Mireille, sincer iti zic, mie mi-au dat lacrimile cand am citi randurile tale. Ma regasesc foarte mult in povestioara ta. Am crescut de la 3 luni pana la 7 ani la bunicii din partea mamei, apoi am plecat la parinti in oras la scoala, dar in vacante (din prima zi de vacanta si pana in ultima) eram prezenta la bunici.
Acum locuiesc la un sat diferenta de buni care m-a crescut. Mai devreme am fost pe la ea, mi-a dat branza de vaci. Mereu ma intreaba ce sa imi mai dea, eu ii tot spun ca am venit pentru ea nu ca sa iau ceva. Coltul nostru de Rai este inceput, mai la vale de buni, la maxim 5 minute de mers pe jos, am turnat doar o temelie si am cumparat boltari, am facut o fantana si fosa. Deocamdata atat. Cu timpul, sper sa ne ridicam casa. Pana atunci stam la apartamentul nostru.

Dragele mele si eu sunt pro pentru viata la tara.
Ca si Lora, draga Mireille si pe mine m-ai emotionat cu povestea ta. Sper ca in scurt timp ai sa-ti poti construi casa visurilor tale.
Draga Lora vad ca ai pus temeliile si la propriu si la figurat. Felicitari! Masinuta ta imi aminteste de a mea, doar ca era bleu mamaie.
Pup dulce.

Mireille, asa cum scria si Lora, ma regasesc in fiecare desriere facuta de tine. As mai adauga si ceva de la ea. Si pe mine m-au crescut bunicii de la cateva luni si pana la 13 ani, iar dupa aceasta varsta, doar in vacante. Nu le pierdeam pentru nimic in lume. Au fost cei mai frumosi ani, o copilarie atat de curata si plina de peripetii pe care nu le voi uita in veci. Acum ca bunicii nu mai sunt, oricat as cauta, nu mai gasesc farmecul locului. S-au schimbat atat de multe, cred ca timpurile si oamenii de astazi au innegrit magia si frumusetea acelui loc. Au ramas doar amintirile pe care le voi purta mereu cu mine, in suflet.

Ce bine ma regasesc. Si eu am fost crescuta de bunicii din partea mamei de la 4 luni pana cand am mers la scoala. Vacantele le petrecem tot la bunici, pot spune ca cei 7 ani de acasa ii am de la ei. Acum a ramas doar mama (bunica, nu am putut sa-i spun buni asa ca sunt o norocoasa cu doua mame) si imi pare rau ca nu ajung la ea atat de des pe cat as vrea.
Viata la tara are un farmec aparte, un parfum special. Chiar daca nu sunt conditii ideale, trilul pasarilor, parfumul ierbii proaspat cosita, sa mergi descult prin roua diminetii sunt de neegalat.

Of, Lora si Mireille, mi se face inima mica, ori de cate ori imi amintesc de bunici. Amintirile acelea frumoase nu ni le poate sterge nimeni.
Acum cativa ani, varul nostru (caruia ii ramasese si casa bunicilor) a scos totul la vanzare. Am hotarat impreuna cu sotul meu sa o cumparam noi. A fost un efort la acel moment.
Din pacate, faptul ca am fost nevoiti sa ne ajutam financiar alte rude, facand imprumuturi pentru ei, faptul ca acestia nu ne-au mai returnat banii, nu ne-a permis sa mai putem face nimic acolo.
Eu am avut si cinci joburi pana la un moment dat si nu am reusit sa ajung la tara. Luna aceasta cand in fine am ajuns acolo, am gasit totul in ruina.
Am inceput si eu cu gradina si de dimineata pana seara, am dezburuienat in jurul florilor ce au mai supravietuit pe acolo. Apoi, mi-am scos o patura din casa, am scuturat-o si am asezat-o pe prispa casei. M-am intins si am adormit instantaneu si am visat pret de cateva clipe ca era inflorit din nou ciresul bunicii.
M-a sculat sotul meu ca sa mergem acasa si s-a dus vraja aceea de moment, dar a ramas in mine o forta ce mi-a ajutat toata saptamana urmatoare, in tot ceea ce aveam de facut.
Va inteleg bine dorinta de a avea o casuta la tara care sa ne reinvie amintirile si traiul acela patriarhal, aducator de sanatate.
Va doresc sa vi se implineasca visele.