Pocainta

ˇ Precum vaduva care si-a pierdut barbatul, avand un fiu unul nascut, il are dupa Dumnezeu numai pe el spre mangaiere, asa si sufletul care a cazut nu are alta mangaiere in vremea iesirii decat neplacerile gatlejului, (postul) si lacrimile. Nu vor canta unii ca acestia niciodata, nici nu vor salta in cantece de veselie caci ele sunt pagubitoare plansului. Iar de vei incerca sa chemi plansul prin ele, el se va departa si mai mult de la tine caci plansul este durerea imbibata intr-un suflet invapaiat. El s-a facut in multi inainte mergator al fericitei nepatimiri, facand materia usor de stapanit curatind-o si subtiind-o.

ˇ Lacrimile nascute din amintirea mortii au nascut frica, iar dupa frica ce naste lipsa de frica, se iveste bucuria.

ˇ Unui osandit care si-a primit sentinta la moarte nu-i mai arde sa priveasca spectacole de teatru. Cel ce plange cu adevarat, nu va mai lua seama vreodata la desfatare, marire, manie ori la furie. Plansul constituie durerea profunda a sufletului ce s-a pocait, care adauga zilnic durere peste durere, fiind ca si femeia in durerile nasterii.

ˇ Plansul neincetat naste obisnuinta (dispozitia permanenta a sufletului) trecand apoi la simtirea inimii si cu greu ne mai poate fi luat. Oricat de mari ne-ar fi virtutile pe care le practicam, ele sunt zadarnice, false si trecatoare daca nu dobandim inima indurerata.

ˇ Sunt patimi care seaca izvoarele lacrimilor si sunt altele care nasc in ele (in izvoarele lacrimilor) noroi si serpi. Datorita celor dintai s-a impreunat Lot in mod nelegiuit cu fiicele sale; datorita celorlalte a cazut diavolul din cer. (Materiile care usuca in noi izvoarele sunt vinul, stapanirea si cinstirea fara de masura, caci acestea doua din urma inalta cugetul prin care a cazut si diavolul.)

ˇ De multe ori insasi pustietatile aspre si deprimante sau austeritatea chiliei sa indemne mintea noastra la strapungere. Sa te incredinteze despre aceasta Iisus, Ilie si Ioan, care se rugau in singuratate. (Si locul ajuta mult si inlesneste lucrarea virtutii.)

ˇ De multe ori un singur cuvant a risipit plansul, dar este de mirare ca un singur cuvant l-a adus iarasi.

ˇ Nu vom fi invinuiti, o, prieteni, la iesirea sufletului ca n-am savarsit minuni, nici ca n-am teologhisit, ori ca n-am fost vazatori; dar vom da negresit socoteala lui Dumnezeu ca n-am plans!

ˇ A fost a saptea treapta: cel ce s-a invrednicit de ea sa ma ajute si pe mine, caci si el a fost ajutat sa spele prin aceasta petele acestui veac.

ˇ Unul din mijloacele de penitenta, inainte, era si petrecerea in preajma gunoaielor urat mirositoare cf. Iov.

ˇ Nimeni vietuind in pacate sa nu deznadajduiasca de sine, stiind ca plugaria schimba soiurile plantelor, iar ingrijirea sufletului prin virtute poate birui boli de tot felul.

ˇ Exista o deznadejde din multimea de pacate, din povara constiinte, a intristarii de nesuportat si din pricina coplesirii sufletului din pricina multimii ranilor, si o scufundare a lui in adancul deznadejdii sub greutatea acestora. Si exista o deznadejde care ni se intampla din mandrie si din inchipuirea de sine, din pricina ca socotim caderea ce ni s-a intamplat sub demnitatea noastra. Cine ia seama, va afla in acestia aceasta stare: cel dintai se preda pe sine nepasarii, cel ce-al doilea nu mai are nadejde in nevointa, ambele fiind vatamatoare, pentru ca pe unul obisnuieste sa-l tamaduiasca infranarea si buna nadejde, iar pe al doilea smerenia si neosindirea celorlalti.

Pocainta

ˇ Cine se obisnuieste cu amanarea greu mai scapa de aceasta obisnuinta; cine se opreste din urcus, a cazut in aceiasi clipa mai jos de unde este. Cel ce cedeaza lenei devine robul ei, isi slabeste libertatea sau stapanirea asupra lui insusi.

ˇ N-am ajutat pe om in clipa in care a trebuit, l-am putea pierde, fiecare clipa impune o datorie unica pentru veci pe care n-o mai poti indeplini altadata. Fiecare clipa s-a dat cu rostul ei unic de la Dumnezeu avand o insemnatate pentru vesnicie.

ˇ O clipa poate fi cea din urma, in alt sens sa cugetam ca orice ceas ar putea fi ceasul din urma al vietii noastre moarte si deci, ceasul trezirii noastre din moarte la viata daca auzim glasul celui in stare sa ne trezeasca la o existenta responsabila, sa ne faca treji ca sa ne dam seama ca existam. De nu ne vom deschide urechea sufletului la acest glas de acum ne vom obisnui sa nu-l mai auzim niciodata ramanand deci in moarte definitiv facand din aceasta clipa in sens contrar, clipa noastra cea din urma. Cine ''intra in chilie'' sau in intimitatea sensibila cu Dumnezeu parasind alipirea de lucrurile moarte, a trait in momentul acela si traieste tot timpul cat ramane in aceasta stare ceasul din urma in sens bun.

ˇ Gandeste-te ca putina vreme vom petrece in lume!

ˇ Cine urca, o face pentru ca aude glasul Domnului care-l cheama, insa cel ce se obisnuieste sa nu dea toata atentia poruncii lui Dumnezeu indata ce o aude asteptand sa i se spuna a doua oara, sa i se dea un nou semn mai accentuat, pierde sensibilitatea receptiva a inimii, incepe sa se toceasca, sa se sclerozeze spiritual, moare. Cade din simtirea planului dumnezeiesc care-l face liber, din planul vibrant al duhului in cel al automatismului naturii incetand sa mai fie el insusi. Se afirma iarasi importanta lui acum si al lui astazi, necesitatea de a implini in aceasta clipa ceea ce cere Dumnezeu in ea. Fiecare clipa ne este data pentru a o umple cu implinirea datoriei noastre legate de ea pentru a imprima in noi ceea ce ne cere si Dumnezeu Insusi ne spune in ea ce datorie avem de implinit in ea.

ˇ Sa nu ne cheltuim, frate, zilele noastre in imprastiere, ci sa castigam plansul plin de lacrimi ca sa dobandim fericirea.

ˇ Asteapta ziua iesirii si te vei usura de plictiseala!

ˇ Prin pastrarea amintirii mortii omul se gandeste ca este muritor, iar cel muritor nu este vesnic, iar cel ce stie ca nu este vesnic paraseste de bunavoie cele ale veacului acestuia.

ˇ Adu-ti aminte ca vom parasi fara voie lumea si ca viata noastra nu este lunga caci ce este viata omului? N-avem catusi de putin siguranta ca vom trai pe lumea aceasta nici de dimineata pana seara. Sa parasim dar atunci cu voia lucrurile de aici alegandu-ne mai degraba negrija de lucrurile pamantesti cei ce dorim sa ne aratam fetei lui Dumnezeu. Grabeste-te, paseste repede ''pana ce e ziua'' inainte de a cadea noaptea in care vor plange cei nepasatori si lenesi cautand atunci in zadar a se pocai. Afla ca timpul nu se va lungi iar cand va veni ceasul sa ne temem de ziua si de ora aceea infricosatoare in care nu vom mai avea indurare caci cine s-a rugat lui si a fost auzit? Sa ne temem de ziua aceea infricosatoare in care nu vom mai avea ca aparator nici frate nici rudenie, putere, bogatie sau slava. Acolo va fi singur omul cu faptele lui. Sa vindem lucrurile stricacioase care ne atrag in adancul fara fund cumparandu-ne in schimb haina de nunta. (''ceasul care va veni'' este ceasul prin excelenta, ceasul cel din urma in care sunt concentrate toate ceasurile traite anterior si dupa care nu vom mai avea nici un ceas al hotararilor noi.)

ˇ Fii ascultator si smerit cerandu-ti socoteala pentru ce-ai facut in fiecare zi. Sa nu-ti scape vreo clipa de sub stapanire, sa nu ti se intample in vreo clipa ceva ce n-a fost sub atentia ta. Sa nu-ti rapeasca diavolul clipele date tie spre cresterea ta. Nu lasa vreun ''acum'' sa treaca nefolosit; sa nu amanam implinirea a ceea ce ni se cere in acest moment caci prin aceasta ne obisnuim sa tot amanam. Fa fapta buna pe care ti-o cere situatia chiar in acel moment. Tot timpul si spatiul sunt imprimate de un imperativ moral. Faptul ca fiecare moment al timpului si al persoanei isi are unicitatea lui sau se cere umplut de ceea ce este de trebuinta in acel moment arata ca nici momentele timpului nici implinirile persoanei nu sunt destinate sa se topeasca intr-o esenta indistincta ci isi au ecoul lor prelungit si unic ca multumire sau osanda in eternitatea persoanei. Trebuie sa mai vedem si ceea ce nu este potrivit sa facem intr-un moment dat, la aceasta ajutandu-ne discernamantul.

Pocainta

ˇ Intrebarile arata si ele o nemultumire a omului cu starea in care se afla, deci o vointa de trecere peste ea, de iesire din ea. Este framantare spre viata nu o impacare cu nesimtirea patimasa.

ˇ Cel ce plange din durere pentru pacatele sale isi inmoaie fiinta, intra cu adevarat in comunicare cu Dumnezeu si cu semenii, a iesit din starea rigida si egoista a pacatului - este un om nou. S-a spalat, a inlaturat rugina care-l invartosa si-i acoperea fata adevarata de om adevarat, comunicativ. S-a facut un om simtitor care nu mai poate continua viata nesimtita in pacat.

ˇ Este necesara o comunitate de ganduri pentru sanatatea trupeasca a omului. Omul nu este sanatos cand se inchide in sine, aceasta o arata caracterul interpersonal al omului. Dar este necesar ca gandurile mele sa fie comune nu pentru a le sustine, ci pentru a le lepada. Adica trebuie lepadate gandurile care sustin egoismul si nu se pot lepada decat comunicandu-le altuia cu scopul hotarat al lepadarii. Cel caruia le comunici trebuie sa-ti devina un sot de comuniune. Nu ma pot lepada de egoism daca nu intru in comuniune cu altul caci numai unei alte constiinte ma pot descarca aratandu-i ca parasesc egoismul. Cel ce nu simte ticalosiile sale ca pacate si se lauda cu ele este nesimtit si cinic - acesta nu mai poate iesi din ele. Dar nici cel ce le recunoaste glumind nu le simte cu adevarat si ca atare nu se poate lepada de ele. Adevarata simtire a lor este impreunata cu o adanca nemultumire si cu o mare suferinta pentru ele, acesta este inceputul adevarat al schimbarii prin pocainta si strapungere a inimii.

ˇ Tocirea sau nesimtirea inimii, orbirea mintii sunt unite intre ele. Nesimtirea inimii este legata de neintelegerea valorii celorlalti oamenii, a necunoasterii lui Dumnezeu si a sensului vietii pe care-l lumineaza cunoasterea Lui.

ˇ Semnul iertarii pacatelor il are cineva in aceea ca le uraste si nu le mai face, caci cata vreme mai cugeta la ele si inima lui are placere de ele, este semn ca inca nu i s-au iertat, ci este inca tinut de ele. (Ţi s-au iertat pacatele cand ai cerut cu adevarat iertare pentru ele si ai cerut cu adevarat iertare pentru ele cand nu-ti mai place sa persisti in ele ci te dezgusta provocandu-ti repulsie, deci nu mai vrei sa le savarsesti in continuare. Daca inca iti place sa le faci inseamna ca sunt inca intiparite in fiinta ta, ca n-au fost catusi de putin sterse de acolo pentru ca n-ai voit cu putere sa ceri sa ti se stearga cu adevarat. Nu ti se iarta un pacat daca continui sa fii atasat de el.)

ˇ Invartosarea inimii este de fapt ca un somn foarte adanc, o mare nesimtire. Jigneste pe altul fara sa simta durerea ce i-o pricinuieste. Invartosarea este ca o piele sau ca o panza de ghimpi pusa peste inima facand-o pe de o parte nesimtita, pe de alta inteapa cu ghimpii ei pe altii. Aceasta insa ii provoaca si lui suferinta caci i se raspunde si lui cu aceiasi moneda.

ˇ In tot lucrul trebuie sa ai nemultumire de sine caci chiar de vei face cer nou si pamant nou, nu poti fi fara de grija!

ˇ Prezenta mortii iminente in mintea noastra sa sprijine cugetul tau, caci este ascunsa de tot omul. Sa ne sarguim sa facem bine inainte sa fim luati de aici caci nu stim in ce zi ni se va face chemarea.

ˇ Perseverarea, incapatanarea, cantonarea in rau cu toate greutatile si impedimentele ce se nasc din aceasta, sporeste raul din noi caci invartoseaza tot mai mult fiinta noastra si acesta este raul cel mai mare. El ne dezobisnuieste de a ne mai pocai, de a ne mai pare rau, de a ne inmuia, cu toate greutatile si suferinta ce decurge din aceasta stare. Aceasta ne face sa intelegem iadul vesnic sau chinul vesnic in care te chinuiesti in rautate, in mandrie fara sa mai ai puterea de a scapa de ele prin pocainta. Intunericul cel mai dinafara - singuratatea extrema in afara oricarei comunicari cu viata ce-ti vine din legatura de iubire cu altii si cu Dumnezeu - supremul izvor al iubirii. Viermele care secreta venin - mandria care secreta veninul incapatanarii chinuitoare si te roade mereu. Scrasnirea dintilor - de scarba, dar si de gol, de plictiseala, de incapatanare.

Rabdare, suferinta

ˇ Necazul pe care il rabzi cu buna intelegere te va face sa-i afli rodul in vremea rugaciunii. (Evagrie Ponticul)

ˇ Daca esti rabdator, pururea te vei ruga cu bucurie. (Evagrie Ponticul)

ˇ Daca te ingrijesti de rugaciune, pregateste-te impotriva navalirii dracilor si rabda cu barbatie biciuirile lor. Caci vor veni asupra ta ca fiarele salbatice si tot trupul ti-l vor chinui. (Evagrie Ponticul)

ˇ Pregateste-te ca un luptator incercat. De vei vedea fara de veste vreo nalucire, nu te clinti. Chiar daca ai vedea sabie scoasa impotriva ta, sau lumina navalind spre vederea ta, nu te tulbura; sau de vei vedea vreo forma uracioasa si sangeroasa, sa nu-ti slabeasca sufletul. Ci stai drept, marturisind marturisirea cea buna si mai usor vei privi la vrajmasii tai. (Evagrie Ponticul)

ˇ Cel ce rabda necazurile va ajunge si la bucurii. Si cel ce staruie in cele neplacute nu va fi lipsit nici de cele placute. (Evagrie Ponticul)

ˇ Cel ce are grija de rugaciune curata, va patimi de la draci: ocari, loviri, strigate si vatamari. Dar nu va cadea, nici nu-si va parasi gandul, zicand catre Dumnezeu: ''Nu ma voi teme de rele, caci Tu cu mine esti'' si cele asemenea. In vremea unor astfel de ispite, foloseste-te de rugaciunea scurta si staruitoare. (Evagrie Ponticul)

ˇ Nu te teme de nalbitori. Caci desi lovesc calcand si usca intinzand, prin acestea se fac vesmantul stralucitor. (Evagrie Ponticul)

ˇ Inima invartosata este poarta de fier zavorata inaintea cetatii; iar celui ce patimeste raul si este stramtorat i se deschide de la sine, ca si lui Petru. (Marcu Ascetul)

ˇ Cel nedreptatit de oameni scapa de pacat si pe masura mahnirii sale afla sprijin impotriva lui. (Marcu Ascetul)

ˇ Cel ce crede in rasplata lui Hristos pe masura credintii sale rabda bucuros toata nedreptatea. (Marcu Ascetul)

Rabdare, suferinta

ˇ Cel ce se roaga pentru oamenii ce-l nedreptatesc, ii inspaimanta pe draci; iar cei ce lupta cu cei dintai, e ranit de cei de al doilea. (Marcu Ascetul)

ˇ E mai bine sa fim batjocoriti de oameni decat de draci; dar cel placut lui Dumnezeu pe amandoi i-a biruit. (Marcu Ascetul)

ˇ Ocara de la oameni aduce intristare inimii, dar se face pricina de curatie celui ce o rabda. (Marcu Ascetul)

ˇ Intamplarea dureroasa face pe intelept sa-si aduca aminte de Dumnezeu si intristeaza pe masura ei pe cel ce a uitat pe Dumnezeu. (Marcu Ascetul)

ˇ Orice suferinta fara voie sa te invete sa-ti aduci aminte de Dumnezeu; in acest caz nu-ti va lipsi prilejul spre pocainta. (Marcu Ascetul)

ˇ Gandeste-te la sfarsitul oricarui necaz fara voie si vei afla in el pieirea pacatului. (Marcu Ascetul)

ˇ Oricata batjocura va rabda cineva pentru adevarul lui Hristos, va primi insutita slava de la multime. Dar mai bine este a face binele pentru cele viitoare. (Marcu Ascetul)

ˇ Precum celor ce s-au hranit fara socoteala le foloseste absintul amar, asa celor cu purtari pacatoase le e de folos sa patimeasca rele. Caci leacurile acestea pe cei dintai urmeaza ii face sanatosi, iar pe ceilalti ii pregatesc spre pocainta. (Marcu Ascetul)

ˇ Necazurile de acum pune-le alaturea cu bunatatile viitoare si nicicand descurajarea nu-ti va molesi nevointa. (Marcu Ascetul)

Rabdare, suferinta

ˇ Primeste impletirea celor bune si a celor rele, cu gand egal; si Dumnezeu va netezi neegalitatile dintre lucruri. Neegalitatea gandurilor aduce schimbarile starilor proprii. Caci Dumnezeu a randuit in chip potrivit ca sa vie dupa cele de voie cele fara de voie. (Marcu Ascetul)

ˇ Roaga-te sa nu-ti vie incercare; iar cand vine, primeste-o ca pe a ta, nu ca pe una straina. (Marcu Ascetul)

ˇ Nu socoti ca orice necaz vine peste oameni din pricina pacatelor, pentru ca sunt unii bine placuti si totusi incercati. E drept ca s-a scris: ''Necuviosii si nelegiuitii vor fi prigoniti''. Dar tot asa s-a scris: ''Cei ce voiesc sa traiasca cucernic in Hristos, prigoniti vor fi''. (Marcu Ascetul)

ˇ Incercarile care ne vin pe neasteptate ne invata cu bun rost, sa fim iubitori de osteneala si ne atrag, chiar daca nu vrem, la pocainta. (Marcu Ascetul)

ˇ Necazurile care vin asupra oamenilor sunt roadele pacatelor proprii. Iar daca le rabdam prin rugaciune, ne vom bucura iarasi de venirea lucrurilor bune. (Marcu Ascetul)

ˇ Mare virtute e a rabda cele ce vin asupra noastra si a iubi pe cei ce ne urasc, dupa cuvantul Domnului. (Marcu Ascetul)

ˇ Rabdarea necazurilor e semnul cunostintei adevarate; la fel neinvinovatirea oamenilor pentru nenorocirile tale proprii. (Marcu Ascetul)

ˇ Daca vei intelege ce zice Scriptura, ca ''in tot pamantul stapanesc judecatile lui Dumnezeu'', orice intamplare ti se va face invatator spre cunostinta de Dumnezeu. (Marcu Ascetul)

ˇ Cand suferi vreo ocara de la oameni, cugeta indata la slava ce-ti va veni de la Dumnezeu. Si ocara te va lasa neintristat si netulburat; iar slava credincios si nesupus osandei, cand va veni. (Marcu Ascetul)

ˇ Precum cei ce plutesc pe mare rabda cu placere arsura soarelui, la fel cei ce urasc pacatul iubesc mustrarea. Pentru ca cea dintai se impotriveste vantului, cea de-a doua patimilor. (Marcu Ascetul)

Rabdare, suferinta

ˇ Cand sufletul care a pacatuit nu primeste necazurile ce vin asupra-i, atunci ingerii zic despre el: ''Am doftorit Babilonul si nu s-a vindecat''. (Marcu Ascetul)

ˇ Cel ce este nedreptatit de cineva si nu cere de la cel ce l-a nedreptatit ceea ce i se datoreaza, crede, cu privire la partea aceea, lui Hristos, si va lua insutit in veacul acesta si va mosteni viata vesnica. (Marcu Ascetul)

ˇ Nu zice ca cel izbavit de patimi nu mai poate avea necazuri. Caci chiar daca nu pentru el, e dator totusi sa aiba necazuri pentru aproapele. (Marcu Ascetul)

ˇ Daca vrei sa-ti amintesti neincetat de Dumnezeu, nu respinge necazurile ca nedrepte, ci rabda-le ca pe unele ce vin dupa dreptate. Caci rabdarea lor trezeste si invioreaza amintirea prin fiecare intamplare. Iar respingerea lor micsoreaza durerea si osteneala spirituala a inimii si prin aceasta produce uitarea. (Marcu Ascetul)

ˇ Nu te bucura cand faci bine cuiva, ci cand rabzi dusmania care urmeaza, fara a pune la inima raul. Caci precum urmeaza noptile zilelor, asa urmeaza rautatile binefacerilor. (Marcu Ascetul)

ˇ In durerile fara voie se ascunde mila lui Dumnezeu, care atrage la pocainta pe cel ce le rabda si izbaveste de muncile vesnice. (Marcu Ascetul)

ˇ Intamplarile dureroase vin asupra noastra pentru pacatele facute mai-nainte, fiecare greseala aducand dupa sine ceea ce se leaga de firea ei. (Marcu Ascetul)

ˇ Cel ce cunoaste si stie adevarul nu se marturiseste lui Dumnezeu prin amintirea celor savarsite, ci prin rabdarea celor ce vin pe urma asupra lui. (Marcu Ascetul)

ˇ Cand respingi durerea si ocara, nu fagadui ca te vei pocai prin alte virtuti. Caci slava desarta si fuga de dureri obisnuiesc sa slujeasca pacatului chiar si prin cele de-a dreapta (prin virtuti). (Marcu Ascetul)

ˇ Cel ce primeste reaua patimire si necinstea pentru adevar umbla pe calea apostolilor, luand crucea si incingandu-se cu lanturi. Iar cel ce incearca sa aiba grija de inima sa fara acestea, rataceste cu mintea si cade in ispitele si cursele diavolului. (Marcu Ascetul)

Rabdare, suferinta

ˇ Cel ce voieste sa inlature relele viitoare e dator sa poarte cu placere pe cele de acum. Caci astfel impacandu-se intelepteste cu lucrurile, va ocoli prin dureri mici pedepse mari. (Marcu Ascetul)

ˇ Cel ce se impotriveste necazurilor se razboieste fara sa stie cu porunca lui Dumnezeu. Iar cel ce le primeste intru cunostinta adevarata, acela rabda pe Domnul, cum zice Scriptura. (Marcu Ascetul)

ˇ Dupa ce a venit incercarea, nu intreba de ce, sau prin cine a venit, ci cum sa o porti cu multumire, fara intristare si fara pomenirea raului. (Marcu Ascetul)

ˇ Daca Petru n-ar fi ramas fara izbanda in pescuitul de noapte, nu ar fi izbandit in cel de zi. Si daca Pavel nu si-ar fi pierdut vederea ochilor, nu ar fi castigat-o pe cea a mintii. Iar daca Stefan nu ar fi fost batjocorit ca hulitor, nu ar fi vazut pe Dumnezeu, cand i s-au deschis cerurile. (Marcu Ascetul)

ˇ Precum lucrarea pentru Dumnezeu e virtute, asa necazul impotriva asteptarii se numeste incercare. (Marcu Ascetul)

ˇ Tot necazul vadeste aplecare vointei, dandu-i acestuia prilej sa incline fie la dreapta, fie la stanga. De aceea necazul ce se intampla sa vina se numeste incercare, dand celui ce se impartaseste de el cunostinta voilor sale ascunse. (Marcu Ascetul)

ˇ De vrei sa nu fii muncit de ganduri rele, primeste umilirea sufletului si necazul trupului. Iar aceasta nu numai in parte, ci in toata vremea, locul si lucrul. Cel ce se lasa povatuit de buna voie prin necazuri, nu va fi stapanit de gandurile fara de voie. Iar cel ce nu primeste pe cele dintai, va deveni, chiar daca nu vrea, robul celor de al doilea. (Marcu Ascetul)

ˇ Daca esti nedreptatit si ti se inaspreste inima, nu te intrista, caci cu bun rost a fost pus in miscare ceea ce ti s-a intamplat. Ci bucurandu-te, alunga gandurile care rasar, stiind ca, biruindu-le de la primul atac, va fi biruit impreuna cu ele si raul dupa ce a fost pus in miscare; dar daca gandurile continua sa se miste, si raul sporeste. (Marcu Ascetul)

ˇ Toata incercarea se aseamana cu un targ: cel ce stie sa faca negustorie castiga mult; iar cel ce nu stie sufera paguba. (Marcu Ascetul)

ˇ Cel ce nu se lasa povatuit de poruncile si de indemnurile Scripturii va fi manat inainte de biciul calului si de boldul asinului. Iar de se va impotrivi si acestora, i se vor strange falcile in zabale si frau. (Marcu Ascetul)

Rabdare, suferinta

ˇ Definitia rabdarii: staruinta neincetata de a vedea cu ochii intelegerii pe Cel nevazut, ca vazut. (Diadoh al Foticeii)

ˇ Cand din pricina unor boli trupesti ce ni se intampla, ne scarbim de noi insine, trebuie sa stim ca sufletul nostru este inca rob poftelor trupului. De aceea doreste el fericire pamanteasca si nu vrea sa se desparta de bunatatile vietii, ci socoteste un mare neajuns sa nu se poata folosi, din pricina bolilor, de frumusetile vietii. Dar de va primi cu multumire supararile bolii, va cunoaste ca nu e departe de hotarele neprihanirii. Drept aceea, atunci si moartea o asteapta cu bucurie, ca fiind mai degraba pricina a vietii adevarate. (Diadoh al Foticeii)

ˇ Precum ceara, daca nu e incalzita si inmuiata multa vreme, nu poate primi pecetea intiparita in ea, asa si omul nu poate primi pecetea virtutii lui Dumnezeu, daca nu e cercat prin dureri si neputinte. De aceea zice Domnul catre dumnezeiescul Pavel: ''Iti este de ajuns harul Meu. Caci puterea Mea in neputinte se desavarseste''. Dar insusi Apostolul se lauda zicand: ''Cu mare placere, deci, ma voi lauda intru neputintele mele, ca sa se salasluiasca intru mine puterea lui Hristos''. Dar si in Proverbe s-a scris: ''Pe care-l iubeste Domnul, il cearta, si bate pe tot fiul pe care-l primeste''. Apostolul numeste neputinte napustirile vrajmasilor crucii, care se intamplau necontenit lui si tuturor Sfintilor, ca sa nu se inalte, cum insusi zice, de bogatia covarsitoare a descoperirii, pazind prin desele umiliri, cu evlavie, darul dumnezeiesc. Iar noi numim neputinte gandurile rele si slabiciunile trupesti. Caci atunci trupurile Sfintilor ce se nevoiau impotriva pacatului, fiind predate batailor aducatoare de moarte si altor felurite chinuri, erau cu mult deasupra patimilor intrate in firea omeneasca prin pacat. Dar acum bisericile avand pace multa din mila Domnului, trebuie sa fie cercat trupul celor ce se nevoiesc pentru evlavie cu multe slabiciuni, iar sufletul cu ganduri rele. Aceasta se intampla mai ales celor in care cunostinta lucreaza intru multa simtire si incredintare, ca sa fie feriti de toata slava desarta si mandria, si sa poata primi, cum am zis, cu multa smerenie, pecetea frumusetii dumnezeiesti, dupa Sfantul care zice: '' insemnatu-s-a peste noi lumina fetei Tale, Doamne''. Deci trebuie sa rabdam cu multumire voia Domnului. Caci in felul acesta ni se va socoti drept a doua mucenicie necontenita suparare din partea bolilor si lupta cu gandurile dracesti. Caci cel ce zicea atunci sfintilor mucenici prin acele capetenii nelegiuite sa se lepede de Hristos si sa doreasca slava lumeasca spune si acum neincetat aceleasi lucruri robilor lui Dumnezeu. Cel ce aducea atunci chinuri peste trupurile dreptilor si ocara cumplit pe cinstitii dascali prin cei ce slujeau socotintelor sale diavolesti, aduce si acum felurite patimiri marturisitorilor evlaviei, impreuna cu multe ocari si umiliri, mai ales cand acestia ajuta cu multa putere saracilor ce sufera pentru slava Domnului. De aceea trebuie sa ne implinim mucenicia constiintei noastre cu multa hotarare si rabdare, inaintea lui Dumnezeu. Caci ''rabdand, zice, am asteptat pe Domnul, si a cautat spre mine''. (Diadoh al Foticeii)

Rasul

ˇ Inceputul pieirii monahului este rasul si lipsa fricii. Cand te vezi stapanit de ras, cunoaste-te in adancul relelor si in adancul iadului. Rasul scoate afara fericirea lui Hristos, el nu zideste ci topeste toate virtutile. Rasul intristeaza Duhul, corupe trupul, vatama sufletul, intuneca intelegerea, scufunda in noroi constiinta, inaspreste si impietreste inima, face rugaciunea neprimita. (Rasul este semn de superficialitate, semnul lipsei de reflexie, de neobservare a insuficientelor proprii, a neimplinirii datoriilor fata de Dumnezeu si de altii.) Monahul pricinuitor de ras (glumet) este urat in fata lui Dumnezeu, privit cu scarba de ingeri, gol de toata virtutea, imbracat in rusine, unealta a diavolului si vatra a mortii. Rasul este dusmanul infranarii si prietenul demonilor, desfranarii, rusine, osanda a celui castigat de el. (Rasul nu vede realitatea profunda si grija de-a ramane in unirea cu ea, de a inainta spre ea si in ea.) Rasul risipeste sufletul si aduce caderea grabnica a trupului, dispretuieste pacea si se bucura de lupte intre oameni. Glumetul cauta moartea si doreste pierzarea; el isi pregateste chinurile vesnice si grabnica pieire. (viata redusa la cele ale lumii si la cele placute ei, se simte bine in monotonia lumii, echivalenta cu moartea spirituala; el acopera aceasta monotonie, dar cat timp va putea-o face?) Rasul este tulburarea Bisericii, pricinuitor al rusinii, aduce defaimarea si dispretul, este creatorul minciunii si batjocorirea adevarului. (Rasul nu ia in serios nici o valoare; priveste cu ingaduinta toate relele, orice dezordine sau lupta intre oameni - este deci o arma a diavolului.) Rasul nu recunoaste ceea ce s-a implinit cu adevarat, ci nascoceste minciuna. Rasul goleste sufletul de orice continut, de orice gandire, de orice relatie serioasa cu altii. Rasul opreste simturile de a lua contact cu realitatea. Rasul este pacatul neincetat si un cui in suflet, sabia diavolului si o secera pustiitoare. Rasul este necunoasterea Scripturilor, manie neintarziata, strambarea cuvintelor adevarate, alegerea a ceea ce este nedrept. Rasul este miscarea intre cele rele schimbatoare si cugetarea vicleana; rasul este foc nestins si pedeapsa pierzatoare, cursa multipla si lipsa vietii. (Este lipsa unei vieti adevarate. El nu se adanceste in bogatia vietii, nu simte trebuinta sa o patrunda, sa o cunoasca.) rasul este vietuire amagitoare, navala desfraului, hambar de induri rele si magazie de intelesuri urate. Rasul este lipsit de gandul mortii si de cugetarea la chinurile vesnice. (Daca mila noastra este trezita nu de cel ce rade, ci de cel trist, cu atat mai mult trezeste cel trist si temator mila lui Dumnezeu. Cel ce rade trezeste compatimirea lui Dumnezeu, dar nu mila care-l poate mantui, ci doar compatimirea unita cu constatarea ca cel ce rade se pierde.)