericitul mutarea sa cea dupa pamânt spre ceruri si bine tocmind lucrurile mânastirii si învatând si binecuvântând pe toti, s-a mutat catre Domnul, de Care dorea: a Caruia este marirea în veci. Amin.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sinaxar 11 Octombrie

În aceasta luna, în ziua a unsprezecea, pomenirea Sfântului Apostol Filip, unul din cei sapte diaconi.

Acesta era din Cezareea Palestinei si luându-si femeie a nascut patru fete proorocite. De acesta pomeneste dumnezeiescul Luca evanghelistul la Faptele Apostolilor. A fost facut si diacon de catre apostoli la lucrarea sfintilor, împreuna cu Stefan si cu ceilalti. Acesta a luminat Samaria si a botezat pe Simon vrajitorul, care se fatarnicea; si rapit fiind de îngeri a aflat pe etiopianul famen, pe care învatându-l l-a botezat. Dupa aceea fiind adus de înger la cetatea Azot a luminat-o si pe aceasta cu cuvântul sau. Apoi a mers la Tralia cea din Asia, în care facând minuni si zidind biserica, s-a mutat catre Domnul.

Tot în aceasta zi, Sfintele Mucenite Zinaida si Filonila, surorile.

Acestea au fost din Tarsul Ciliciei, rudenii lui Pavel apostolul si parasindu-si patria si lepadându-se de averea lor si prefacându-se ca umbla cu mestesugul doctoricesc, iar dupa adevar plineau lucrul apostolesc. Au venit si în cetatea Dimitriadei si intrând într-o pestera, petreceau acolo viata lor; în care loc Zinaida tamaduind boli si slabiciuni s-a mutat catre Domnul. Iar Filonila dându-se pe sine la îndelungate postiri si privegheri cu rugaciunea facea multe minuni. Si cu slujba slujind firii, s-a dus din viata aceasta vremelnica.

Tot în aceasta zi, Preacuviosul Parintele nostru si marturisitorul Teofan, fratele Sfântului Teodor Scrisul.

Acestia fiind din parinti cucernici, care locuiau în Palestina si aveau grija iubirii de oaspeti, prin sârguinta parintilor lor au învatat toata filozofia cea sfânta si cea elineasca si s-au calugarit, apoi au fost hirotoniti preoti. Pe atunci tulburându-se pagânul Teofil împotriva icoanelor si oprindu-le de la închinare, au fost trimisi acesti preaîntelepti de catre cel ce era atunci patriarh de Ierusalim, catre acel hulitor de Hristos împarat pentru pricina aceasta; înaintea caruia stând de fata si mustrându-l ca pe un luptator împotriva lui Dumnezeu au fost închisi în temnita amândoi multa vreme. Dupa aceea spurcatul chemând pe fercitul Teodor la el din temnita si batându-l rau si înfierându-i obrazul cu stihuri iambicesti l-a trimis iarasi la temnita. Iar pe Sfântul Teofan, patimind si el asemenea, l-a trimis în Tesalonic la închisoare. Dupa moartea pagânului Teofil, fiind chemat de la închisoare de Mihail si Teodora, binecredinciosii împarati, a fost facut mitropolit Bisericii din Niceea de patriarhul Metodie, care a risipit erezia luptei împotriva icoanelor; si ocârmuind Biserica si turma sa precum iubeste Dumnezeu, a trecut din viata aceasta.

Tot în aceasta zi, pomenirea sfintilor patriarhi ai Constantinopolului: Nectarie, Arsachie si Sisinie.

Duminica dupa 11 zile ale acestei luni, se face pomenirea Sfintilor si fericitilor Parinti de la Niceea, care a doua oara s-au adunat în acest oras în zilele iubitorilor de Hristos împarati Constantin si Irina, împotriva celor ce pagâneste si fara învatatura si fara socoteala faceau Biserica lui Dumnezeu a sluji idolilor si aruncau cinstitele si sfintele icoane.

Sfântul si a toata lumea al saptelea Sinod, s-a tinut la Niceea, a doua oara, în zilele împaratului Constantin si ale Irinei maicii sale; în ale lui Adrian papa Romei si Tarasie al Constantinopolului; Politian al Alexandriei, Teodoret al Antiohiei si Ilie al Ierusalimului. Erau Sfintii Parinti, ce se adunasera acolo, trei sute saizeci si cinci; care s-au strâns împotriva luptatorilor icoanelor si au anatemizat cu scrisoare anume tot eresul si pe capeteniile eresurilor, apoi pe toti luptatorii împotriva icoanelor, poruncind si întarind cu scrisoare, cum ca cel ce nu va cinsti sfintele icoane, este strain de dreapta credinta. Au dogmatisit ca cinstea icoanei se ridica la chipul cel dintâi; si cum ca cel ce cinsteste icoana, cinsteste pe însusi cel ce este înfatisat în aceasta. Si asa rânduind si întarind dreapta credinta, s-a dus fiecare la scaunul sau.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sinaxar 12 Octombrie

În aceasta luna, în ziua a douasprezecea, pomenirea Sfintilor Mucenici Prov, Tarah si Andronic.

Acestia au fost pe vremea consulului Diocletian si a guvernatorului Flavian (catre 304). Tarah era foarte batrân cu vârsta, roman fiind cu neamul, si din norocire ostas. Iar Prov era din Sida Pamfiliei. Si Andronic din cetatea Efesului Ioniei. Deci, lui Tarah i-au zdrobit falcile si grumajii cu pietre; i-au ars mâinile cu foc, l-au spânzurat sus de un lemn si cu fum împutit l-au afumat dedesubt; apoi amestecând otet cu mustar si cu sare, i-au turnat pe nas si l-au ars la piept cu tepi arse în foc, i-au taiat urechile si i-au despuiat capul de piele. A fost dat si fiarelor sa-l manânce si în cele din urma taiat tot bucati cu sabia, si-a dat sufletul la Dumnezeu. Iar viteazul Prov a fost batut cu vine crude, i s-au ars picioarele cu fiare încinse, a fost spânzurat de un lemn; i-au ars si i-au fript spinarea si coastele cu frigari înrosite în foc, i s-au taiat pulpele cu alte frigari si în cele din urma, facându-l si pe el bucati cu sabiile, si-a dat fericitul sfârsit. Iar dumnezeiescul Andronic a fost spânzurat pe un lemn si sfâsiat pe picioare cu fiare ascutite; l-au împuns în coaste si l-au frecat cu sare peste taieturi; i s-a taiat limba si buzele si de asemenea si lui zdrumicându-i-se trupul tot bucati cu sabia si-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu.

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Cosma facatorul de cântari, episcopul Maiumei, Aghiopolitul.

Acest sfânt fiind foarte tânar, ramase sarman; deci fiind în saracie, îl lua în casa tatal Sfântului Ioan Damaschin ca sa-l creasca; acesta având multa avere si marire lumeasca, a luat în casa sa pe oarecare dascal învatat si întelept, având vrednicia de asingrit, care si acesta se numea Cosma; si i-a dat pe seama-i pe fiul sau Ioan si pe Cosma, fiul sau cel de suflet. Acela punând nevointa asupra lor cu învatatura, în scurta vreme tinerii au învatat tot mestesugul cartii: adica gramatica si filozofia si înca nevoindu-se si cu astronomia, muzica si geometria; dintru aceasta se aratara tuturor vrednici de cinste. Dar cui îi este voia sa-i cunoasca de învatati spre toate lucrurile, se vor adeveri din cartile pe care le-au facut. Dupa aceea ducându-se ei la lavra Sfântului Sava, se facura monahi. Fericitul Ioan a fost hirotonit preot de catre Ioan patriarhul Ierusalimului, iar fericitul Cosma, rugat fiind foarte de toti Ierusalimtenii, a fost facut episcop la Maiuma. Deci petrecând bine si povatuindu-si turma spre hrana cea mântuitoare, foarte batrân fiind a raposat în Domnul.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Mucenite si bunei biruitoare Domnina.

Aceasta a fost chinuita în zilele împaratului Diocletian, fiind adusa înaintea guvernatorului Lisie, în cetatea anazarbenilor; deci mai întâi a fost batuta cu vine de bou crude, si i s-au ars picioarele cu fiare arse; apoi i s-au zdrobit oasele cu lemne si au deznodat-o din toate încheieturile. Apoi bagând-o în temnita si-a dat sufletul lui Dumnezeu.

Tot în aceasta zi, Sfânta Mucenita Anastasia fecioara.

Sfânta aceasta a fost pe vremea împaratiei lui Deciu si Valerian din cetatea Romei, si era calugarita împreuna cu alte fecioare la o mânastire. Deci pârâta fiind la guvernator si adusa fiind înaintea lui în legaturi de fier, a fost batuta peste obraz si golita si arzând-o cu foc, o picau pe deasupra cu iarba pucioasa, cu untdelemn si cu smoala. Dupa aceea au spânzurat-o pe un lemn, i-au taiat sânii si i-au scos unghiile; apoi i-au taiat mâinile si picioarele si i-au scos dintii din radacina. În cele din urma si-a primit sfârsitul prin sabie.

Tot în aceasta zi, Sfintii saptezeci de Mucenici, care de sabie s-au savârsit.

Tot în aceasta zi, Sfântul Teodot episcopul Efesului, care în pace s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, Sfânta Mucenita Malfeta, sagetata fiind s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, Sfânta Mucenita Anthia, care, bagata fiind în bou de arama înrosit, cu foc s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, Sfintii Mucenici Iuventim si Maxim care de sabie s-au savârsit.

Tot în aceasta zi, Sfântul Iason episcopul Damascului, care în pace s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, Sfintii Andromah si Diodor, care prin foc s-au savârsit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sinaxar 13 Octombrie

În aceasta luna, în ziua a treisprezecea, pomenirea Sfintilor Mucenici Carp si Papil, Agatodor si Agatonica.

Acesti sfinti mucenici ai lui Hristos au fost pe vremea împaratului Deciu si a lui Valerian proconsulul Asiei, cu mestesugul doctori. Sfântul Carp era episcop Tiatirilor, iar Papil era hirotonit diacon de acest Carp. Deci, prinzându-se de catre domnitor si întrebati fiind, au marturisit înaintea tuturor numele Domnului Hristos si silindu-i sa faca Jertfa la idoli si neînduplecându-se, ei au fost legati pe lânga cai si târâti de la Tiatira pâna la Sardia si acolo spânzurându-i de un lemn i-au strujit. Atunci si Sf. Agathodor sluga fiind sfintilor si urmând lor s-a întarit de dumnezeiescul înger si a marturisit pe Hristos. Deci spânzurându-l si pe el l-au batut cumplit cu toiege. Si asa fiind batut si-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu. Iar Sf. Carp fiind spânzurat a râs; si fiind întrebat de catre domnitor, pentru ce ai râs Carp a zis: "Am vazut slava Domnului meu si m-am bucurat". Iar pe Papil l-au legat de patru pari, si l-au ridicat sus, apoi l-au împroscat cu pietre de care a ramas nevatamat. Dupa aceea fiind adusi de fata sfintii împreuna i-au tavalit peste spini în sus si în jos, si batându-i deasupra pe pântece. Dupa aceea i-au dat ca sa-i manânce fiarele. Atunci un leu, o minune!, racnind oprea pe chinuitori de la atâta nemilostivire. Si batându-le cu piroane încaltaminte de fier în picioare, i-au aruncat în cuptor; atunci si Agathonica, sora Sfântului Papil, facând rugaciune, a intrat si ea cu dânsii. Si ramânând sfintii nearsi si nevatamati, li s-au taiat capetele cu sabia.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Florentie.

Sfântul Mucenic Florentie, a fost din cetatea Tesalonicului. Si fiind crestin si râvnitor binelui, ocara si defaima înaintea tuturor, pe dumnezeii elinilor, întarea pe crestini în credinta cea în Hristos si-i îndemna în tot chipul spre lucrarea dumnezeiestilor porunci. Deci facând el asa a fost prins de guvernatorul cetatii si fiind întrebat, a marturisit pe Hristos cu îndrazneala fara frica înaintea tuturor, ca este Dumnezeu mai înainte de veci si Facatorul tuturor; si ca zeii pagânilor, sunt lemne, pietre, aur, argint, arama, fier, idoli fara suflet si fara simtire. Acestea zicând, l-au batut cumplit, l-au spânzurat de un lemn si l-au strujit; si aprinzând foc mare l-au aruncat în mijlocul focului; iar el bucurându-se si rugându-se în taina si multumind lui Dumnezeu, s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Dioscor.

Acesta a marturisit pe vremea împaratiei lui Diocletian. Se tragea cu neamul din schinopoliti si cu vrednicia era sfetnic. Deci socotind toate lucrurile lumii acesteia ca pe niste gunoaie, numai ca sa dobândeasca pe Hristos, a luat îndrazneala si stând înaintea guvernatorului Luchian, înfruntându-l si mai vârtos batjocorindu-l, întru nimic îi socotea înfricosarile si amagirile; mai ales când acela arata sfântului foc si organele vârtejelor, si alte multe feluri de chinuri. Însa toate acestea au ramas nelucratoare si s-au aratat ca o nimica înaintea barbatiei si a marimii de suflet a mucenicului. Pentru aceasta în cele din urma, cu sabia i-a taiat sfântul lui cap.

Tot în aceasta zi, Sfântul Parintele nostru Nichita Patriciu Marturisitorul.

Acesta s-a nascut în Paflagonia din parinti crestini si iubitori de Dumnezeu; se zice ca era rudenie cu împarateasa Teodora. Deci dându-se la învatatura si la Sfintele Scripturi a mers în Constantinopol, fiind de saptesprezece ani. Si tinând atunci Irina sceptrurile împaratiei si aflând ca copilul era facut famen de parintii sai l-a luat în casa si peste putina vreme a ajuns mai mare peste toti ai casei. Si ajungând la vrednicia patriciilor, a fost pus guvernator al Siciliei. De atunci traind bine, precum iubeste Dumnezeu si vrând sa se calugaresca, nu l-au lasat împaratii Nichifor si fiul sau Stavrachie. Iar apoi împaratind Mihail (adica Rangave, care si Curopalat se zicea), abia dupa multe rugaciuni, i-au dat voie sa se faca monah, însa din cetate sa nu iasa; ci dându-i Mânastirea Hrisonichi la poarta de aur i-au poruncit sa petreaca acolo. Si era de cincizeci de ani când s-a calugarit; si la aceasta mânastire s-a aflat, pâna în zilele împaratiei lui Leon Armeanul luptatorul împo-triva icoanelor.

Daca a vazut necinstea ce se facea icoanelor, a iesit din cetate si a mers la un metoc pe care îl daruise el mânastirii si s-a amestecat cu fratii cei de rând, mâncând cu ei si lucrând împreuna cu ei. Iar unii din clevetitori facând voia luptatorului împotriva lui Dumnezeu, i-a spus ca acesta avea o icoana a Mântuitorului, pe care din credinta o luase de la Roma. Deci a fost trimis unul din rânduiala sa înfricosându-l cu cuvinte aspre si cu îngroziri, si cerându-i sa-i dea cinstita icoana; iar el nevrând a raspuns: "Nu este a mea aceasta cinstita icoana, ci este a lui Dumnezeu si a fost daruita în sfintele odoare ale bisericii". Deci apucând pe alt frate, ca sa-i arate ceea ce cauta, a intrat în biserica si aflând-o a luat-o ca si cum ar fi fost lucru de nimic si a aruncat-o fara de cinste la asternutul picioarelor lui. Sfântul vazând aceasta a suspinat din adâncul inimii, socotind ca aceasta era sa fie începatura chinurilor lui. Deci, vrând sa plece trimisul împaratesc, a închis pe sfântul sa nu iasa nici de acum de acolo.

Dupa acestea luând împaratia Teofil luptatorul împotriva lui Dumnezeu si acesta purtând si el razboi împotriva sfintelor icoane, a trimis si catre sfântul pe oarecare Teodosie sa-i spuna înaintea celor ce se aflau acolo ca, sau sa se împartaseasca cu patriarhul Antonie, si sa nu se închine icoanelor, sau în acel ceas sa fie izgonit. Iar sfântul zise: "Nu voi înceta niciodata a ma închina icoanei lui Hristos si Dumnezeului meu, macar ca aceasta nu va place". Iar pe Antonie, avându-mi mintea întreaga, nu-l voi numi Patriarh, ci desfrânat. Deci izgoneste, taie, fa ce-ti este voia; si îndata l-a izgonit de acolo. Iar sfântul multumind lui Dumnezeu si luând cu dânsul trei frati a mers la alt metoc ce era acolo aproape si petrecând acolo sfânta patruzecime, pâna la Pogorârea Sfântului Duh, s-a dus la Pantihia. Dar iesise porunca sa nu fie primiti crestinii care fug. Atunci sfântul s-a întors la Erivol, si acolo a venit catre dânsul un oarecare Nicolae, rudenie a sa, si i-a spus ca ar gasi mare odihna, daca ar vrea sa mearga la metocul lui, ce se cheama Zulupas si s-a dus acolo.

Apoi peste putina vreme a venit porunca de la luptatorii împotriva icoanelor ca sau sa se împartaseasca cu ei, sau sa fuga de acolo. Deci iesind si de acolo, s-a dus la Catisia si aflând un loc mic l-a cumparat si a zidit o biserica în numele Sfintilor Arhangheli si petrecând în aceea câtiva ani, bine si cu placere dumnezeiasca, împreuna cu fratii ce erau cu el, în cele din urma s-a dus la mânastirea cea de lânga mare; unde învatând pe monahi si rugându-se pentru dânsii si cunoscându-si mai înainte mutarea catre Domnul, a raposat la saptezeci si cinci de ani ai vietii sale.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Veniamin Diaconul.

Acest fericit Veniamin era în zilele lui Isdigherd împaratul Persiei; fiind diacon la Biserica lui Dumnezeu, a adus pe multi pagâni la dumnezeiasca cunostinta. Atunci a fost pârât ca un facator de rele; pentru aceasta a fost batut si bagat în temnita unde a zacut doi ani. Deci venind un sol de la împaratul romanilor, la împaratul persilor, si aflând de aceasta, a rugat pe împaratul, ca sa slobozeasca pe Veniamin; iar împaratul l-a întrebat daca va înceta sa mai învete pe magi crestinismul? Si solul a raspuns: "Asa este împarate, sa pazeasca în tot chipul poruncile tale precum trebuie". Iar Veniamin daca a auzit cuvintele solului, a zis: "Este peste putinta sa nu împart eu lumina care am primit-o, caci de câta certare este vrednic, cel ce va ascunde talantul, ne arata aievea învatatura sfintelor Evanghelii". Împaratul nepricepând nimic din toate acestea, a poruncit sa-i dea drumul din legaturi; iar el iarasi s-a dus de facea cele obisnuite. Pentru care mâniindu-se împaratul, a facut douazeci de tepusi de trestii ascutite si i le-au bagat pe sub unghiile mâinilor si ale picioarelor. Si vazându-l ca socotea chinurile ca niste jucarii, a facut alta tepusa de trestie ascutita, si i-a pus-o în madularul udului, pe care punând-o si scotând-o adesea, facea dureri nesuferite sfântului. Apoi dupa chinul acesta, acea fiara fara de omenie a poruncit sa-i îndese prin sezut un lemn gros care avea de toate partile noduri; si asa si-a dat duhul catre Domnul.

Tot în aceasta zi, Sfântul Mucenic Antigon care s-a savârsit prin foc.

Tot în aceasta zi, Sfânta noua Mucenita Hrisi (Zlata), care s-a nevoit în oarecare loc al eparhiei Moglenilor ce se numeste Slatina (Slatena), la anul 1795, în bucati taindu-se s-a savârsit.

Noua Muceniţă Zlata (Hrisi), acest "vas de aur al fecioriei şi mireasă neprihănită a lui Hristos", s-a născut în satul Slatena, eparhia moglenilor aflată la graniţa dintre Bulgaria şi Serbia, vreme în care Bulgaria era sub jugul turcesc.

Încă din tinereţe Zlata a dezvăluit un caracter puternic, credinţă nestrămutată în Hristos, frumuseţe şi neprihănire. Însă unul din turci şi-a rănit inima cu frumuseţea ei şi a răpit-o la casa lui pe când ea aduna lemne, încercînd de mai multe ori să o seducă şi să o convingă să treacă la Islamism. Nereuşind cu vorba, turcul a trecut la ameninţări cu tortura.

Sfânta muceniţă nu s-a înfricoşat de aceste ameninţări, mărturisind cu tărie că nu va renunţa la Hristos, indiferent de chinurile ce i se pregăteau. Timp de şase luni păgânii agareni au încercat să o facă pe Zlata să le accepte religia, dar în zadar, ea a rămas neclintită în credinţa sa. După aceste încercări, ei au încercat să o forţeze folosindu-i pe părinţii şi surorile ei, ameninţînd că dacă nu o vor convinge ei să renunţe la Hristos, o vor omorî şi pe ei îi vor chinui.

Părinţii şi surorile sale au început a plînge amar şi a o ruga să se lepede de Hristos "măcar de formă" ca să scape de chinuri şi moarte. "Dacă mă ispitiţi să mă lepăd de Hristos, nu mai sunteţi familia mea. În schimb am pe Domnul Iisus Hristos ca tată şi pe Maica Domnului ca mamă, iar sfinţii îmi sunt fraţi şi surori!"

Văzînd musulmanii că nu îi pot slăbi credinţa, au chinuit-o timp de trei luni, bătînd-o cu bâtele. Apoi, au jupuit fâşii de piele de pe trupul ei, înroşind pământul cu sângele său şi mai pe urmă au înroşit un fier în foc şi i l-au băgat prin urechi.

În apropiere de locul unde suferea ea se afla părintele ei duhovnicesc, ieromonahul Timotei de la Mănăstirea Stavronikita din Muntele Athos. Ea i-a trimis vorbă să se roage pentru ea ca să aibă putere să îndure mucenicia până la capăt. Duhovnicul ei a fost cel care a păstrat însemnări despre suferinţele sfintei.

În cele din urmă, musulmanii furioşi că au fost învinşi de o femeie, au legat-o de un copac şi au tăiat-o în bucăţi cu cuţitele. Sufletul ei curat a fost luat la Domnul, Care a răsplătit-o cu două cununi: una a fecioriei şi cealaltă a muceniciei. Nişte creştini au adunat sfintele moaşte şi le-au îngropat în secret, cu mare evlavie. Sf. Zlata a suferit pentru Hristos în anul 1795.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sinaxar 14 Octombrie

În aceasta luna, în ziua a paisprezecea, Cuvioasa Maica noastra Parascheva cea noua.

Aceasta cu adevarat mare si vestita între femei, Cuvioasa si pururea pomenita Parascheva, s-a nascut într-un sat al Traciei, numit si din vechime si acum Epivata. Parintii fericitei erau de neam bun si mariti, înavutiti cu foarte multi bani si averi; mai mult însa îi marea si îmbogatea drept cinstirea lui Dumnezeu si a fi si a se numi crestini. Acestia dar aducând la lumina pe cuvioasa, întâi au renascut-o prin scaldatoarea cea dumnezeiasca, apoi pe cale înaintând, o învatara toata îmbunatatirea si asezarea cea dupa Dumnezeu; iar dupa ce a trecut al zecelea an, ades mergea cu maica sa la biserica Preacuratei Nascatoare de Dumnezeu si a auzit aceste dumnezeiesti binevestiri: "Cel ce voieste a veni dupa Mine, sa se lepede de sine si sa ridice crucea sa si sa urmeze Mie". Îndata toata a fost cuprinsa de aceasta si iesind din biserica, întâlnind un sarac, ascunzându-se de maica sa si dezbracând hainele stralucite si luminate ce purta, le-a dat lui si ea a îmbracat pe ale aceluia, luându-le pe acestea cu oarecare mestesugire înteleapta.

Iar dupa ce a venit acasa si au vazut-o parintii într-un astfel de chip s-au îngrozit si au batut-o ca sa nu mai faca asa. Ea însa nu numai de doua ori, ci de trei ori, si de multe ori, se zice ca dezbracând hainele sale, le-a dat saracilor, întru nimic socotind pentru aceasta, ocarile, îngrozirile si nesuferitele batai ale parintilor. Si acestea, adica în casa parinteasca erau ca niste preîntâmpinari ale roadelor ce mai pe urma erau sa odrasleasca în ea si pasiri spre trecerea peste om. Apoi fiindca nu mai putea suferi durerea duhului în suflet, fara stirea parintilor si al celor de un sânge cu ea, si a multimii slugilor, a ajuns la Constantinopol, unde gustând toate bunatatile cele dupa Dumnezeu, îndestulându-se de dumnezeiestile si sfintitele biserici si moastele sfintilor si fiind binecuvântata de sfintii barbati cei de acolo si întarindu-se cu rugaciunile lor, a iesit din cetate si a trecut în Calcedon de cealalta parte si de acolo a venit la Iraclia din Pont, calatorind cu picioarele sale. Iar parintii ei însisi si prin altii (ca nevoia este lesne iscoditoare), mult trudindu-se si locuri din locuri schimbând si cetati si sate calcând si neaflând-o, s-au întors acasa. Iar preafericita fecioara venind la Iraclia din Pont si sosind la un oarecare locas dumnezeiesc al Maicii lui Dumnezeu si intrând în el cu bucurie duhovniceasca, s-a asezat pe pamânt si l-a udat cu lacrimi; apoi s-a sculat si prin ruga sa umplându-se de har, cinci ani întregi a petrecut cu rabdare într-acest sfânt locas, tot felul de îmbunatatiri savârsind; caci întru rugaciunile de toata noaptea facea stari statornice si de diamant, ajunari neîncetate, batai în piept, tipete, tânguiri cu lacrimi nestinse, iar culcarea jos pe fata pamântului, cine dupa vrednicie va povesti; obiceiul smerit, cugetul cumpatat, curatenia inimii si plecarea ei spre Dumnezeu. Iar acum din destul de acestea desfatându-se a trimis Dumnezeu pe cei ce aveau sa o duca la Ierusalim; caci aceasta dorinta o avea si ruga pe Dumnezeu si pe Maica Lui de aceasta. Deci asa pregatita a iesit din biserica si îngradita cu ajutorul de sus, a ajuns la Ierusalim si îndestulându-se de toate cele sfinte si bune ale Ierusalimului, unde si blândele picioare ale Mântuitorului meu Hristos au calcat" si saturându-se si zburdând prin pustiul Iordanului ca o pasare, a nimerit la o viata cinstita de calugarite pustnice si aci a intrat. Însa cât s-a nevoit aci, prin care pe vrajmasul diavol pâna în sfârsit l-a stins, care mai înainte cu ispite multe si de tot felul a navalit asupra ei, neputând a le da în scris toate, putine oarecare din ele spre pomenire vom adauga aci. Bautura întrebuinta apa de izvor, si de aceasta foarte putina; trebuinta asternutului o împlinea o rogojina, iar îmbracamintea era o haina si aceasta foarte zdrentaroasa, cântarea pe buze neîncetata, lacrimile de-a pururea. Peste toate acestea înflorea dragostea, iar vârful îmbunatatirilor, smerita cugetare le cuprindea pe toate acestea.

Deci multi ani rabdând în aratata mânastire a calugaritelor si nevoindu-se prin foarte multe fapte bune, plinind al douazeci si cincilea an al vârstei, a iesit de aci si a venit la Ioppe si intrând într-o corabie a început a pluti pe calea ce ducea spre casa, si a ajuns cu corabia la limanul patriei sale dupa ce a suferit multe primejdii ale sfarâmarii de corabie, în mare. Apoi pururea pomenita a venit la Constantinopol, si dupa ce a cercetat dumnezeiestile locasuri si pe sfintii barbati a plecat si a venit la oarecare sat anume Calicratia si acolo la biserica sfintilor si întru tot laudatilor Apostoli s-a salasluit, nesocotind petrecerea parintilor de bun neam si batjocorind întelepteste uneltirile vicleanului înselator. Deci doi ani a petrecut acolo neîntinata porumbita si din potopul acestor curgatoare zburând a odihnit cortul ceresc, încredintând sfânt sufletul sau mâinilor îngeresti si prin ei locasurilor celor vesnice si dumnezeiesti; iar trupul cel din pamânt si înfrumusetat cu dumnezeiesti îmbunatatiri l-a ascuns în pamânt. Multa vreme dupa aceasta a trecut si cineva, rau cheltuind viata si obsteasca datorie împlinind, a fost îngropat aproape de cuvioasa; dar ea n-a vrut a-l suferi, prea viteaza; ci oarecaruia din barbatii sfinti aratându-se în vis: "Ridica, i-a zis, trupul acesta si-l arunca; ca soare fiind si lumina nu pot suferi întunericul si murdaria". Însa zabovind acel dumnezeiesc barbat, divina aratare a cuvioasei socotind-o vedere obisnuita, sau vis normal, si a doua, si a treia iarasi sfânta l-a strigat si cumplit l-a îngrozit. Si dupa ce calugarul si-a venit în sine dupa cum se cuvine si din numele cuvioasei, care îi arata cu degetul locul, prea degrab s-a sculat si cu sârguinta a descoperit poporului vedenia de acolo, care cu totii obsteste alergând ca la o vistierie foarte înavutita au sapat pamântul. Iar dupa ce s-a apropiat de sicriu, se umplea de mireasma, si acel sfânt trup al cuvioasei aflându-l întreg cu totul pazit, cu mâini cucernice l-au adus în biserica Sfintilor Apostoli, umplând aerul de mirezme si tamâieri si cântând dumnezeiesti psalmi. Însa câte minuni a savârsit dupa asezarea moastelor ei aici, Dumnezeul minunilor prin ea si pâna acum savârseste, cu neputinta este în scris a le da; caci covârsesc, ca sa zicem asa si numarul stelelor si nisipul marii. De vreme ce vindeca schiopi, surzi, ciungi, ologi si tot felul de boli, înca si cele atingatoare de moarte; si în scurt a zice, departeaza toata neputinta nevindecata, numai cu atingerea raclei, care nu înceteaza, nici va înceta, îmbelsugat a varsa tamaduiri, cu harul lui Iisus Hristos, Celui ce a preamarit-o.

Despre aceea, ca sfintele moaste ale cuvioasei aflate în cetatea Târnovei, capitala oarecând a crailor bulgari, s-a stramutat de aci la Belgrad, si de acolo în orasul Constantinopol, povestesc Evtimie si Rafail; asemenea si Meletie al Atenei si Dositei patriarhul Ierusalimului. Tot la acelasi loc aflam si povestire de stramutarea moastelor ei din orasul Constantinopol aici la Iasi. Adica, "Patriarhul Constantinopolului Partenie batrânul, luând bani de la domnitorul Moldaviei Vasilie, cu cuvânt ca sa plateasca datoriile Patriarhiei, spânzurând de zidul Fanarului din Constantinopol sfintele moaste, ce se pazeau în Patriarhie, le-a trimis aici catre stapânitorul Moldoaviei".

Iata ce zice despre aceasta Cantemir domnitorul Moldovei: "Sfânta Parascheva, precum aflam din cartile bisericesti, era stapâna a satului Epivatelor, pe care apoi l-a câstigat marele Apocavcos, Voievodul însusi stapânitorul Andronic Paleologul. Sultanul Murad al IV-lea a dat voie domnitorului Moldaviei, Vasilie, sa stramute sfintele ei moaste din biserica patriarhala a Constantinopolului; le-a câstigat acestea pentru cele multe si mari binefaceri si slujbe facute sfintei biserici celei mari; ca din însasi veniturile sale a platit peste 260 pungi ce datora ea turcilor si crestinilor. Însa fiindca la turci este oprit a stramuta mort peste trei mile, afara de trupul sultanului, a cheltuit peste 300 de pungi la Poarta otomana, ca sa ia voie pentru stramutarea sfintelor moaste si ca sa ia porunca catre un Capugibasa, ca sa le însoteasca la Moldavia. Toata povestirea aceasta a stramutarii acesteia este zugravita pe peretele de amiazazi al bisericii Sfintilor Trei Ierarhi, unde se afla sfintele ei moaste. Între alte lucruri se înfatiseaza acolo si Capugibasa cu ofiterii lui, mergând la petrecerea sfintelor moaste".

Aceasta stramutare de atunci este descrisa si pe marmura Cuvucliului, unde sunt asezate sfintele moaste, asa: "Cu vointa Tatalui, cu bineplacerea Fiului si cu conlucrarea Sfântului si de viata facatorului Duh, a Dumnezeului celui marit si închinat în Sfânta si cea de o fiinta si nedespartita Treime. Binecinstitorul si de Hristos iubitorul Ioan Vasilie Voievod cu mila lui Dumnezeu domnitor a toata Moldavia, fiind râvnitor si aparator al sfintei credinte rasaritene, dupa dumnezeiasca îngrijire, a stramutat din Constantinopol cu multa osârdie si prea multa dorinta aceste cinstite moaste ale Cuvioasei Maicii noastre Parascheva cea din Târnova. Aceasta stramutare a fost a treia. Iar preasfintitul si fericitul a toata lumea patriarh Partenie, cu toata bunavointa si sfatul Bisericii, a trimis aceste sfinte moaste ca pe o vistierie dumnezeiasca, cu prea fericitii trei mitropoliti: Ioanichie al Iracliei, Partenie al Adrianupolei si Teofan al Paleon-Patronului, în zilele prea sfintitului Varlaam mitropolitul Sucevei si a toata Moldavia; iar binecinstitorul si de Hristos iubitorul si cu mila lui Dumnezeu stapân al nostru si domnitor a toata Moldavia Ioan Vasilie Voievod, de acasa iesind cu evlavie si din tot sufletul primind aceasta nepretuita vistierie, potrivit le-au pus si le-au pastrat în cea noua zidita biserica a Sfintilor Trei Ierarhi si ai lumii dascali: Vasilie cel Mare, Grigorie de Dumnezeu cuvântatorul si Ioan Gura de Aur, spre cinstea si marirea lui Dumnezeu celui laudat în Treime si spre vesnica solire a Preacuvioasei Maicii noastre Parascheva, pentru lasarea pacatelor sale si a tot stralucit neamul lui. În anul de la Adam 7149, iar al domniei lui al 8-lea, în 13 iunie; în acelasi an s-a nascut si preaiubit fiul lui, Ioan Stefan Voievod, ca-ruia sa-i dea Domnul zile îndelungate si viata de multi ani. Amin".

Din traditie avem povestiri de multe minuni savârsite de cuvioasa în anii cei dinaintea noastra, pe care nu s-a sârguit cineva a le aduna si a le publica spre lauda lui Dumnezeu slavitorul sfintilor Sai; înca si în zilele noastre nu conteneste a face minuni celora ce cu credinta alearga la ea. Caci câti neputinciosi au evlavie la sfintele moaste, alergând cu credinta sau din acoperamânturile puse la capul cel sfânt al Cuvioasei luând si purtând, dobândesc vindecare! Si la neplouare, sau alta nevoie mare, facând litanie crestinii cu sfintele moaste, nu se lipsesc de cerere. Ci si în patria ei Epivata unde, precum se zice, casa ei parinteasca a fost prefacuta în biserica cu numele ei, cuvioasa face multe minuni, careia se cuvine marirea în vecii vecilor. Amin.

In ziua de 13 iunie 1641, cinstitele moaste au fost asezate in minunata biserica a manastirii "Sfintii Trei Ierarhi", ctitoria domnitorului. Cinstitele moaste au ramas aici pana in anul 1884, cand au inceput lucrarile de restaurare a sfantului lacas, fiind mutate in paraclisul manastirii. Dar in seara zilei de 26 decembrie 1888, dupa slujba Vecerniei, din neatentie a ramas aprinsa o lumanare din sfesnicul de langa racla din lemn in care erau asezate cinstitele moaste; peste noapte sfesnicul a ars, iar focul s-a extins la catafalcul pe care era asezata racla, arzand mocnit toata noaptea, fiind prefacut totul intr-un morman de jar. A doua zi dimineata, autoritatile de stat si bisericesti, preotii si credinciosii au constatat ca cinstitele moaste au ramas neatinse, inca o minune savarsita prin puterea lui Dumnezeu.

Ridicate din mormanul de jar, moastele Cuvioasei au fos adapostite provizoriu in altarul paraclisului de la manastirea Sfintii Trei Ierarhi si in curand stramutate in noua catedrala mitropolitana din Iasi, care fusese sfintita cu putin timp mai inainte, la 23 aprilie 1887. Aici se gasesc si astazi, fiind cinstite de obstea dreptcredinciosilor moldoveni, care ii cer sa mijloceasca pentru ei inaintea tronului ceresc, fiind socotita ca o adevarata ocrotitoare a Moldovei.

In sedinta sa din 28 februarie 1950, Sfantul Sinod al Bisericii noastre a hotarat canonizarea unor sfinti romani, precum si generalizarea cultului unor sfinti ale caror moaste se gasesc in tara noastra. Hotararea respectiva a fost transpusa in fapta in cadrul unor mari festivitati bisericesti in cursul lunii octombrie 1955. In cazul Cuvioasei Parascheva, generalizarea cultului ei s-a facut in catedrala mitropolitana din Iasi, la 14 octombrie 1955, in prezenta a numerosi ierarhi romani, precum si a unor reprezentanti ai Bisericilor ortodoxe Rusa si Bulgara.

De astfel, Cuvioasa Parascheva a fost cinstita in Biserica noastra veacuri de-a randul. Inca de la sfarsitul veacului al XIV-lea exista o biserica cu hramul Prea Cuvioasa Parascheva in Rasinari, langa Sibiu, iar in anul 1408 aflam de existenta unei biserici cu hramul Sfanta Vineri in "Targul Romanului". Multe alte biserici din Moldova sau din alte parti ale pamantului romanesc au acelasi hram. Chipul ei sau scene din viata ei sunt zugravite in diferite biserici romanesti. Dreptcredinciosii crestini de pretutindeni o venereaza atat prin participarea lor la slujbele din 14 octombrie a fiecarui an, iar cei din Iasi si imprejurimi prin inchinarea in fata cinstitelor ei moaste, cerandu-i ocrotire si ajutor.

Drept aceea, sa o cinstim si noi si sa ne rugam asa:

"Spre tine pururea nadajduind, de multe boli si primejdii s-a izbavit tara aceasta, alinand si prefacand mania cea cu dreptate pornita asupra noastra de la Dumnezeu, in buna si milostiva indurare, prin ale tale rugaciuni; dar si acum ingrozindu-ne marile nenorociri, la tine nazuim cu lacrimi, sa ne ajuti ca sa scapam din primejdie si sa cantam lui Dumnezeu: Aliluia." (Din Acatistul Cuvioasei, Condacul 3).

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici: Nazarie, Protasie, Ghervasie si Chelsie.

Acestia s-au nevoit în Roma în zilele lui Neron împaratul, dupa savârsirea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel. Dintre acestia Sfântul Nazarie era din tata de bun neam si bogat, asemenea si din mama, povatuindu-se spre dreapta credinta de Apostolul Petru si botezându-se de Lin episcopul Romei. Deci când a fost în vârsta de douazeci de ani, trecând prin cetatile Italiei, propovaduind, a atras pe multi la credinta; iar peste zece ani, nimerind în cetatea Plachentia a aflat de Protasie si Ghervasie, bagati în temnita de capetenia Anulie si a fost gonit din acea cetate. Mergând dar la alta cetate numita Chimelin, a luat cu sine pe Sfântul Chelsie, fiind copil de trei ani, si îndata a fost bagat în temnita de capetenia Dinovie. Apoi dându-i-se drumul de acolo, s-a dus la cetatile lui Tiberie, binevestind si fiind prins de Neron a fost legat si dat la fiare. Scapând de acestea nevatamat, iarasi s-a dus în Plachentia, si a aflat vii în temnita pe Ghervasie si pe Protasie; si a fost trimis din nou la Roma de Anulie, unde s-a facut pricina de mântuire mosului sau; si întorcându-se la Mediolan, i s-a taiat capul împreuna cu Ghervasie, Protasie si Chelsie.

Tot în aceasta zi, Sfântul Mucenic Silvan.

Acesta era din Gaza, barbat blând, întreg cu credinta, preot al bisericii din Gaza, batrân cu vârsta; care stând fata înaintea poporului chesarenilor, a fost batut cu amar si i s-au strujit coastele. Apoi a fost osândit sa munceasca la baile de arama din Zoora; si de acolo fiind scapat de credinciosi, s-a învrednicit a fi facut episcop. Si ajungând la adânci batrâneti si în neputinta, caci era slabit de boala, i s-a taiat capul de catre închinatorii la idoli.

Tot în aceasta zi, Sfântul Mucenic Petru Avselamul.

Acesta era din muntii Elevterupolei, din satul ce se cheama Ania, tare si sporit cu sufletul; iar cu trupul tânar si vârtos. Si multe rabdând în nevointa pentru credinta si toate cele pamântesti defaimându-le, în al saselea an al împaratiei lui Diocletian si Maximian, s-a facut jertfa bine primita lui Dumnezeu, savârsind lupta prin foc.

Tot în aceasta zi, Sfântul Eftimie, care s-a luptat în Tesalonic pentru Sfintele icoane.

Tot în aceasta zi, Sfintii patruzeci de Mucenici cei din Egipt si Palestina, care de sabie s-au savârsit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sinaxar 15 Octombrie

În aceasta luna, în ziua a cincisprezecea, pomenirea Sfântului Martir Luchian (Lucian), preotul Antiohiei celei mari.

Luchian (Lucian) fiind fiu de parinti bine credinciosi, dupa moartea lor împartindu-si averea la saraci, se nevoia cu citirea dumnezeiestilor Scripturi; prin care a tras pe multi iudei si elini la credinta cea în Hristos. Lasându-si apoi casa si mergând la Nicomidia, îndemna spre nevointa pe cei ce de frica chinurilor se lepadau de credinta. Si stiind a scrie frumos, a lasat bisericii nicomidenilor o carte scrisa în trei stâlpi care cuprinde tot Testamentul Vechi si Nou. Si se facuse mai presus decât tot omul, prin înaltimea faptelor celor bune si a nevointei. Aflând de el Maximian si rusinându-se a-l vedea la fata, ca nu cumva prin puterea cuvântului lui sa se defaime, a grait cu acesta de dupa perdea, si cunoscând nemutarea gândului lui, l-a osândit la închisoare si foame îndelungata. Multe zile nici mâncând, nici bând, s-a savârsit în închisoare. Si trupul lui din porunca guvernatorului a fost aruncat în mare. Iar din voia lui Dumnezeu un delfin tinându-l pe umere l-a scos la uscat.

Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Savin (Sabin) Episcopul.

Fericitul Savin pentru nespusa lui bunatate a fost facut episcop si urând certurile, a fugit si s-a departat si atâta s-a nevoit încât s-a facut si facator de minuni; tamaduia boli, izgonea demonii si spunea dinainte cele ce aveau sa fie. Si pe multi folosind si plecându-i a parasi lumea si parintii a sluji lui Hristos, cu pace a raposat.

Tot în aceasta zi, Preacuviosul Parintele si marturisitorul nostru Vars episcopul Edesei.

Acest sfânt parinte a stralucit prin faptele sale cele bune nu numai la Edesa, ci si în Fenicia si în Egipt si la Tebaida. Valentinian însa care era atunci împarat, informându-se ca sfântul era râvnitor dreptelor dogme, întâi i-a poruncit sa-l duca sa locuiasca în insula Aradon; dar aflând ca mergea catre dânsul mult popor, l-a trimis în exil la o cetate egipteana ce se cheama Oxirinh; si acolo asemenea pe toti i-a pornit vestitul sau nume. Deci în cele din urma, acest vrednic preot al celor ceresti, s-a exilat într-un fort al barbarilor, care era în vecinatate. Si se spune ca pâna astazi sta patul lui la Aradon având mare cinste; caci bolnavii culcându-se pe el cu credinta, se tamaduiesc. Facând nenumarate minuni, s-a mutat catre Domnul.

Tot în aceasta zi, nevointa oarecarui monah si mucenic - povestire folositoare.

Oarecare monah se afla la schit si era supus la un parinte de câtiva ani. Acesta din zavistia vrajmasului diavol, cazând de sub ascultarea batrânului, s-a dus de la acel batrân fara nici o pricina calcându-si legamântul; pentru ca era legat cu legatura ascultarii, ca sa nu se lepede de ascultare. Deci pogorându-se la Alexandria, s-a prins ca un crestin de conducatorul de acolo, si dezbracându-l de chipul monahicesc, îl silea sa aduca jertfa la idoli; si el nevrând nicidecum sa se supuna, întâi a fost batut fara de mila cu vine de bou, apoi s-a poruncit sa i se taie capul, aruncându-i trupul câinilor afara din cetate. Iar oarecare crestini iubitori de Hristos l-au luat noaptea si înfasurându-l cu miruri si cu giulgiu, l-au pus într-un sicriu si l-au asezat ca pe un mucenic în altarul bisericii. Deci facându-se sfânta liturghie si strigând sfintitul cleric: "Câti sunteti chemati iesiti; cei chemati iesiti", au vazut toti ca sicriul iesea singur neapucat de mâna de om si sta în tinda bisericii, pâna la apolisul sfintei Liturghii; apoi iarasi intra înauntru singur si sta în locul unde fusese asezat sa stea.

Deci facându-se de multe ori un lucru ca acesta, se minunau toti cei ce vedeau; despre care aflând si oarecare din parintii cei mari purtatori de Dumnezeu ce vietuiau atunci, s-a rugat lui Dumnezeu pentru aceasta si degrab a primit dezlegare; caci venind îngerul îi zise: "Ce te miri de aceasta? Au n-au luat Apostolii lui Hristos, precum stii, puterea de a lega si a dezlega si de la dânsii iarasi pe rând ucenicii lor? Deci acest frate ce si-a varsat sângele pentru Hristos si nu îsi îngaduie ca sa stea la jertfelnic când se aduce sfânta jertfa, ci se scoate pâna la tinda bisericii, pentru ca a cazut din ascultarea cutarui sihastru ce a sihastrit cu el, ucenic fiindu-i, fiind legat de dânsul cu dreptate, el s-a înstrainat de acolo legat. Si ca un mucenic a luat cununa; iar ca un legat nu se iarta a sta înauntru când se face sfânta Liturghie, pâna nu-l va dezlega cel ce l-a legat". Acestea auzind acel dumnezeiesc batrân, luându-si toiagul, s-a dus la acel sihastru si, povestindu-i toata istoria, s-a pogorât cu el la Alexandria. Si mergând la biserica unde se aflau moastele mucenicului, deschizând sicriul putintel, i-au dat amândoi iertare si, sarutându-l, au stat la sfânta Liturghie si a ramas mucenicul neclintit în altar, de atunci pâna astazi.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.