Superba intamplare! Nu o stiam. Multumesc ca mi-ai prilejuit citirea si aflarea ei.
Pupici, draga mea iubitoare de animale.

- Domnule, masa este servită, spune Alfonso cu același ton grav și sobru dintotdeauna.

- Mulțumesc, îi spun eu zâmbitor.

Îl las că plece și mai arunc încă o privire în oglindă. Costumul auriu brodat cu o tehnică desăvârșită îmi vine ca turnat. Este cu adevărat un “traje de luces” (suită de lumini), toate firele de aur stau perfect la locul lor, nimic nu s-a clintit.

Perfecțiunea, acesta este cuvântul meu preferat, este cel care mă definește. Perfecțiunea este singurul lucru ce stă între mine și numărul 534. Degeaba sunt adulat, iubit și mii de oameni mă aclamă, 534 este mereu lângă mine, mă veghează.

Acum două săptămâni, 533 era cel care-mi dădea târcoale. De aceste numere m-a despărțit întotdeauna doar o margine subțire, nimic mai mult.

Las gândurile negre deoparte și cobor treptele impunătoarei mele locuințe. Eu îi spun casă, de fapt acasă, alții îi spun palat. Așa este în toată viața omului. Tu vezi un mijloc de trai, o artă un scop de a păși cu fruntea sus în lume. Ceilalți văd un spectacol, o lumină, un artist ce merită iubit.

Pe măsură ce cobor, mă uit cu mare atenție la strămoșii mei. Îmi zâmbesc din tablourile de pe pereți. De fapt, sunt doar ultimii trei. Cei dinaintea lor nu au fost demni de a sta într-o companie atât de selectă.

Mă pufnește râsul, când mă uit la mustața străbunicului. El a fost primul matador din familie. Toți cei de după el au îmbrățișat această meserie. Totuși, eu am ajuns cel mai sus. E drept, astăzi e totul mult mai ușor. Avem televizor, radio, ziare și toată lumea află repede tot ce se întâmplă. E mult mai ușor să devii faimos.

Acum trec pe lângă tabloul tatălui meu. Mi-e dor de el, dar ce să-i faci. El s-a întâlnit cu numărul 472. Fiecare dintre aceste numere este câte un matador trimis la cele sfinte, de taurul din arenă. Numărătoarea oficială a început în 1700, atunci a plecat pe lumea cealaltă primul matador din această statistică. De atunci, fiecare dintre noi știe că sunt cifre ce ne pândesc și orice greșeală am face, putem ajunge doar un număr, într-o listă obscură.

Mă așez la masa mică și servesc un mic dejun frugal. Totul este perfect, așa cum trebuie să fie. Alfonso iar este impecabil. Îi zâmbesc.

- Domnul mai dorește ceva?

- Mă gândeam, dragul meu Alfonso… ce m-aș face fără tine…

- V-ați găsi pe altcineva, domnule.

- Ha, ha, unde mai gasesc un altul ca tine? De câtă vreme muncești în această casă?

- De 23 de ani domnule.

- Da… o sa ieși și tu la pensie…

- Într-adevăr domnule, dar până atunci mai este multă vreme. De ce aveți asemenea gânduri?

- Astăzi e ultima mea luptă în arenă. Îmi voi lua adio de la picadores, banderilleros și de la toți cei care mi-au fost alături în acești ani. De mâine sunt pensionar, spun eu zâmbind.

- Domnul are întreaga viață înainte și poate face ce dorește.

- Adevărat… mulțumesc, Alfonso. Acum trebuie să plec. Mă așteaptă spectatorii.

- Drum bun și să veniți sănătos, cu încă o victorie răsunătoare în palmares, îmi spune el, privindu-mă lung.

Peste doar 30 de minute, pășesc spre mijocul arenei. Sunt aclamat la scenă deschisă. Spectatorii sunt în picioare și mă aplaudă. Eu mă înclin cu eleganță. Spectacolul poate începe.

Sunt curios ce taur mi-au ales de această dată. Trebuie să fie unul special. Am avut parte, în întreaga mea carieră, de fel de fel de firi, staturi, puteri și încăpățânări. Am aflat pe pielea mea că nu există doi tauri la fel. Fiecare are ceva ce-l distinge de ceilalți. Majoritatea spectatorilor cred că aceste animale nu au suflet și se comportă identic, de parcă ar fi un joc video. Ei cred că, dacă apeși pe butoanele potrivite, poți învinge de fiecare dată. În viața reală nu este așa. Dovadă sunt cei 533 de matadori, răpuși până la mine.

Se aude crainicul cu vocea puternică amplificată, de sute de difuzoare:

- Alvaro își ia astăzi la revedere de la cariera sa impresionantă, de matador. Astăzi, în onoarea dumneavoastră, va răpune ultimul său taur.

Publicul aplaudă minute în șir. Cu greu reușește vocea să oprească aplauzele:

- Este unul dintre cei mai iubiți matadori din țară, iar eleganța ținutei și perfecțiunea loviturilor sale vor fi cântate și povestite mult timp de acum înainte. Astăzi se va întâlni cu cel mai feroce taur, pe care l-a cunoscut această arenă – “Asesino Rojo” (Ucigașul Roșu).

Multe minute publicul strigă și aplaudă. Acum totul este oficial. Ultimul spectacol, ultima dată când lupt în arenă.

Îl văd. Este un taur mare, puternic. Mușchii noduroși se ivesc la fiecare pas. Da, e un taur pe cinste. Îmi va fi greu să îl dobor.

Taurul mă privește în ochi. Este ciudat, niciun taur nu m-a privit până acum, așa. Dar… lupta începe. Picadores, banderilleros își fac meseria și reușesc să agite taurul, astfel încât să fie pregătit special pentru mine. Cu toții se depărtează și mă lasă față în față cu superbul animal.

Asesino Rojo atacă scurt, brutal. Eu fac o mișcare elegantă și îi dau prima lovitură. Taurul este descumpănit. Mă privește iar, cu aceeași ochi. Este ciudat, are o privire blândă, în ochii lui nu citesc ură. Văd ceva mai profund. Încă nu-mi dau seama. Parcă îmi vorbește si eu nu înțeleg.

Dar nu e timp. Publicul vuiește ca un uragan, taurul atacă iar. O nouă lovitură primită și taurul simte cum este oprit încă o dată.

Privirile ni se întâlnesc din nou. Îl văd și îmi dau seama că știe! Da, știe că va muri astăzi!

Cum se poate așa ceva?

Un banderilleros i-a dat o lovitură dublă. Taurul este descumpănit și mă privește din nou. Acum îl înțeleg, în sfârșit. Știe că a venit ca să moară și a venit în fața sfârșitului, cu demnitate. Va muri pentru mine. Vrea să-mi ofere mie șansa de a fi cel ce cunoaște triumful morții sale. Vrea să fiu fericit și să pot oferi un spectacol pe cinste, mulțimii. Nu vrea să mă rănească. Nu vrea să-mi facă rău. Vrea ca, prin moartea sa, să-mi aducă bucurie, atât mie cât și tuturor celor care ne privesc acum.

În ochii lui văd o inima plină de dragoste. El iubește această lume, atât de mult. Mă iubește pe mine și pe fiecare spectator în parte. În privirea lui zăresc picătura de tristețe. Acea tristețe a celui care pleacă pe un drum lung și care pune în ordine, tot ce lasă în urma sa.

Eu… nu mai pot. S-a rupt ceva în mine, văzând atâta iubire. Sufletul meu s-a prăbușit. Încep să plâng în mijocul arenei și mă așez pe o bordură de beton. Atunci… taurul vine încetișor spre mine Și, cu o blândețe nemăsurată, se oprește și mă privește în ochi. Nu mă atacă… mă invită să jucăm până la capăt, jocul morții lui.

Publicul este vrăjit. Nu se aude nicio șoaptă, toți privesc înmărmuriți. Doar câteva click-uri de la aparatele foto, rup tăcerea.

Eu nu pot continua. Mă ridic și plec, lăsând-ul pe Asesino Rojo în viață. Am rupt jocul. De acum, am un țel în viață. Toți banii și toată faima mea le voi folosi cu scopul de a opri nebunia.

Trebuie să întrerup definitiv aceste spectacole sângeroase. Voi lupta pentru interzicerea coridelor.
Autor text: Răzvan


Sursa: http://filedelumina.ro

Doina, mi s-a parut o continuare fireasca a topicului tau.