Patimi - ispite

ˇ Simplitatea si vointa de a nu te masura pe tine însuti curateste inima de toate relele.

ˇ Cel ce graieste ceva si are în inima lui prin viclenie altceva îsi face toata slujirea catre Dumnezeu desarta. Sa nu te lipesti de unul ca acesta ca sa nu te spurci de otrava lui întinata. Umbla deci cu cei lipsiti de rautate ca sa te faci partas de curatia lor.

ˇ Curateste-ti inima fata de toti ca sa se salasluiasca pacea lui Dumnezeu în tine caci precum de va fi muscat cineva de un scorpion, veninul acestuia va patrunde tot trupul lui, asa este rautatea din inima fata de aproapele.

ˇ Prin patru lucruri sporeste curvia în trup: prin dormitarea la tânar, prin saturare de mâncare, prin purtarea usuratica, neserioasa si prin împodobire.

ˇ Prin patru lucruri se face sufletul pustiu: “Prin umblarea din loc în loc, prin iubirea împrastierii (umblarea din loc în loc, împrastierea înseamna neaprofundarea în ceea ce se afla în orice; înseamna a ramâne mereu a ramâne la suprafata lucrurilor), prin iubirea materiei si prin superficialitate.

ˇ Prin patru lucruri sporeste mânia: prin darea si luarea usoara, prin impunerea voii tale, prin vointa de-a învata pe altii si prin a se socoti pe sine întelept.

ˇ A nu vedea cineva valoarea altuia înseamna a-si îngusta vederea, a se întuneca, a nu primi ceea ce este în el lumina. Egoismul este starea care întuneca pe om reducându-l la el însusi în chip mincinos – este necomunicare.

ˇ Uitarea îl razboieste pe om pâna la ultima suflare cerându-i lupta grea pâna la agonie; ea este mai tare decât toate gândurile si naste toate relele surpând în fiecare clipa cele zidite cu truda de catre om (remarcabila caracterizare a uitarii, ea nu ne lasa sa continuam binele pe care l-am început facându-ne sa cadem din el, nu ne lasa sa crestem spiritual, este tot ce e mai contrar vointei noastre de bine – ne invadeaza fara sa vrem. Acesteia îi trebuie opusa trezvia care cere o vointa si o constiinta mereu vigilenta).

ˇ Împreuna cu Mântuitorul au fost atârnati pe cruce doi tâlhari; cel din dreapta L-a slavit si L-a rugat: “Pomeneste-ma Doamne când vei veni întru Împaratia Ta”, iar cel de-a stânga L-a hulit. Aceasta înseamna ca înainte ca mintea sa se trezeasca din nepasare este cu vrajmasul, dar când Domnul o va trezi din nepasarea ei dându-i sa vada si sa distinga toate, va putea sa se urce pe cruce. Dar vrajmasia hulitoare ramâne la cuvinte grele si mintea slabita de mândrie refuza osteneala si se întoarce iar la nepasare. (Mintea trezita din nepasarea ei se poate urca pe crucea mântuitoare, altfel oricum tot va patimi chinuri, dar chinurile unei cruci care n-o va duce la viata vesnica caci nu va vedea în ea acceptarea jertfei de sine aduse lui Dumnezeu pentru nepasarea anterioara, ci se va încapatâna sa-l ignore pe Dumnezeu si sa nu ceara mila Lui.) Acestia sunt cei doi tâlhari pe care Domnul Iisus Hristos i-a desfacut de prietenia întreolalta, unul prin hula despartiu-se de nadejde, iar celalalt a staruit rugîndu-L pâna ce L-a auzit zicând: “Astazi vei fi cu Mine în rai”. Acesta este cel ce-a ajuns dupa ce-a practicat tâlharia sa manânce în rai din pomul vietii.

ˇ Cel ce voieste sa vina la odihna Domnului si sa nu fie biruit de vrajmasi se desparte de oameni în orice privinta spre a nu critica pe vreunul, a lauda, a îndrepta, a ferici pe cineva, a supara în vreo privinta pe aproapele, a observa scaderile lui, a nu lasa vreun ac de dusmanie în inima lui si a supune voia sa neînteleptului. De vei face asa, te vei cunoaste pe tine si vei întelege ceea ce te vatama. Însa cel convins de dreptatea lui si tine mortis la parerile si la voia lui nu poate scapa de dusmanie, nici nu se poate odihni si nici nu vede ceva din cele ce-i lipsesc.

Patimi - ispite

ˇ Sa nu înveti pe cineva de nu ti-o cere, iar de ti-o cere, spune-i adevarul dupa Dumnezeu chiar cu pretul de a suferi moartea pentru aceasta caci asa se arata omul liber pentru Dumnezeu.

ˇ Spunea avva Isaia despre dorinta de a-l învata pe aproapele: “De unde stiu eu ca am primit porunca de la Dumnezeu sa spun altuia – Fa aceasta sau aceea? Cât eu ma aflu în pocainta pentru pacatele mele?” De-ti cere totusi cineva învatatura spune-i adevarul chiar de-ar fi sa suferi si moartea pentru aceasta. De se va întoarce iarasi la tine, întrebându-te acelasi lucru deoarece nu pune toata râvna pentru a învata serios, taie-l de la tine, caci unul ca acesta omoara sufletul tau. Caci este mare lucru pentru om sa-si lase voia si îndreptatirea sa, pe care o socoteste dupa Dumnezeu, si sa pazeasca cuvântul celui ce-l învata dupa voia lui Dumnezeu.

ˇ De-ti spune cineva cuvinte nefolositoare sa nu le asculti nici o clipa ca sa nu-ti vatami sufletul tau. Sa nu te împiedice motivul cum ca s-ar supara acela ca nu asculti cele spuse de el si sa-ti zici ca vei asculta dar n-ai sa le primesti în inima, caci nu esti mai presus de primul om zidit pe care L-a facut Dumnezeu cu mâna Lui si pe care nu l-a folosit negrija. Fugi deci degraba si sa nu voiesti nicidecum sa-l asculti, dar ia seama ca nu cumva fugind cu trupul sa voiesti sa cunosti cele spuse, caci de auzi cât de putin dracii nu se vor multumi numai cu atât, ci te va pravali în groapa pierzarii.

ˇ Din cele ce le vad, câstigul, cinstea si odihna, îl razboiesc pe om pâna la moarte.

ˇ A-l învata pe aproapele este o cadere a sufletului si a voi sa-l readuci la firea cea buna arata o boala grea a sufletului (pentru ca se manifesta o mare încredere în sine a celui ce întreprinde sa-l învete pe altul).

ˇ A judeca un membru al Bisericii înseamna a dispretui un madular al lui Hristos sau a lupta un madular al trupului Lui împoriva altuia. Fiecare madular însa trebuie sa ajute alte madulare. Fiecare madular însa trebuie sa ajute alte madulare.

ˇ Toti suntem ca într-un spital: unul este bolnav de ochi, altul are o buba si câte alte slabicini mai sunt. Unele din ele sunt vindecate dar când omul manânca ceva din cele ce-l vatama, iarasi apare boala. Asa este si cu cel ce aflându-se în pocainta, judeca sau dispretuieste pe careva. Oare cei din spital, suferind de diferite neputinte, nu vor gândi fiecare la boala sa, caci zacând toti în spital se pazeste fiecare precum i-a spus doctorul.

ˇ De te-ai predat lui Hristos, pentru ce mai voiesti sa umbli iarasi în lume? Nu te atinge, nu gusta, nu te folosi de ceea ce te-ai lasat, odata ce-ai pornit pe aceasta cale, caci de ai averi si vii, de ce nu ti-ai luat si femeie? Daca ai murit cu Hristos prin Botez si ai înviat cu El prin credinta, cauta cele de sus unde este Hristos, nu cele de pe pamânt. De voiesti sa împaratesti cu Hristos pazeste poruncile Lui. Pazeste-te pe tine pâna la moarte sa nu ai prietenie cu cei tineri.

ˇ Sa-ti pazesti ochii când îti îmbraci hainele si sa nu bagi mâna în sânul tau caci multe patimi ascunse are trupul!

ˇ De esti îmbiat cu vin , ia doar trei pahare si sa nu calci cumva porunca din prietenie (unii batrâni sunt de parere ca trei pahare deja este prea mult).

Patimi - ispite

ˇ Sa nu locuiesti într-un loc unde inima ta se teme ca vei pacatui fata de Dumnezeu.

ˇ Sa nu-ti neglijezi rânduiala pravilei pentru ca sa nu cazi în mâinile vrajmasilor tai.

ˇ Sileste-te la meditarea Psalmilor pentru ca aceasta sa te pazeasca de robia întinaciunii.

ˇ Iubeste toata patimirea neplacuta si patimile vor fi umilite.

ˇ Nu cauta sa vezi cât de mare te-a facut vreo fapta, sau cât ai crescut prin ea; deci nu pune pret pe ea.

ˇ Sa nu descoperi înaintea tuturor gândurile tale ca sa nu pricinuiesti sminteala fratelui tau. Descopera gândurile tale parintilor tai ca harul lui Dumnezeu sa te acopere.

ˇ Nu descoperi oricui gândurile tale, ci numai celor pe care i-ai probat ca sunt duhovnicesti.

ˇ De vezi vreo sminteala, dar nu de moarte, la fratele tau, nu-l dispretui ca sa nu cazi în mâinile vrajmasilor tai!

ˇ Fereste-te sa nu te lasi robit de cele în care ai pacatuit, ca sa nu se împrospateze în tine!

ˇ Nu fi iubitor de cearta ca sa nu se salasluiasca în tine tot raul!

Patimi - ispite

ˇ Preda inima ta spre ascultarea parintilor tai si harul lui Dumnezeu va locui în tine.

ˇ Nu te face întelept de la tine ca sa nu cazi în mâinile vrajmasilor tai!

ˇ Obisnuieste-ti limba sa spuna: “Iertati-ma” si smerenia va veni pe nesimtite le tine.

ˇ Nu fugi de osteneli si ti se va da repede linistea. Cu cât te ostenesti mai mult în cele bune, cu atât îti vine mai repede si mai sigur odihna si linistea de la Dumnezeu. Te faci prin cele bune liber de grija de tine, te faci indiferent la necazuri si apoi mai ai si multumirea binelui facut.

ˇ “Orbii vad”, înseamna ca cel ce priveste lumea aceasta cu nadejde este orb; dar daca paraseste aceasta nadejde desarta si priveste la cea adevarata, a vazut. (De fapt cel ce priveste lumea aceasta cu nadejde este orb. Daca nu cunoaste decât realitatea terestra nu întelege ca aceasta înseamna a nu avea de la ea decât moartea definitiva si neîntelegînd aceasta este orb. Cel ce însa are nadejde într-o viata deosebita de lume, vede realitatea.) La fel “schiopii umbla” înseamna ca cel ce voieste pe Dumnezeu si iubeste cugetarile trupesti ale inimii este schiop, iar daca le paraseste pe acestea pe acestea si iubeste pe Dumnezeu din toata inima, umbla. (Cel ce ramâne la lumea aceasta este schiop adica nu se poate misca din lumea aceasta, dar cel ce iubeste pe Dumnezeu poate umbla nemairamînînd paralizat în ea, se misca din ea.) “Surzii aud”, înseamna ca fiind cineva în împrastiere este surd prin robie si uitare dar de se aduna în cunostinta, aude. (Cel împrastiat cu mintea nu aude glasul lui Dumnezeu, care-i arata drumul spre El si trebuinta de a-L urma. Nu aude ceea ce este esential pentru viata lui – toate se confunda în auzul acestuia.)

ˇ Fierea pe care a baut-o Mântuitorul pentru noi este pentru a nimici toata pofta cea rea din noi ca sa ne închidem gurile noastre, sa nu îngaduim poftelor sa iasa din trupul nostru si sa se împlineasca. Otetul baut este pentru a stinge toata îndrazneala si toata tulburarea desarta. Scuipatul primit pentru noi este pentru a stinge toata vointa de-a place oamenilor si iubirii slavei de la oameni. Ceasul al saselea când s-a rastignit întru acreala inimii împotriva pacatului pentru mântuirea noastra, este chin pentru noi spre a ne întari împotriva a toata lenevia si lipsa de curaj pâna ce va muri în noi pacatul dupa cum s-a scris: “prin cruce a omorî pacatul si vrajmasia în El” (Efeseni 2,16) (A suporta pacatul pe care si l-a însusit în sensul ca a luat vina pentru pacatul nostru, deci si acreala fata de el, ca vrajmasie împotriva altora. Toate acestea le-a omorî. Traia aceste simtiri ale noastre fara sa fie autorul lor personal ca sa le omoare, sau sa-si produca simtirea ca le-a omorî, ca sa ne transmita si noua aceasta simtire.)

ˇ Cel ce plânge, de aude cuvinte, nu zice de ele bine sau rau, de sunt bune sau rele caci auzirea lor nu este primita. Nu ia aminte la cei multi de sunt buni sau rai, de sunt altii legati împreuna cu el, nu ia aminte la ei nici nu cugeta împreuna cu ei la ce au facut “caci fiecare poarta povara lui” (Gal. 6,5). Atras sa-si ascunda fata întunecata, nici un om nu pune vreun cuvânt pentru ea (celui cu fata întunecata, necomunicativa nu-i cere sa si-o arate). De frica chinurilor marturiseste cele ce le-a facut socotindu-se vrednic sa fie judecat pentru cele ce le-a savârsit.

ˇ Fara efortul de a face fapte bune, inima se împrastie în tot felul de înduri, iar împrastierea aceasta aduce uitarea datoriei de-a face binele. Uitarea poate apoi înainta pâna la întunecarea totala a cugetarii, omul nemaifiind preocupat de un sens al vietii sale si al lumii. La starea aceasta ajunge cel ce-si plânge simplu, într-un oarecare interval de timp pacatele, netrecând la faptele bune contrare pacatelor. Iar aceasta împrastiere, uitare si întunecare este însotita si de o uscaciune sporita a inimii.

ˇ Pâna ce n-am trecut de la plânsul pentru pacate, la faptele care sa le împutineze, nu pot transmite nici eu altora o influenta buna, adica darul meu în acest sens, chiar daca-i rog sa-l primeasca. Pentru ca nu ma vad înca pe mine însumi odihnit prin ele, deci în stare sa-l comunic. N-am ajuns la aceasta descoperire a mea pentru mine si pentru altii, nici printr-o durere extrema pentru pacatele mele, sau printr-un vierme care îmi musca neîncetat inima pentru ele – sunt într-o stare ambigua.

ˇ Când manânc ma caiesc, dar cainta mea nu este adevarata – e aceiasi stare de ambiguitate a celui ce începe sa traiasca nemultumirea starii sale pacatoase, dar n-are înca curajul s-o paraseasca. Mâncarea produce celui ce se afla înca în pacate placere dar începutul nemultumirii cu ele îl face sa se caiasca de placerea mâncarii, dar nu sa se ridice deasupra ei.

Patimi - ispite

ˇ Cugeta la tine însuti în fiecare zi ce patima ai biruit înainte de a-I arata cele ce le ceri. Precum pamântul nu poate da rod fara samânta si apa, asa nu poate omul sa se pocaiasca fara smerita cugetare si osteneala trupului.

ˇ Prin amestecarea undelor vazduhului înfloreste samânta, iar omul înfloreste prin porunci iar mintea lui prin pazirea poruncilor lui Dumnezeu.

ˇ Credinta în Dumnezeu si frica de el se arata în neîntristarea constiintei.

ˇ De se seamana în tine placerea curviei când sezi în chilia ta, ia seama si opune-te gândului spurcat ca sa nu te rapeasca. Sileste-te sa-ti aduci aminte de Dumnezeu ca el ia aminte la tine si ca de cugeti ceva în inima ta, toate sunt descoperite înaintea lui.

ˇ Nu te grabi în rugaciunile tale ca sa nu te manânce fiarele.

ˇ Iubeste-i pe cei credinciosi, ca sa fii miluit prin ei; doreste-i pe sfinti, ca râvna lor sa te manânce.

ˇ Adu-ti aminte de Împaratia cerurilor ca dobândirea ei sa te atraga încet spre ea. Gândeste-te la gheena ca sa urasti faptele care duc la ea.

ˇ Sculându-te dimineata, în fiecare zi, gândeste-te ca vei da raspuns lui Dumnezeu despre toata fapta si nu vei pacatui fata de El iar frica lui Dumnezeu va locui în tine. Pregateste-te sa-L întâlnesti si vei face voia lui.

ˇ Cerceteaza-te pe tine aici în fiecare zi în ce-ai ramas în urma si nu te vei înfricosa în ceasul de nevoie al mortii.

ˇ Nu te crede pe tine credincios si statornic pâna la rasuflarea din urma. Sa nu te înalti cu cugetul ca esti bun caci te vei încredinta vrajmasilor tai (cine se încrede în sine, se încrede în sugestiile diavolului caci acesta îl face pe om sa se mândreasca cu faptele sale, sau ca a învins vreo patima.

Patimi - ispite

ˇ Nu te încrede în tine cât timp esti în viata pâna ce n-ai trecut peste toate stapâniile întunericului. (Daca ai trecut peste toate stapâniile sau ispitele întunericului, nu te mai încrezi în tine care esti o dovada ca esti rob al unei stapânii a întunericului, al neobservarii ca nu esti prin tine liber de tot pacatul, ca esti înca supus egoismului si nepredat deplin lui Dumnezeu.)

ˇ Priveste frate cu trezvie la duhul care aduce întristare omului caci multe vânari le îndreapta spre tine pâna ce te face neputincios. Caci întristarea dupa Dumnezeu este bucuria de a te vedea pe tine în voia Lui. Ea este supararea vrajmasilor, caci cel ce-ti spune: “Unde ai sa fugi caci nu este pocainta?” este vrajmasul care spune aceasta omului pentru a-l face sa lepede înfrânarea. Dar întristarea dupa Dumnezeu nu i se opune omului, ci-i spune: “Nu te teme, vino iarasi (la mine)!” caci vazând ca omul este neputincios îl întareste iarasi spunându-i: “Ai inima cuminte fata de gândurile tale si acestea ti se vor usura”, câta vreme pe cel ce se teme de ele îl face sa se topeasca sub greutatea lor. Fiindca cel ce se teme de lucrarile lor, se arata ca e necredincios în Dumnezeu. Dar a nu se masura pe sine (a nu cauta sa constate la ce masura a ajuns) si a se avea pe sine necunoscut arata pe om ca nu e împins de patimile lui spre a-si împlini voile sale, ci ale lui Dumnezeu. Dar cel ce voieste sa-si spuna cuvântul lui în multe, arata ca frica lui Dumnezeu nu este în el. Caci frica lui Dumnezeu este pazitoare si ajutor al sufletului, întarire a voii launtrice de-a pierde pe toti dusmanii ei. (Întristarea dupa Dumnezeu are loc când se traieste la îndemnul vrajmasului faptul de-a nu avea pocainta si de-a parasi si de-a nu avea înfrânarea. Dar daca aceasta stare e o întristare dupa Dumnezeu, ea nu i se impune, ci simte pe Dumnezeu ca-l cheama la El si-i întareste inima împotriva gândurilor amintite ce-i vin de la vrajmasul. Numai cel ce se încrede în sine, masurându-si progresul nu se afla de fapt într-o legatura cu Dumnezeu, adica nu simte o întristare la ispita descurajatoare a vrajmasului de-a parasi înfrânarea. Deci e mai bine ca omul sa aiba o întristare la asemenea ispite si a socoti ca nu se cunoaste, decât a se masura pe sine cu încredere. Avem aici niste analize foarte subtile ale starilor paradoxale ale sufletului. Inima e constiinta plina de simtire a omului care-si poate vedea gândurile ca opuse ei.)

ˇ Exista patimi dar exista si virtuti, însa de suntem lenesi ne facem vaditi ca tradatori. (Pentru noi exista si virtuti si patimi pentru ca nu avem calitatea neschimbarii în bine. Numai Dumnezeu o are pe aceasta, dar ne este normala persistarea în virtuti. Însusindu-ne patimile ne facem tradatori ai lui Dumnezeu si a firii noastre iar acestea ni se întâmpla din lene – deci lenea nu ne este proprie firii.)

ˇ Barbatia inimii este un ajutor dat sufletului de-a fi dupa Dumnezeu, precum lenea este un ajutor al raului spre rau. Puterea celor ce voiesc sa dobândeasca virtutea sta în aceea ca de vor cadea nu-si pierd curajul ci se îngrijesc iarasi sa se ridice.

ˇ Uneltele virtutilor sunt ostenelile trupesti întru cunostinta; patimile se nasc din lenevie (nepasare).

ˇ Nejudecarea aproapelui este un zid ridicat întru cunostinta fata de cei ce ne razboiesc, iar judecarea lui darâma zidul întru necunostinta (Nejudecarea altuia este un zid care ma apara prin cunostinta adevarata de cei ce ma razboiesc caci nejudecarea altora este cunostinta adevarata a nevredniciei mele, iar judecarea altora darâma zidul meu de aparare prin necunostinta. A judeca pe altul înseamna a nu ma cunoaste pe mine ca nu sunt mai bun si deci n-am nici un drept sa-l judec).

ˇ Pazire limbii îl vadeste pe om ca este faptuitor, iar needucarea limbii îl arata departe de orice fapta buna. (Cine are grija de limba arata ca se sileste sa faca fapte bune, serioase, iar cel ce n-are grija de limba arata ca n-are virtutea care sa o stapâneasca. Omul care a întarit binele în sine nu vorbeste fara rost, vorbaretul, flecarul arata ca nu este întarit în cele bune, nici nu este preocupat de ele.)

ˇ Mila naste trecerea cu vederea prin cunostinta a greselilor altora si conduce la iubire, iar lipsa de mila vadeste împietrirea inimii. (Mila ne face sa trecem cu vederea greselile altora cunoscându-ne pe noi însine supusi pacatelor. Ea ne conduce la iubire; iar lipsa milei înseamna lipsa virtutii.)

ˇ Nevointa sufletului consta în a urî împrastierea, iar a trupului consta în saracie. Caderea sufletului se arata în iubirea împrastierii, iar îndreptarea lui în linistea unita cu cunostinta.

ˇ Somnul pe saturate este tulburarea trupului, iar privegherea cu masura este mântuirea inimii. Somnul mult îngroasa inima, iar privegherea cu masura o subtie, dar mai bine este sa dormi în tacere si întru cunostinta decât a priveghea întru desertaciune. (În mod paradoxal somnul pe saturate aduce tulburare si zapaceala în trup si apoi prea multa odihna trupeasca naste pofte si patimi. Somnul mult îngroasa inima, îl face pe om lipsit de sensibilitate, însa privegherea cu masura îl sensibilizeaza în lupta cu patimile.)

Patimi - ispite

ˇ Plânsul fara tulburare alunga relele.

ˇ Nejignirea constiintei aproapelui naste smerita cugetare. (Când nu ranesc constiinta altuia arat ca nu ma socotesc a fi mare lucru si practicând continuu aceasta comportare sporesc în smerita cugetare.)

ˇ Slava de la oameni naste si întareste mândria.

ˇ Cautarea mâncarurilor placute trezeste cu usurinta patimile, împodobirea trupului este o catastrofa a sufletului iar îngrijirea lui cu frica lui Dumnezeu este buna.

ˇ Pazirea gurii trezeste întelegerea celor duhovnicesti: când gura ta tace întru cunostinta, iar poliloghia naste teama si prostia.

ˇ A renunta la voia ta în favoarea aproapelui înseamna ca mintea ta vede virtutile lui, iar a tine la voia ta fata de cea a aproapelui arata necunostinta. (A afirma voia ta mai mult decât a altuia este semn clar ca esti stapânit de ignoranta. A afirma voia ta, înseamna ca nu-ti cunosti patimile, limitarile si slabiciunea.)

ˇ A spune gândurile tale lumesti altora înseamna ca vrei sa te impui ca sa câstigi slava lumii. Când le spui însa parintilor duhovnicesti, le spui aratând ca le dezaprobi si vrei sa fii întarit în dezaprobarea lor si atunci scapi de ele.

ˇ Înaintea tuturor virtutilor este smerita cugetare, înaintea tuturor patimilor este lacomia pântecelui.

ˇ Sfârsitul virtutilor este dragostea, iar sfârsitul patimilor este îndreptatirea de sine. (A se îndreptati cineva pe sine, înseamna a îndreptati tot ceea ce face, deci si orice rau.)

ˇ Cel ce nu se critica pe sine nu poate suporta mânia altora. (Cel în stare sa se critice pe sine suporta fara greutate mânia altora.)

Patimi - ispite

ˇ A iubi lumea ca trebuitoare face sufletul sa se întunece, iar a nu vedea nici o trebuinta de ea aduce cunostinta.. (Cel ce socoteste lumea trebuitoare nu vede ca totul vine de la Dumnezeu, deci n-are cunoastere adevarata.)

ˇ Împaca-te cu toti ca sa ai îndrazneala la rugaciune.

ˇ Iubirea ostenelii este ura fata de patimi, iar lenea le aduce pe nesimtite. (Osteneala alunga patimile, lenea le atrage. Lenea te face sa uiti datoria de a face binele, sau uitarea aduce lenea de a face binele.)

ˇ Cel ce are moartea aproape în asteptarea lui nu pacatuieste mult, dar cel ce o vede departata în timp se va împleti cu multe pacate. Cel ce zice: “Mai am pâna voi ajunge la sfârsit”, s-a înfratit cu dulcea patimire.

ˇ Primeste sfatul Parintilor si vei trai tot timpul în odihna.

ˇ Ia seama la tine, si daca gândul îti spune ca fratele tau este suparat pe tine sa nu-l dispretuiesti ci pune-i metanie cu glas întristat pâna-i vei risipi amaraciunea. Ia seama sa nu fii cu inima uscata fata de frati, caci toti traim sub sila vrajmasului.

ˇ De locuiesti cu fratii sa nu poruncesti nimic, ci osteneste-te împreuna cu ei.

ˇ De te tulbura dracii în privinta hranei, a acoperamântului ori pentru saracie, ispitindu-te cu vreo osândire, sa nu te învoiesti, ci preda-te lui Dumnezeu cu toata inima si Acesta te va odihni.

ˇ De te necajeste pizma, adu-ti aminte ca suntem madulare ale lui Hristos si ca cinstirea si osândirea aproapelui sunt ale noastre ale tuturor si te vei odihni. (Daca ma gândesc ca toti suntem madulare a aceluiasi trup al lui Hristos, nu-l voi mai pizmui pe cel pe care-l vad mai cinstit decât mine, caci toata cinstirea adusa unui madular are efect asupra trupului întreg, deci si asupra sa. Nici nu-l voi osândi pe altul, ca sa nu sufar si eu de osânda ce i-o aduc, fiind madular al aceluiasi trup.)

ˇ De te necajeste vorbirea de rau a fratelui tau si auzind unele ca acestea te vei întrista, ocoleste sa-i raspunzi si te vei odihni.

Patimi - ispite

ˇ Daca dispretuirea din partea aproapelui razboieste inima ta împotriva lui, gândeste-te ca Dumnezeu te lasa în mâinile vrajmasilor pentru a te face destoinic în lupte si te vei linisti. (Dumnezeu te lasa prin dispretuirea din partea aproapelui supus ispitei vrajmasului, ca sa-ti dea prilej sa rabzi fara suparare aceasta încercare.)

ˇ Daca placerea femeilor îti este foarte dulce, gândeste-te la cele ce-au murit de la început si pâna acum, unde s-au dus, si astfel te vei odihni.

ˇ De toate ispitele ne scapa discernamântul, comparând si deosebind, dar este cu neputinta sa dobândim discernamântul daca nu ne straduim mai întâi în urmatoarele: întâi linistea, linistea naste nevointa, nevointa naste plânsul, plânsul naste frica de Dumnezeu, aceasta naste smerenia, smerenia naste prevederea, prevederea naste iubirea, iubirea naste sufletul sanatos si nepatimitor. Din toate acestea omul cunoaste ca nu e departe de Dumnezeu. Deci, cel ce voieste sa ajunga la aceste cinstite virtuti sa fie fara de grija fata de orice om si sa se pregateasca de moarte. Si de câte ori se roaga, sa înteleaga ceea ce-l desparte pe el de Dumnezeu si o va înlatura si va dispretui toata lumea.

ˇ Cere cu toata puterea ta de la Dumnezeu sa trimita frica de El ca prin dorirea lui Dumnezeu sa piara toate patimile ce razboiesc bietul suflet voind sa-l desparta de Dumnezeu ca sa-l stapâneasca pe el.

ˇ Sa nu cauti sa te odihnesti cât esti cu trupul în razboi cu patimile, nici sa te încrezi în tine daca te vezi odihnit în vreo vreme de patimi. Deoarece le opresc pe ele cu viclenie pentru o vreme, gândind ca poate omul socotind ca si-a desfacut inima de ele si ca se odihneste, pot sa sara deodata asupra bietului suflet si sa-l rapeasca ca pe o vrabie. O fac aceasta gândind ca de-l vor face pe om sa se vada mai tare ca el în orice pacat, îl vor umili fara mila, facându-i mai grea iertarea ca pentru cele de la început pentru care s-a rugat sa fie iertat.

ˇ Negrija de om este absenta vointei de-a fi laudati de oameni. Vreau sa dau omului toata atentia, dar nu vreau sa a nici o atentie de la el. La aceasta dispozitie pot ajunge daca ma gândesc ca moartea apropiata face toate cele pe care le ofera lumea fara importanta.

ˇ Domnul nostru Iisus Hristos cunoscând marea lor cruzime si îndurându-se de neamul omenesc a poruncit: “Privegheati în orice clipa ca nu stiti în care ceas va veni furul.” Sa priveghem ca nu cumva sa vina si sa ne gaseasca pe noi dormind! Învatându-i pe ai Sai, le-a spus: “Luati seama, sa nu se îngreuneze inimile voastre de mâncare, de bautura si de grijile vietii acesteia si sa vina peste voi fara de veste ceasul acela.” (Luca 21,34) Stiind ca cei rai sunt mai tari ca noi si aratându-le celor ce-L urmeaza ca puterea este a Lui, deci sa nu se teama, le-a spus: “Iata, Eu va trimit ca pe niste oi în mijlocul lupilor.” Dar le-a poruncit sa nu ia nimic pe drum, caci deoarece nu aveau ceva de-a lupilor, acestia nu puteau sa-i manânce pe ei. Iar întorcându-se ei sanatosi dupa ce-au pazit porunca, s-a bucurat împreuna cu ei multumind lui Dumnezeu Tatal pentru ei. Apoi le-a întarit zicându-le: “Am vazut pe Satana ca un fulger din cer. Iata, v-am dat voua putere sa calcati peste serpi si scorpii si peste toata puterea vrajmasului si nimic nu va va vatama.” Deci apostolilor Lui le-a dat stapânirea si puterea sa pazeasca si sa împlineasca poruncile lui cu teama. Dar aceste cuvinte nu sunt date numai acelora, ci tuturor care vor sa-L urmeze, caci iubindu-i pe ei, le-a spus cu iubire desavârsita: “Nu te teme turma mica! Caci a binevoit Tatal vostru sa va dea voua Împaratia” si “Vindeti averile voastre si dati milostenie, si veti avea pungi neînvechite si comori neîmputinate în ceruri.” Dupa ce au pazit ei si acest cuvânt le-a spus: “Pacea Mea va dau voua, pacea Mea las voua”…….Cel ce voieste sa manânce si sa bea la masa Lui, sa se suie cu El pe cruce, iar crucea lui Iisus este înfrânarea de la orice patima pâna ce le desfiinteaza.

ˇ Sa ne ferim de întristare unita cu vointa de-a ne masura pe noi ca sa vedem cât de mari suntem, ca si de cea adusa noua de ocara altora sau de faptul de-a ne vedea legat numele de evenimentele deosebite ale lumii caci acelea nasc întristarea.

ˇ Nu-si cunoaste cineva pacatele pâna ce nu se desparte de ele, caci pâna ce le savârseste omul cu placere nu cunoaste pe Dumnezeu fata de care anumite fapte sunt condamnate. În panteism nu exista pacate, de aceea nici smerenie, rugaciune sau plâns pentru ele. Tâlharul de-a dreapta a ajuns la toate acestea, cel de-a stânga ramâne în întuneric, nepasare si mândrie.

ˇ Trebuie razboite cu mintea în chip barbatesc si urâte toate cele vazute contrare fiecarui om si combatute cu ura cea mai amara pâna la capat. Si acestea sunt relele ce stapânesc pe toti fiii lui Adam: câstigul, cinstirea, odihna, lauda cu cele pe care le vom parasi, înfrumusetarea trupului ca sa fie curat si frumos, cautarea vesmintelor elegante. Acestea hranesc placerea pe care sarpele a aruncat-o în inima Evei. Din ele cunoastem ca suntem fiii lui Adam: din gândurile rele care ne-au facut pe noi dusmani ai lui Dumnezeu.

Patimi - ispite

ˇ Daca te-ai facut copil dupa cuvântul Mântuitorului care zice: “Lasati copiii sa vina la Mine, ca a lor este Împaratia Cerurilor”, te-ai facut cu adevarat mireasa a lui si Duhul cel Sfânt al Lui te-a mostenit pe tine înca fiind în trup. Iar de nu, asteapta întristare si suspinare amara pentru ca rusinea si osânda te însotesc pe tine înaintea sfintilor. Cunoaste ca, precum fecioara sculându-se în fiecare zi de dimineata, nu e atinsa de alta grija decât de a se înfrumuseta pe sine pentru a place mirelui ei, pentru aceasta uitându-se de multe ori în oglinda, ca nu cumva sa afle ceva urât care sa-i strice aspectul, la fel sfintii au mare grija noaptea si ziua sa-si cerceteze faptele si gândurile si sa vada de sunt sub jugul lui Dumnezeu sau nu.

ˇ A se linisti omul în chilie este a se arunca înaintea lui Dumnezeu si a-si pune toata puterea împotrivindu-se oricarui gând rau al vrajmasului.

ˇ Lumea este împrastierea pacatului. (Pacatuieste împrastierea, sau împrastierea este pacat. Împrastierea este produsa de atentia exclusiva la lume, la cele ce ni le ofera lumea facându-ne sa uitam de Dumnezeu.) Lumea înseamna cele contrare firii sau a împlini cineva voile sale dupa trup. (Lumea în sens rau este întelegerea ei ca simplu mijloc de satisfacere a voii proprii privitoare la trup. Este independenta de Dumnezeu si reducerea trebuintelor doar la cele trupesti.) Lumea consta în a se socoti pe sine traind numai în veacul acesta. Lumea consta în a se îngriji cineva mai mult de trup decât de suflet; în a te lauda cu cele pe care în curând le vei parasi. “Lumea zace sub cel rau” (Ioan 5,19) si a mai zis Mântuitorul despre ai Sai ca i-a luat din lume. Din care lume i-a luat daca nu din toata împrastierea pacatului, deci cel ce voieste sa se faca ucenic al lui Iisus, sa fuga de patimi caci de nu le va desfiinta, nu poate sa se faca locas al lui Dumnezeu, nici nu vede dulceata dumnezeirii Lui daca nu se desparte de ele.

ˇ Lumea în sens îngust înseamna a cunoaste cineva pe Tatal, ci a pretui numai pofta trupului, a ochilor si trufia acestei vieti iar a nu cunoaste pe Tatal, înseamna a nu cunoaste pe Dumnezeu ca iubire deci a nu se putea împartasi nici el de iubirea lui Dumnezeu. Înseamna a reduce totul la niste placeri trupesti trecatoare, deci a nu cunoaste propriu zis un sens al existentei. Omul care nu-L cunoaste pe Dumnezeu îngusteaza lumea la dimensiunile în care se percepe pe sine, sau la relatiile sale ca fiinta redusa la ceea ce este trupesc si trecator în ea. Lumea ne îndeamna la pacat când o socotim ca pe o realitate în sine, deci opusa lui Dumnezeu. asa a folosit-o diavolul pentru a atrage pe Adam si Eva la pacat.

ˇ Numai pe cei ce nu sunt din lume îi pazeste Tatal de cel rau caci numai pentru ei se roaga Iisus Tatalui sa-i pazeasca; pentru cei ce sunt din lume nu se roaga tatalui sa-i pazeasca de cel rau, cum nu se roaga nici pentru lume în general. Prin aceasta arata ca lumea este a celui rau si de aceea si cei din lume sunt ai aceluia. Prin lume întelege aici Iisus lumea asa cum este cugetata de cel rau si de cei ce fac voia lui: o lume despartita de Dumnezeu si folosita exclusiv pentru pofte contrar voii lui Dumnezeu. De fapt Dumnezeu a dat omului prin libertate nu numai putinta de a-si însusi prin voia lor voia lui Dumnezeu, ci si putinta de a-si însusi voia celui rau. Aceasta pentru ca atât cel rau cât si omul pot sa cugete lumea nu numai ca opera a lui Dumnezeu si ca drum spre Dumnezeu, ci si ca existând prin ea însasi si închizând pe om în ea însasi ca pierind definitiv ca toate obiectele din ea. Cei ce nu cugeta astfel, ci vad în lume un drum spre Dumnezeu, cum este fiul Lui facut om. Acestia pot ajunge unde este Iisus, Fiul Lui.

ˇ În lumea vazuta ca despartita de Dumnezeu domneste moartea; de lumea astfel vazuta si traita trebuie sa ne despartim. Iar moartea domneste în lumea astfel vazuta, pentru ca nu traim în ea iubirea semenilor nostri. Despartirea egoista între noi ne slabeste spiritual si aceasta slabire a duhului nostru aduce inevitabil moartea trupului pentru ca aceasta slabire se datoreaza despartirii de Dumnezeu. De aceea spune Sfântul Ioan: “Cine nu iubeste pe fratele sau, ramâne în moarte.” Deci iata trei lucruri legate de lumea aceasta: despartirea de Dumnezeu, moartea definitiva, lipsa iubirii sau lumea unita cu Dumnezeu, biruirea mortii, iubirea.

ˇ Vorbeste si diavolul necontenit încercând sa ne convinga sa folosim lumea contrar voii lui Dumnezeu pentru egoismul nostru trupesc. Strâmba ratiunile lucrurilor prezentându-le ca mijloace de satisfacere a placerilor noastre trupesti, trecatoare. Dar se foloseste si Dumnezeu Cuvântul si apoi întrupat de cuvintele si de ratiunile cele drepte ale lucrurilor spre a-L vedea prin ele pe El, ca Creator, ca sa-l iubim pe el si sa întarim duhul nostru ca sa înaintam în unirea cu el. Atât cuvintele diavolului, cât si ale lui Hristos au în ele intentia si forta de a ne duce la fapte, nu au un scop teoretic.

ˇ Dar iata care sunt si cele ce nasc sfada si strica fara mila sufletul: flecareala, vorbirea sucita, schimbarea cuvintelor dupa placerea fiecaruia, îndrazneala, vorbirea ćn doi peri si oprirea cuvântului celuilalt. Sufletul care le are pe acestea este sterp de virtuti, deci nu fiti fara grija de viata voastra fratilor si nu dati mintii motiv pentru nici o lenevire în fapte caci aceasta va va lipsi de timpul trebuincios de a ajunge la odihna Fiului lui Dumnezeu care este smerenia în toate si renuntarea la rautate, la ura fata de orice om si neîncrederea în nici o fapta care nu este a lui Dumnezeu si pastrarea pacatului în fata ta si moartea fata de orice fapta a rautatii. Astfel Dumnezeu care nu este mincinos, va veni în ajutorul nostru prin îndurarile lui.

ˇ Vrajmasii nostri nu înceteaza niciodata sa ne surpe, deci nu neglija, nici nu-ti dispretui constiinta. Nu te încrede deloc în tine cum ca ai ajuns vrednic de Dumnezeu, ci vezi-te în tinutul vrajmasilor tai. (Vrajmasii îti vorbesc prin ispite soptind în sinea ta îndemnul la rele.)

ˇ Rabdarea raului întru cunostinta întelege nepasarile tale dinainte de ea, iar plânsul simturilor vindeca ranile produse de vrajmasii launtrici. (Suferirea raului cu constiinta ca acesta îsi are cauza în nepasarile anterioare te face sa întelegi gravitatea acelora. Tâlharul de-a dreapta întelege ca sufera pentru nepasarea de mai înainte fata de bine.) (Vrajmasii ne ispitesc prin înduri dar nu fara contributia simturilor care se afla în atingere cu cele din afara, de aceea lupta împotriva ispitelor launtrice este însotita de retinerea neplacuta si dureroasa a simturilor de a se bucura de placerea atingerii celei dinafara.)