Dragobete era fiul Babei Dochia (căreia i se zicea aşa, nu fiindcă era în vârstă, ci fiindcă era ştiută din bătrâni, ca fiica regelui Decebal, de care s-a îndrăgostit cuceritorul Daciei, împăratul roman Traian).

Chipeşul Dragobete, un neastâmpărat şi un năvalnic, era un peţitor şi un naş al animalelor – iar Românii l-au considerat protectorul iubirii celor care se întâlnesc de ziua lui – când omul participă la bucuria naturii, pregătindu-se de venirea primăverii, la început de an agricol / odată cu ieşirea ursului din bârlog.

Cine participa la această sărbătoare avea să fie ferit de bolile anului şi mai ales de febră, iar Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat.

Îmbrăcaţi de sărbătoare, fetele şi flăcăii se întâlneau în faţa bisericii şi plecau să caute flori de primăvară – mai ales ghiocei – prin păduri şi lunci. Sărbătoarea de Dragobete era un prilej pentru comunitate de a afla şi ce cununii se pregăteau peste an.

Nici oamenii mai în vârstă nu stăteau degeaba, de Dragobete fiind ziua în care trebuiau să aibă grijă de toate orătăniile din ogradă, dar şi de păsările cerului – ce se puteau logodi atunci. În această zi nu se sacrificau animale, pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Toţi socoteau sărbătoarea ca de bun augur.

Se spunea că tinerii care nu au petrecut de Dragobete sau cei care n-au văzut măcar o persoană de sex opus, nu-şi vor mai găsi pereche tot restul anului. Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase tot anul.

Fetele mari strângeau de cu seara ultimile rămăşiţe de nea, numită “zăpada zânelor”, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului, pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste.

Astăzi – de Dragobete – pentru români este sărbătoarea iubirii.

Sursa: http://filedelumina.ro