Mama
I
Din vârsta fericirii fără minte
Icoane dragi mi-apar mereu-nainte :

De lume răzleţită şi sfioasă,
În ramă de salcîm zăresc o casă.

Şi-n casă, într-un colţ întunecat,
Văd un copil de mama lui certat.

El mâinile şi-ntinde spre iertare,
Dar ea-i tăcută şi nendurătoare.

Din toţi câţi trec, nu-i nimeni să-l aline!
Şi plânge-năbuşit copilul –
Ş-adoarme în suspine.

Dar peste noapte-o biruieşte dorul –
Din somnu-i sare muma,
Şi spre ungherul unde-i doarme-odorul
Păşeşte-n vîrful degetelor numa.

Pe somnul lui cel fin
Duioasă se-nclină ;
De-al vieţii sale chin
Un zâmbet i-animă.

Zbucneşte fără’ zăgaz
Iubirea ei mută –
Şi plânsul lui obraz
Plângând îl sărută.

Şi mii de mângâieri
Pe creştet i-adună –
De ziua cea de ieri
Ce dulce-l răzbună!

El simte cum s-apleacă peste dânsul
O umbră bună ce l-ar dezmierda –
Şi-ntr-un suspin, pe cînd ea-i şterge plânsul,
Întinde braţele lui mici spre ea.

De gâtul ei s-atârnă în neştire –
Toţi îngerii din ceruri îi sînt fraţi!
Învăluiţi de-a candelei lucire,
Copil şi mamă dorm îmbrăţişaţi…

II

Tu, inimă de mamă, soarta mea,
De ce mi-ascunzi tu darurile tale?
Căci la pământ căzui cu sete grea
Şi iată! a secat izvoru-n cale…

La porţi străine am cerşit iubire,
Şi porţile cu zgomot s-au închis;
Iar unde-am vrut să picur fericire
Am otrăvit dumnezeescul vis.

O, mamă ! o nădejde mă mai ţine :
Că n-ai să-ţi uiţi copilul în străini –
Că în curând mă vei chema la tine,
Să gust din rodul veşnicilor spini…;

Că, bună, vei veni să-mi vindeci rana
În clipa sfântă cînd voi adormi,
Cînd sub pleoape voi strivi icoana
Acestei lumi – ce n-a fost, nici va fi…

Înalţă-mă atunci, spălat de rău,
În lumea inimii ş-a frumuseţii,
Să mă deştept din somnul greu al vieţii,
Plângând, de mult noroc, la pieptul tău.

Panait Cernat

Mama

Va trece timpul neoprit
Ȋn zborul său spre nemurire,
Şi multe lacrimi din adȃnc
Se vor topi ȋntru iubire,
Dar nu va fi nimic mai pur,
Din vechea lume ce mă cheamă,
Decȃt să fiu din nou copil
Și să te strȃng ȋn braţe, mamă!

Cȃnd răscolit de-ntruchipări
Ale furtunilor vieţii,
Ca niște vase-n depărtări
Simt cum trec anii tinereţii,
Să mă ȋntorc la ȋnceput,
Să mai zȃmbesc ȋncă o dată,
Că lumea e un vis frumos
Care nu moare niciodată.

Îti mulţumesc, măicuţa mea,
Că te gȃndești cu drag la mine
Şi-mi dăruieşti iubirea ta
Să-mi fie cald, să-mi fie bine!
Mă strȃngi in braţe şi îmi spui
Cuvinte dulci, de-ncurajare,
Iar lacrima din ochii mei
O ştergi cu zâmbetele tale.

Deşi departe sunt acum,
Deşi oceanul ne desparte,
Te simt, măicuţa mea, aici,
În inima ce-n mine bate
De dorul Ţării, dorul tau,
De dorul tinereţii mele,
Ce-a-nmărmurit pe chipul meu,
Sub lacrimi tainice şi grele.

Prin tine sunt mai bun în lume,
Iubesc mai mult şi-mi este dor,
Măicuţa mea, tu eşti lumina
Prin care sunt nemuritor;
Doar cu o vorbă-mi dai putere,
Vorba de lapte din trecut,
Şi dacă pic în lupta vieţii,
Mă ridic iar, ca nou-născut.

De n-ai fi tu, măicuţă dragă,
Aş pierde multe idealuri,
Furtuna sufletului veşted
Ar ridica la ceruri valuri,
Să vadă Dumnezeu din ceruri
Chinul zbătȃndu-se spre tine,
Şi cu puterea Lui divină
Să te aducă iar la mine.

Autor: Octav Petrescu (Petrosyan)

Mi-e dor de tine, mama

Sub stele trece apa
Cu lacrima de-o samă,
Mi-e dor de-a ta privire,
Mi-e dor de tine, mamă.

Măicuţa mea: grădină
Cu flori, cu nuci şi mere,
A ochilor lumină,
Văzduhul gurii mele!

Măicuţo, tu: vecie,
Nemuritoare carte
De dor şi omenie
Şi cîntec fără moarte!

Vînt hulpav pom cuprinde
Şi frunza o destramă.
Mi-e dor de-a tale braţe,
Mi-e dor de tine, mamă.

Tot cască leul iernii
Cu vifore în coamă.
Mi-e dor de vorba-ţi caldă,
Mi-e dor de tine, mamă.

O stea mi-atinge faţa
Ori poate-a ta năframă.
Sunt alb, bătrîn aproape,
Mi-e dor de tine, mamă.

Grigore Vieru

Retorica iubire

Te-am zămislit din pulberi de stea și resemnare,
Din vise nevisate țesute din dorință,
Ai fost o pribegire, iluzie-n splendoare,
O crinolină albă în zbor de neputință.

Te-am scris doar cu penița de-argint a amintirii
Pe file aurite, magnolie din trecut,
Ți-am deslușit solstițiul timid al regăsirii,
În care eu naivă cu dor te-aș mai fi vrut.

Te-am sărutat cu vara miresmei de-altădată,
O scurtă agonie de fluture-ntristat
Și ți-am cules iubirea din restriștea polară,
În care tu în ghețuri zăceai încorsetat.

Am navigat pe ape albastre fără maluri,
Într-o gondolă plină de zbucium și păcat,
Eu am rămas străină îngândurată-n valuri,
Tu-n alt talaz de vise banale-ai ancorat.

Retorică iubire în tainică poveste,
Ce-a mai rămas din toate câte puteau a fi?
Cocorii-ți cresc absența și-ți dau acum de veste,
Că voi pleca-n luceferi când tu nici nu vei știi.

Ines Popa

Noapte de martie

Se face moina-n suflet, cu pacla-mpovarata;
Din sloiul amintirii cad picuri tot mai vii,
Si inima, hranita, porneste rar sa bata,
Cu sange alb de visuri si de melancolii...

La geamul meu sta noaptea si vrea sa intre-n casa,
In carnea ei de neguri ard stele mari de foc;
Cum n-o poate cuprinde camara ce m-apasa,
Ma scol si suflu-n ganduri si-n noaptea mea-i fac loc.

Ea intra si taraste alaiul tot afara:
Se umfla-n mine ape, trec turme de tigai
Si aburii launtrici iau chip de primavara,
Cu sani rotunzi de maguri si coapse moi de vai.

Sosesc, scapati si teferi din cuscile-ntristarii;
Cocorii bucuriei, solia-ntaiei berzi,
Si sesurile mintii, miristile uitarii
Le-mproureaza iarba cu mii de ganduri verzi.

Pe dealurile vremii ierneaza neaua inca;
Dar canta gura dulce a vantului de sud,
Momita, gheata-si crapa pleoapa ei de stanca,
Surade si pe gingeni si-a prins sarutul crud.

Cand pururi vesnicia vorbeste numa-n soapte,
De unde-atata fosnet si susure si sfada?
Ma plec, ascult in mine prin sufleteasca noapte
Si-aud cum se dezbraca pamantul de zapada

Vasile Voiculescu

Am căutat iubirea...

Am căutat iubirea ca pe-o cetate sfântă,
ca pe un cer de cântec în lumea de dureri.
Am dat năvală-n viaţă spre tot ce ochiu-ncântă.
Şi-am întâlnit durerea. Dar cerul nicăieri.

Am căutat iubirea ca patrie voioasă,
ca pe-un pământ edenic de pace troienit,
să spun odată clipei: "Rămâi, eşti prea frumoasă!"
Şi-am străbătut pământul, dar pace n-am găsit.

Am căutat iubirea ca pe un cer al firii.
Şi-am vrut să-i ies în cale cu ramuri de finic,
să sorb din cupa lumii nectarul fericirii.
Şi-am spart în ţăndări cupa, căci n-am găsit nimic.

Am căutat zadarnic. Dar într-o primăvară,
am întâlnit în cale deodată un drumeţ.
Pe umerii săi trudnici purta o grea povară,
o sarcină de zdrenţe şi cioburi fără preţ.

Trecea pe-o cărăruie întâmpinând batjocuri,
lasând să-i rupă câinii din haină câte-un fald.
Urca pe colţi de stâncă. Şi-n urma lui, pe-alocuri,
vedeai pe piatra rece sclipiri de sânge cald.

Şi totuşi în privire avea un cer de taină
Cum n-am văzut în lume în ochii nimănui.
Şi-am vrut să-i smulg povara. Dar am căzut cu spaimă,
căci mult prea grea ca plumbul era povara lui.

M-am ridicat degrabă şi l-am ajuns din urmă
să aflu ce comoară în sarcină a strâns.
Dar am simţit că viaţa ca de-un prăpăd se curmă,
când am privit prin zdrenţe cutremurat de plâns.

Căci se vedea-n povară un clocot ca de cloacă,
un clocotit de drojdii, un spumeg de scursuri.
Tot ce-i murdar şi putred în lumea asta-ntreagă
vuia zdrobind grumazul sărmanei lui făpturi.

— Dar unde duci, străine, povara ta ciudată,
povară de osândă sub care-atât te-apleci?
am întrebat drumeţul. Şi El mi-a spus în şoaptă:
— Spre apele uitării, ca s-o arunc pe veci...

— Dar tu, vorbi străinul, urcând încet privirea,
dar tu pe cine cauţi înnourat şi crunt?
— Eu... am şoptit în silă, eu... căutam iubirea...
— Iubirea?... fu răspunsul străinului. Eu sunt...

Costache Ioanid

Cântec despre macii roşii

Ce poate fi mai splendid, sub cerul siniliu,
Pe când adie vântul, într-o amiază caldă,
Ca unduirea verde, a unui lan de grâu -
În care, macii roşii, fragilitatea-şi scaldă?

Par, macii, sânge proaspăt – ca sângele prelins
Din torturate trupuri, de primi martiri creştini…
Sublim pătează câmpul – de-un verde viu, aprins –
Şi–adânc mă înfioară – de aceea-mi par divini.

Înseninat de vântul, ce fruntea-mi răcoreşte,
Pe când în ochi, îmi joacă, o veselă sclipire,
Scrutez peisaju-acesta – pictat dumnezeieşte
Şi-n sufletul meu, pacea, se-mbină cu iubire.

Iubire pentru oameni – ce simţământ deplin!
Căci simt că-i iert pe semeni – pe mine că mă iert.
Mă simt şi serv şi rege, sub marea de senin
Perfectă e natura – cum Dumnezeu mi-e cert.

Pe câmpuri, pe făgaşe, pe margine de şleau
Modest cresc macii roşii – şi-atât de delicaţi!
Că–s o minune-n sine, nicicum, habar nu au
Şi nici nu bagă-n seamă – că-n seamă nu-s băgaţi.

Sublimi – precum natura, şi roşii – sânge-pur,
Simbolizând iubirea şi jertfa – totodat’,
Stingheri sunt macii-aceştia, sub cerul plin de-azur
Emblema inocenţei şi-a gândului curat.

În ziua-n care câmpul nu-i va mai izvodi,
Nici grâul – pâinea lumii – în spic nu va da rod,
Atuncea, lumea noastră, ori se va prăbuşi
Ori primeni-va-şi faţa cu-n nou, curat, norod.

Ce poate fi mai splendid, sub cerul siniliu,
Pe când şopteşte vântul, într-o amiază caldă
Ca unduirea verde, a unui lan de grâu,
În care, macii roşii, fragilitatea-şi scaldă?!

Boris Ioachim

Dalina, cum adica traducere? Pseudonimul literar al reginei Elisabeta I a României era Carmen Sylva, iar poeziile le-a scris in limba romana.

Draga Irina, sper ca nu am gresit prea mult.
http://www.aboutromania.com/carmensylva.html
http://ro.wikipedia.org/wiki/Elisabeta_de_Neuwied