Zi de iarna

Se-nnorează ceru-albastru,
Nici o floare, nici un astru,
Căci şi cer ca şi pământ
Pus-au vara în mormânt.

Toate frunzele-adorate
Zboară-n vânt amestecate…
Corbi şi ciori-nnegresc pe sus…
Rândunelele s-au dus.

Fulguieşte de ninsoare
În pustiile ogoare,
Urlă crivăţu-n copaci…
Vai de oamenii săraci.

De la munte pân’ la baltă
Numai crivăţ ce te saltă;
Numai cer posomorât
Peste câmpul mohorât.

Bătătura e pustie
De belşug şi veselie,
Şi de-al verii cântec viu
Orice suflet e pustiu.

Sus la stânele din munte
Pe zăpadă îşi fac punte
Lupi prădalnici şi mişei…
Vai de turmele de miei.

Peste tot numai zăpadă,
Ce s-adună în grămadă
Sau se-mparte-n fel de flori
Sub ai vântului fiori.

Prin pădurea troienită
Nu e cracă nenflorită,
Dar în loc de ghiocei
Pretutindeni e polei.

De prin coşuri iese fumul
Ce mereu îşi trage drumul
Sub al iernii cer senin…
Vai de cei fără cămin.

Prin oraşe umblă-n sănii
Fel de feluri de jigănii
Ce-năuntru nici nu-ncap
De samur şi de sângeap.

Tot prin falnice locaşe
Îşi duc frunţile trufaşe,
Dar de nas, de nu le-ajungi,
Sub mănuşi au gheare lungi.

Viscol, crivăţ nu-i atinge,
Soba-n veci nu li se stinge…
Sunt boieri sau boieriţi…
Vai de oamenii cinstiţi.

Alexandru Macedonski

Hexametrii străinului

Trece prin târg un străin ce n-are nimic de vânzare.
N-are nici aur, nici cal, nici lance, nici pavăză n-are.
Umblă de-a pururi străin prin târguri de-a pururi străine;
Mica-i vioară de lemn şi-o poartă prin lume cu sine.

Râde duiumul de proşti de palidul Vântură-Ţară,
Babele hâde-i croiesc porecle de râs şi ocară;
Numai copiii, şoptind în dosul portiţei închise,
Tainic îl cheamă, ghicind că-i omul din basme şi vise.

Însă-n amurgul când, reci, vin umbre din peştera rece,
Când fluturare de corbi pe vârful bisericii trece,
Glasul vioarei de lemn, tremurând, în văzduhuri străbate...
Plouă pe suflete foc izbucnit din adâncuri uitate.

Palide, frunţile cad şi rămân împietrite-n tăcere.
Inima slabă de om se-aprinde de-o altă putere.
Ochii privesc amăgiţi o lume ce altfel se-arată.
Gândul străbate lumini şi zări neştiute vreodată.

Licăre zvonul din lemn, cu-atâtea-nţelesuri solemne...
Duhuri din veacuri apar şi celor de mâine fac semne.
Târgu-nnoptat, descântat, un nor zburător îl cuprinde
Şi, ridicându-l pe sus, îl duce-n azur să colinde...

Târgu-nnoptat, descântat recade umil în uitare...
Pleacă din târg un străin ce n-are nimic de vânzare...

Eugeniu Sperantia

Dans in ploaie

Lăsaţi ploaia să mă îmbrăţişeze de la tâmple până la glezne,
Iubiţii mei, priviţi dansul acesta nou, nou, nou,
Noaptea-şi ascunde ca pe-o patimă vântul în bezne,
Dansului meu i-e vântul ecou.

De frânghiile ploii mă caţăr, mă leg, mă apuc
Să fac legătura-ntre voi şi-ntre stele.
Ştiu, voi iubiţi părul meu grav şi năuc,
Vouă vă plac flăcările tâmplelor mele.

Priviţi până o să vi se atingă privirea de vânt
Braţele mele ca nişte fulgere vii, jucăuşe -
Ochii mei n-au cătat niciodată-n pământ,
Gleznele mele n-au purtat niciodată cătuşe!

Lăsaţi ploaia să mă îmbrăţişeze şi destrame-mă vântul,
lubiţi-mi liberul dans fluturat peste voi -
Genunchii mei n-au sărutat niciodată pământul,
Părul meu nu s-a zbătut niciodată-n noroi!

Ana Blandiana

Iarna

Totu-i alb în jur cât vezi
Noi podoabe pomii-ncarcă
Şi vibrează sub zăpezi
Satele-adormite parcă.
Doamna Iarna-n goană trece
În caleşti de vijelii –
Se turtesc de gemul rece
Nasuri cârne şi hazlii.
Prin odăi miroase-a pâine,
A fum cald şi amărui
Zgreapţănă la uşă-un câine
Să-şi primească partea lui…
Tata iese să mai pună
Apă şi nutreţ la vacă;
Vine nins c-un fel de brumă
Şi-n mustăţi cu promoroacă.
Iar bunicul desfăşoară
Basme pline de urgie,
Basme care te-nfioară
Despre vremuri de-odinioară,
Vremi ce-n veci n-au să mai fie.

Nicolae Labis

Baba iarna intra-n sat...

Alergand, ca de napasta,
Au venit buluc pe coasta
Doi baieti
Mai isteti,
Sa dea veste
La neveste
C-au vazut in deal la stana,
Coborand din varf de munte,
Peste ape fara punte,
Iarna sura si batrana…

Mai tarziu, mai pe-nserat,
A intrat si baba-n sat:
Uite-o-n capul podului,
In vazul norodului,
Pe-un butuc de lemn uscat,
Cu cojoc de capatat,
Cu naframa de furat,
Cu catrinta de aba
Vantul sa-l strecori prin ea!
Si cum sufla-n pumnii reci,
Scoate pacla pe poteci,
Iar pe fund de vai destrama
Neguri vinete, de scama…

Si-au iesit baietii mici,
Mici si multi
Si desculti,
Si cativa mai maricei
Cu biciusti si cu nuiele
Si cu prastii subtirele,
Sa alunge de pe-aici
Iarna cea cu ganduri rele…
Doamna-gerului, batrana,
S-a sculat de la pamant.
Si-naltand spre cer o mana,
Ca o cumpana uscata
De fantana.

A pornit in jos pe vant,
Incruntata,
Blestemand,
Si-a lasat in urma ei
Promoroaca si polei;
Pe ogoare,
Corbi si cioare
Prin paduri,
Lupii suri,
Si de-a lungul drumului
Numai scama fumului…

Otilia Cazimir

Traieste-ti clipa!

Viata se grabeste, rapida caravana.
Opreste-te si-ncearca sa-ti faci intensa clipa.
Nu ma-ntrista si astazi, faptura diafana,
Mai toarna-mi vin! Amurgul m-atinge cu aripa…

Bea vin! în el gasi-vei Viata-fara-moarte.
Pierduta tinerete din nou ti-o va reda,
Divinul timp al rozei si-al inimii curate!
Traieste-ti clipa data! Caci clipa-i viata ta!

Grabite ca si apa si repezi ca un vânt
Ce-alearga prin pustiuri, fug zilele-mi putine.
Si totusi douâ zile indiferente-mi sunt:
Ziua de ieri si ziua care-o sa vina maine.

Nu depasi prezentul cu gândul! Stii tu oare
Macar dac-ai sa termini cuvântul început?
Mâini poate deja fi-vom asemeni celor care
De saptezeci de veacuri în neant au disparut.

În parfumatul prier, când – beata de iubire -
Tu îmi întinzi paharul, eu uit ziua de maine.
De m-as gândi atuncea la rai si mântuire,
N-as pretui, iubito, mai mult decât un câine.

Se-ntoarce anotimpul suav al tineretii.
Mi-e dor de vinu-acesta în care înfloresc
Surâsurile toate. Chiar aspru-l pretuiesc.
Nu ma certati. E aspru, caci, are gustul vietii.

Nu caut nici minciuna nici adevar viclean.
Dar vesnic s-în catarea de vin trandafiriu.
Mi-e parul alb, prieteni. Am saptezeci de ani.
Vreau sa ma bucur astazi. Mâini – poate-i prea târziu.

Culege din viata tot ce-i surâs si floare.
Serbeaza orice clipa! la cupa cea mai mare!
Alah nu tine seama de vicii sau virtuti.
Nu numara matanii, nici ochii ce-i saruti.

Priveste-n jur: durerea cu mii si mii de fete.
Cei dragi sunt morti. Esti singur cu palida tristete.
Ridica însa fruntea! Culege tot ce-atingi!
Trecutul e-un cadavru. Nu este timp sa-l plângi.

Cât de sarac e-acela ce nu poate sa spuna:
“Sunt beat mereu de vinul cel tare al iubirii!”
Cum poate el sa simta în zori uimirea firii
Si noaptea vraja sfânta a clarului de luna?

Nimic nu mai m-atrage. Da-mi vin! lar asta seara
Cea mai frumoasa roza din lume-i gura ta.
Da-mi vin! Sa straluceasca aprins la fel ca ea!
Cainta mea sa fie ca bucla ta, usoara…

Noi nu vom sti vreodata ce ne asteapta maine.
Tu bucura-te astazi! Atâta îti ramâne.
la cupa si te-aseaza sub luna de clestar,
Caci maine poate luna te va cata-n zadar.

Ce rusinos e timpul celui gândind amar
Ca-n lume afli zilnic în loc de îngeri, râme.
Ci tu în cânt de harfa bea vin dintr-un clestar,
Caci poate maine clestarul o piatra-o sa-l sfarâme.

Fa-ti rost de vin si-o fata cu chip de heruvim,
- daca heruvi exista. De Rai grija sa n-ai,
caci în afara dragei si-a cupei – ce alt Rai
mai dulce-i, – daca este ceva ce Rai numim.

Pe drumul spre iubire cadea-vom în curând.
Nepasator destinul ne va calca-n picioare.
Ridica-te copila – o, cupa vrajitoare!
Da-mi buzele aprinse cât înca nu-s pamânt!

Nadejdi nesabuite mi-au risipit, iubito,
În vânt multi ani din viata. Dar timpul ce-mi ramâne
Din plin de-acum trai-l-voi. Vreau prin intensul maine
S-ajung din urma viata pe care n-am trait-o.

Vreau doar o cupa plina, o pâine de jumate
Si-o carte de poeme. Si daca sunt cu tine,
Chiar stând într-o ruina, – mai fericit ca mine
Nici un sultan nu este cu-o suta de palate.

În zori într-o taverna s-a auzit un glas:
“O, voi nebuni de viata! Voi, tineri veseli! Vinul
Turnati-l iar în cupe, ‘nainte ca destinul
Cu lacrime sa umple paharu-acestui ceas!”

Nu mai cârti, nu geme – durerea mea! Tacere!
Îti voi gasi balsamul ce vindeca si minte!
Vreau sa-mi revad iubita, cât inima o cere.
Vreau sa traiesc! Caci mortii nu-si mai aduc aminte.

Nu-ti rasadi în suflet copacul întristarii,
Ci rasfoieste zilnic a desfatarii carte.
Bea vin si poarta-ti pasii pe caile-ncântarii,
Caci masurat ti-e drumul de la surâs la moarte.

Sfârsit e Ramazanul! O, inimi vestejite!
Se-ntoarce bucuria! Vor vinde iar surâsuri
Cei care poarta vinul – negutatori de visuri.
Redati-ma vietii, chemari ale iubitei!

În loc s-o faci sa cânte cu fiece zvâcnire,
Tu inima ti-ai pus-o în lanturi de mâhnire…
lar mintea ta si chipul ti le-ai îndoliat.
- Ma tot uimesc într-una: “Ce ignorant ciudat!”

Priveste! Trandafirul se leagana în vânt.
Ce patimas îi cânta de sus privighetoarea!
Bea! Ca sa uiti ca vântul va scutura azi floarea
Si va lua cu dânsul fermecatorul cânt…

Ce-i întelept? Sa-ti bucuri camarile fiintei
Având în mâna o cupa. Ce-a fost si ce-i de fata
Sa nu te mai framânte. Fa-ti dintr-o clipa-o viata
Si sufletul sloboade-l din temnitele mintii.

Nimic n-au sa te-nvete savantii. Dar alintul
Suav al unor gene o sa te instruiasca
Ce este fericirea. Preschimba-n vin argintul,
Caci tarna e grabita ca sâ te gazduiascâ.

S-au desfacut în juru-mi, aprinsi iar trandafirii.
Desfa-ti si tu simtirea în bucuria firii.
C-un înger blond alaturi, ia cupa si-o desarta,
Caci îngerul cel negru al mortii-asteapta-n poarta.

Omar Khayyam

Aripi de inger

Mă uit catre cer- totul vibrează.
Mă uit către nori- totul dansează.
E vis sau aievea? Înnorat sau senin?
E ploaie de aur sau miracol Divin?

Timpul se-opreşte. Totul palpită
Şi-ntr-o picătură sunt pe loc absorbită.
Acum sunt o sferă, o mărgea lucitoare,
O boabă de rouă pe-un bulgăre de soare.

Privesc împrejur: nu-i cer şi nu-s nori;
Doar aripi de Înger şi petale de flori.
Totul e cântec, vers şi psaltire;
Iar eu sunt ploaia topită-n Iubire.

Anca Ciugudean

De vorbă cu iarna

M-am întâlnit cu Iarna la Predeal...
Era-mbrăcată ca şi-acum un an,
Cu aceeaşi albă rochie de bal,
Păstrată vara sus, pe Caraiman...

Călătoream spre ţara unde cresc
Smochine, portocale şi lămâi...
Eram într-un compartiment de clasa I,
Cu geamul mat, pietrificat de ger,
Şi canapeaua roşie de pluş,
Sub care fredona-n calorifer,
Sensibil ca o coardă sub arcuş,
Un vag susur de samovar rusesc...

Şi-am coborât în gară, pe peron,
Să schimb cu Iarna câteva cuvinte...
Venea din Nord,
Venea din Rosmersholm -
Din patria lui Ibsen şi Björnson,
De-acolo unde,-n loc de soare
Şi căldură,
Înfriguraţii cer... Literatură...
Şi m-a convins c-acolo-i mult mai bine
Decât în ţara unde cresc smochine,
Curmale, portocale şi lămâi,
Şi din compartimentul meu de clasa I
M-am coborât ca un copil cuminte
Şi m-am întors cu Iarna-n Bucureşti...

O! Tu, sfătuitoarea mea de azi-nainte,
Ce mare eşti,
Ce bună eşti,
Ce caldă eşti!...

Ion Minulescu

Ce frumoasă eşti

Ce frumoasă eşti în prag de iarnă,
Ninge disperat asupra ta,
Cerul peste tine se răstoarnă,
Ţurţurii în plete vor suna.

Hai să fim doi oameni de zăpadă
Ridicaţi de braţe de copii,
Care-n frig şi ger mai ştiu să creadă
Că se pot iubi, se pot iubi.

Ce frumoasă eşti în prag de vară,
Când miroşi a mere ce se coc,
Cerul în fiinţa ta coboară
Trupul meu din trupul tău ia foc.

Focurile noastre se cunună,
Focurile noastre se-nţeleg,
Suntem baza lumii împreună
Suntem vara focului întreg.

Ce frumoasă eşti în prag de toamnă,
Ca o zi egală între nopţi,
Când iubirea noastră te condamnă
Să ai soarta strugurilor copţi.

Să înveţi, iubito, să te bucuri
Că ţi-am dat din jertfă un destin,
Şi că via asurzând de struguri,
Va trăi definitiv în vin.

Ce frumoasă eşti în primăvară,
Cea mai minunată-ntre femei,
Iezii pasc năframa ta uşoară,
Tu, cu muguri, bluza ţi-o închei.

Sigilat de taine nepătrunse
Cerul bate drumul tău îngust,
Trupul tău de muguri şi de frunze
De la cine să învăţ să-l gust?

Adrian Paunescu