Despre dragoste, cu Părintele Pantelimon, de la Mănăstirea Oaşa

- De ce avem atâta nevoie să ne împlinim într-o dragoste mare?
- Căutând iubirea, îl cauți, de fapt, pe Dumnezeu. Chiar fără să-ți dai seama.
Chiar dacă nu ești un bun creștin, simți cumva, straniu, de fiecare dată când iubești și ești iubit, că acolo, în iubire, este adevărul. Cauți iubirea toată viaţa, ai nevoie de ea chiar și atunci când te prefaci că nu mai ai, o trăiești greșit, o trăiești strâmb, dar o iei de la capăt. Gravitezi în jurul ei, te străduiești mereu să o înțelegi, pentru că simți că acolo este împlinirea și fericirea. Noi, oamenii, nu putem să nu iubim, să nu vrem sa fim iubiți.
Pentru că ăsta este fundamentul ființei noastre.
Dumnezeu este iubire și tot ceea ce este în lumea asta tânjește după iubire.
Dumnezeu a creat totul după chipul și după asemănarea Lui, după tiparul Lui, al relației treimii. Dumnezeu este o relație, Dumnezeu nu este singur.
Noi am fost creați ca oameni să participăm la bucuria relației din Dumnezeu și cu Dumnezeu. Să trăim iubirea. Să fim împreună.
De aceea se spune că Raiul este comuniunea cu toți, iar iadul este neputința de a mai iubi.

- Deși îl avem pe Dumnezeu, simțim totuși că fără celălalt nu suntem compleți.
Este nevoie de un altul, ca să fim fericiți?
- Dumnezeu i-a făcut pe oameni incompleți, tocmai ca să aibă nevoie unul de altul. Dacă ne-ar fi făcut perfecți, ne-am fi fost suficienți singuri.
Sigur, există oameni care dăruiesc mai mult, oameni care dau mai puţin, dar nu trebuie să ne oprim la relația cu un singur om, trebuie să învățam să iubim pe toată lumea, să câștigăm un rod din relația cu fiecare, nu doar din aceea cu partenerul de viaţă. Orice om este un dar potențial pentru noi, cu care ne putem îmbogăți.

- Visăm, aproape toți, la o iubire mare, care să ne ţină toată viaţa. Şi totuși, realitatea ne arată că iubirile mor, și ele, mai des decât am vrea să credem.
De ce se stinge dragostea?
- Moare pentru că nu există și Dumnezeu în ecuație. Şi atunci noi nu avem de unde să ne alimentăm, să ne regenerăm iubirea. Fără Dumnezeu, nu există principiul generator de iubire.
Omul singur este o ființă limitată. Harul este cel care îl face infinit de adânc.
Harul este de la Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că orice realitate netransfigurată degenerează. Se consumă. Fără har, omul este în stare căzută.
La fel și cu iubirea. Ea se stinge dacă nu există răspuns.
Dacă o întorci către Dumnezeu și către oameni, ea primește răspuns din infinitatea Lui Dumnezeu.
Dacă o întorci către tine, către trup, către materie, ea se cheltuie, se epuizează, pentru că lucrurile astea sunt limitate. De asta este nevoie de cununie.
Cununia este unirea a doi cu un al treilea, cu Dumnezeu, care este infinit.

- Din păcate, simplul fapt că te cununi în biserică nu garantează mereu fericirea.
- Trebuie să învățam să-L vedem în celălalt pe Dumnezeu. Nu trebuie să ne raportăm la un om ca la un lucru finit. Orice persoană este un izvor infinit, dar care nu este descătușat. Prin iubire și cu ajutorul Lui Dumnezeu, putem rupe zăgazurile, astfel ca celălalt să-și dea drumul fiinţial, să scoată din el tot potențialul lui moral, spiritual și de iubire. Pentru că fiecare om este cu mult mai mult decât se vede.
Şi vine iubirea și activează în celălalt ceva ce habar nu avea că zace în el.
Ai nevoie de un celălalt care să îți dea măsură.
În relație de doi, omul evoluează continuu. Şi nu mai are cum să se sature de celălalt, să se plictisească, să ajungă la rutină. Pentru că fiecare îl face pe celălalt să evolueze. Fiecare se desface ca un boboc, apoi ca o floare și această înflorire a lui este infinită.
Multi oameni par incapabili de sentimente profunde. Asta, pentru că nu au fost iubiți, la rândul lor, ca să înceapă să înflorească. Dar toate astea nu sunt posibile fără Dumnezeu. Şi fără efortul fiecăruia de a activa în celălalt taina Lui, harul dumnezeiesc. Trebuie să iubești cu Dumnezeu din tine, pe Dumnezeu din celălalt.

- Cum ar trebui să iubim, părinte? Unde greșim, de tot ajungem să o luăm de la capăt?
- Nu știm să ne dăruim. Nu avem exercițiul dăruirii de sine.
Societatea actuală îi educă pe oameni în direcția propriilor dorințe, îi învață să se iubească întâi de toate pe ei, să-și urmărească propria împlinire.
Şi dragostea devine, astfel, un fel de accesoriu, care le servește fericirii proprii.
Am o carieră, am o casă, am și o iubită! Dar nu iubim cu adevărat decât atunci când facem acest exerciţiu al ieșirii din sine și când începem să ne exersăm în dăruire, să ne antrenăm puterea de iubire.
Să iubești înseamnă să gravitezi în jurul împlinirii celuilalt.
Să te gândești cum poți tu să-l ajuți pe celălalt, cum poți să-i vii în întâmpinare, cum să-l odihnești, cum să-l scutești de un efort, cum să-i faci o bucurie, cum să-i gătești o mâncare bună, când este obosit.
Trebuie să înveți să trăiești prin celălalt și pentru celălalt.
Iubirea înseamnă foarte multe gesturi. Intențiile, gândurile în sine nu au nici o valoare în absenţa lor. Este plină lumea de ele. Făcând gesturi te și verifici pe tine, dacă poți cu adevărat să iubești.
Am citit de curând într-o carte cum un deținut politic țăran, închis la bătrânețe, primea de la băbuța lui scrisori, în care ea punea și câte o floare presată.
Asta înseamnă iubirea. Şi chiar mai mult. Să dăruiești atunci când ești epuizat, când nu mai ai nici o forță. Nu există scuză să nu dăruiești.
Dacă dai din prisos, când ți-este bine și-ți vine ușor, nu are valoare. Atunci când nu mai poți și vrei totuși să faci ceva pentru celălalt, izbucnesc în tine resurse de energie de care habar nu aveai. Primești forță de la Dumnezeu și ajungi să faci mai mult decât credeai că ești capabil.
Să te dăruiești atunci când nu mai poți te leagă cu adevărat de celălalt și-l face și pe celălalt să se deschidă, să dăruiască la rândul lui.
În iubire, trebuie să dăruim ce nu avem, când nu mai avem. Şi atunci, ca în Evanghelie, nimicul se transformă și pâinea și peștii ajung tuturor.

- Până unde te poți dărui pe tine, fără ca asta să te anuleze cu totul?
Uneori, poate este mai bine să te oprești, dacă celălalt nu-ți răspunde la fel.
- Dăruirea de sine este un gest voluntar, nu este o dependenţă faţă de celălalt, nu este sclavie. Nu ți se cere s-o faci.
Prin dăruire nu mă anulez, ci mă regăsesc pe mine și mă îmbogățesc cu felul celuilalt de a fi. Prin posedare, mă anulez. Unora le convine să se lase stăpâniți de alții.
Este cazul multor femei de astazi, care ajung să se înrobească. Le bat bărbații, sunt chinuite, dar le este frică să-și asume un drum, de dragul siguranței. Au parte de o suferință absurdă, care nici măcar nu este mântuitoare. Este o formă de lene. Refuză responsabilitatea propriilor decizii și atunci preferă doar să execute. Dar aşa nu vor evolua niciodată.
"Când Dumnezeu îți trimite dragostea, nu înseamnă că-ți dă de-a gata și o mare iubire"

- Nu toată lumea are parte în viaţa aceasta de iubiri extraordinare. Este vina noastră? Ţine de noi să trăim o mare iubire sau ea este un dar de la Dumnezeu?
- Dumnezeu are un drum clar pentru fiecare. Nu există coincidenţe.
Faptul de a întâlni o anumită persoană ţine de voia Domnului.
Dar felul în care reacționăm noi la întâlnirea respectivă ţine de noi.
Fiecare persoană care ne iese în cale este un dar de la Dumnezeu și noi trebuie să ne întrebăm, de fiecare dată, de ce a rânduit Dumnezeu să întâlnesc omul ăla?
Ce pot eu să fac din relația asta? Ce trebuie eu să înțeleg? Ce folos pot să trag?
Apoi, să nu confundăm îndrăgostirea cu iubirea.
Dacă Dumnezeu îți trimite dragostea, nu înseamnă că-ți dă de-a gata și o mare iubire.
Dragostea este doar o arvună de la Dumnezeu. Dacă o cheltui fără știință, nu mai ajungi niciodată la iubirea adevărată.
Poate la început nu pare mare, dar iubirea, dacă se lucrează, creşte tot mai mult.
Iubirea nu este emoție, este o putere. Dumnezeu nu este trup și totuși se definește pe sine ca iubire. Deci, iubirea nu este trup! Sigur, și componenta asta trupească intră în iubire, dar nu se reduce totul la ea.
Iubirea este o mare putere a omului, primită de sus, o putere care trebuie eliberată și lucrată de fiecare în parte.
Spun eliberată, pentru că cel mai adesea ne iubim pe noi înșine și atunci iubirea este închisă în noi, se învârte în cerc.
Este o iubire egoistă, întoarsă către sine, în loc să fie liberă și să nu ceară nimic în schimb.

- Iubirea adevărată este întotdeauna liberă?
- Da, iubirea adevărată afirmă libertatea celuilalt. Nu încearcă să-l stăpânească.
Aici se greșește cel mai mult în relații, când unul încearcă să-l transforme pe celălalt, să-l ajusteze după gustul propriu.
Când iubești, trebuie să ieși din tine în sensul de a încerca să-l trăiești pe celălalt, să-l înțelegi pe celălalt, să vezi lumea prin ochii lui.
Dacă îi calci libertatea, apare instinctul de apărare. Şi se va închide în el. Se va feri de tine, se va simți agresat.
Într-o relație trebuie să existe un balans între apropiere și distanţă.
Trebuie să-i păstrezi celuilalt taina, să n-o spulberi.
Să nu încerci să cotrobăi în toate cotloanele sufletului lui, să nu intri cu excavatorul peste flori. Tupeul, îndrăzneala distrug misterul celuilalt.
Exercițiul acesta al ieșirii din noi înșine uneori este dureros, înseamnă să părăsești o poziție sigură, să ieși din confortul felului tău de a fi, adoptând felul celuilalt de a fi.
Dar numai aşa te poți lărgi, te poți îmbogăți și poți transforma iubirea în cale de cunoaștere.
Dacă rămâi în tine însuți, ești foarte sărac.
Ba, mai mult, te trezești că toți îți întorc spatele. Te trezești singur.

- Ar trebui atunci să cultivăm toleranţa în dragoste?
- Ar trebui să facem exercițiul altruismului, nu al toleranţei.
Toleranţa este un fel de îngăduință faţă de ceva ce ție nu-ți convine, presupui că celălalt are niște defecte pe care tu, din mărinimie, le treci cu vederea. Adică toleranţa presupune mândria. Or, într-o relație de iubire tu nu ai dreptul să consideri felul tău de a fi mai bun ca al celuilalt, n-ai voie să ceri celuilalt să se schimbe, trebuie să-ți ceri ție să-l suporți pe celălalt.
În iubire, nu trebuie să te preocupe binele tău, ci trebuie să te pui pe tine în slujba celuilalt, preocuparea ta să fie devenirea lui.
Scopul lui nu este să te înfrumusețeze pe tine, să te facă să te simți mai frumos și mai bun.
Iubirea trăită drept schimbă oricum lucrurile în bine.
Faptul că mă dăruiesc total, că mă arăt jertfitor îl face și pe celălalt să se corecteze, să se simtă, îl schimbă în bine.
Părintele Teofil Părăian spunea că dragostea niciodată nu calculează și dragostea totdeauna calculează. Cum vine asta? Păi, niciodată nu calculează ce dăruiește, ca să-i atragă atenția celuilalt, uite, câte am făcut pentru tine, acum dă-mi și tu la fel.
Şi în același timp calculează mereu cât primește, ca să poată da mai mult.
Aceasta este iubirea adevărată.

- Câteodată, oricâte ai face pentru celălalt, el rămâne indiferent și nu-ți întoarce nici o fărâmă de dragoste. Cum știi care este omul pentru care merită să dai tot?
- În ordinea firească, important este să nu te implici într-o relație până nu ești sigur de ea. Potențialul de afecțiune, de iubire, trebuie păstrat până găsești o persoană cu care te potrivești cu adevărat, cu care să ai în primul rând o potrivire sufletească, nu trupească. Apoi, un om de calitate, dacă a întâlnit un alt om de calitate și se jertfește până la capăt, reușește să-l învingă pe celălalt prin iubire, chiar dacă celălalt iubește mai puţin. Iubirea unuia, cu statornicie, poate să salveze iubirea celuilalt.
Am cunoscut multe recuperări miraculoase de relații care erau în pragul eșecului și au ajuns chiar mai puternice și mai profunde ca înainte.
Oamenii trebuie să învețe să aprecieze crizele. Întrebarea mai are însă și o capcană. Dacă te oprești la om, riști să pierzi tot.
Dacă îl ai în minte mereu și pe Dumnezeu, găsești în jur suficiente persoane care să merite să dai tot, fără să-ți mai fie teamă că ai putea pierde.
Nici un om nu merită în sine să-i dai tot.
Pentru că omul ăla nu este ultima realitate, dar Dumnezeul din el, da.
În definitiv, prin om ne dăruim, de fapt, lui Dumnezeu.

Dacă nu se ajunge la cununie, înseamnă că Dumnezeu este scos afară din ecuație.

- Şi atunci care este rostul căsniciei?
- Relația, căsnicia sunt doar un cadru în care noi ne manifestăm, ne desăvârșim.
Ne exersăm iubirea, această capacitate de a ieși din noi înșine, de a deveni transparenți, ca Dumnezeu să se poată manifesta deplin în noi, iar noi să ajungem la acea pătrundere reciprocă între oameni, să putem iubi tot mai mult.
Numai dacă ne exersăm deschiderea, devenim niște vase largi care pot primi mult mai mult decât pe celalalt. Şi atunci pot iubi, prin intermediul Lui, pe toți oamenii, întreaga natură și toate animalele, pot cuprinde în inima mea toată creația Lui Dumnezeu. Exersând comuniunea în doi ne pregătim pentru comuniunea cu toți, care va fi în Împărăția Cerurilor.

- Există suflete pereche? Oameni alături de care totul devine mult mai ușor?
- Există, dar mai multe. Nu există un singur om cu care să-ți fie scris să fii împreună. Există însă mai multe persoane în lumea asta cu care relaționezi foarte bine.
Faptul că ai întâlnit una și, din neștiință, iubirea s-a cheltuit, nu înseamnă că vei rămâne toată viaţa singur.
Aşa cum faptul că ai întâlnit un suflet pereche nu garantează că iubirea va dura,
dacă nu lucrezi virtuțile ei.
Fără potrivire, nu este posibilă dragostea. Dar potrivirea este doar o scânteie.
Ea nu garantează veșnicia sentimentului. Nu meriți ceva pentru care n-ai muncit! (râde). Din contră, se întâmplă des ca tocmai aceste iubiri să se cheltuie mai repede, pentru că totul este perfect și nimeni nu depune nici un efort.
Se ajunge la un fel de suficienţă, pentru că celălalt corespunde perfect nevoilor mele și eu nevoilor lui, și atunci fiecare se iubește pe sine, prin intermediul celuilalt.

- Aşa se nasc gelozia și posesivitatea?
- Gelozia este iubirea de sine prin celălalt.
Dacă ești gelos, nu-l iubești pe celălalt cu adevărat, ci consideri că celălalt este dreptul tău și cineva atentează la el. Ţi-este frică să nu vină cineva să ți-l fure.
Dar nici un om nu are dreptul să îl confiște pe celălalt.
Iubirile acestea contorsionate, cu gelozii și suferințe care-ți fură ochii și-ți întunecă mintea, sunt iubiri demonice. Ele sunt fascinante în felul lor, sunt foarte simțuale, au un erotism exacerbat, dar produc enorm de multă suferință, te desființează ca persoană.
Tu crezi că te-ai jertfit suferind, dar de fapt ai fost posedat. Iubirea adevărată, dumnezeiască, afirmă, nu distruge. Este ca un cer senin.
N-are tulburare și n-are ceaţă.

- Astăzi, tot mai mulţi oameni aleg o formă liberă de iubire. Nu se mai căsătoresc, ba uneori nici nu mai locuiesc împreună, dar cu toate acestea, se iubesc și trăiesc în armonie. Este greșit că procedează aşa?
- Iubirea care nu implică responsabilitate și sacrificiu nu este iubire adevărată.
Este iubire conjuncturală, care nu ajunge la maturitate. De fapt, în cazul lor nici nu se ajunge cu adevărat la iubire, ei rămân în faza de îndrăgostire.
Dacă nu se ajunge la cununie, înseamnă că Dumnezeu este scos afară din ecuație.
Şi fără harul dumnezeiesc, omul este finit și dragostea lui ţine doar o vreme.
Cei care aleg calea aceasta vor o iubire în care să nu aibă nimic de pierdut,
ci doar de câștigat. Vor să ia ceva ce se obține ușor și să se păstreze mereu liberi,
în cazul că apare ceva mai ofertant.

- Când trăiești o iubire nefericită, te gândești adesea că ar putea exista cineva care să te iubească mai mult, să te înțeleagă mai bine.
- Modul ăsta de a vedea lucrurile este o consecință a gândirii tehniciste.
Un produs se uzează moral, în momentul în care apare o versiune îmbunătățită a lui. (râde) Adică, iese din uz. Or, oamenii nu ies din uz, ei devin continuu.
Trebuie să aprofundăm, să săpăm în relația respectivă, pentru a ajunge la noi și noi adâncimi, chiar dacă apar oportunități de relații mai bune, chiar dacă cunoaștem persoane care ni se par mai potrivite. N-avem voie să schimbăm persoana.
N-avem voie să începem mii de drumuri, pentru că nu mai ajungem niciodată la capăt.
Nu poți să te remodelezi la infinit după alte tipare de femei sau bărbați, pentru că te tocești ca piesă, ajungi să nu mai ai nici un profil.
Tu crezi că ai căpătat experiență, că ți-ai îmbogățit modul de a fi, având foarte multe iubiri, dar de fapt te-ai pierdut pe tine, nu mai știi cine ești cu adevărat.
În iubire, ca și în profesie, este foarte important să fii statornic.
Nu te poți face trei ani medic, apoi încă trei actor și după alți trei să te pregătești să devii fotbalist. Trebuie să mergi mai departe. Pentru că impasul la care ajungi într-o relație este al tău, în primul rând, nu al celuilalt. Dumnezeu ți l-a rânduit ție, ca să te depășești, ca să evoluezi. Schimbând persoana, fugi de tine, fugi de devenire.
Iar obstacolul va reveni, sub altă formă, oricine ar fi lângă tine.
"Nimic nu se poate fără Sacrificiu, fără principiul Crucii"

- De ce este atât de importantă fidelitatea? Cunosc persoane care spun că-și iubesc partenerii, deși îi mai înșală din când în când și că asta nu are nici o importanţă, atâta timp cât nu sunt sentimente la mijloc.
- Se mint singuri. Infidelitatea este o formă de consum. Este foarte urât să-i consumi pe ceilalți, pentru nevoile tale erotice. Dar, de fapt, te consumi pe tine. Stagnezi. Fără fidelitate, nu poți ajunge la nivele mai profunde. Numai aşa poți evolua. Or, dacă îți permiți alternative, înseamnă că nu ești dispus să înfrunți blocajul,
că vrei să îl ocolești.
Dacă îți refuzi alternativa, atunci nu mai eziți, depășești criza și vezi și ce potențial zace în tine și în celălalt. Şi ești mai câștigat și mai bogat ca înainte. Ajungi la alt nivel al iubirii, este o iubire rafinată și foarte profundă, care nu mai stă doar în îndrăgostirea trupească.
Efortul puţin înseamnă devenire puţină, înseamnă să fugi de împlinirea de sine.
Vedeți, nimic nu se poate fără sacrificiu, fără principiul crucii.
Sacrificiul pe cruce este fereastra spre Înviere.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că în creație toate se cer după cruce.
Aşa se manifestă iubirea lui Dumnezeu faţă de noi.
Pentru că aceasta este condiția noastră căzută, consecința căderii în păcat.
Nu ni se dă nimic, dacă nu jertfim ceva.
Şi iubirea este o jertfă. Jertfești sinele tău, ca să-ţi apropii sinele celuilalt.
Este o renunțare la tine. Sacrificiul dă profunzime oricărei relații. Este cel care fixează iubirea. Să te îndrăgostești este ușor, dar să iubești este foarte greu.
Fugi de cruce, fugi de Înviere, fugi de bucurie, fugi de iubirea adevărată!
Nu se poate fără. Fără Cruce este calea ușoară, comodă.
Neștiind să suferim cu bucurie, să umplem suferința de rost, fugim, de fapt, de viaţă. Şi tot ce primim este de mâna a doua. Toate bucuriile și iubirile sunt diluate.
Tot ce trăim este searbăd.

- De ce suferințele din dragoste sunt unele dintre cele mai dureroase?
- Pentru că omul, iubind, se deschide și devine profund.
Şi atunci încasează loviturile direct în profunzimea ființei.
Dacă iubirea a fost cu Dumnezeu și celălalt pleacă totuși, Dumnezeu nu rămâne dator. Vine El și umple golul, pentru că tu nu l-ai iubit doar pe cel care a plecat, ci și pe Dumnezeu din el. Poți fi destrămat cu adevărat după o despărțire, doar dacă nu-L ai pe Dumnezeu. Dacă ai iubit strâmb, dacă ai fost posedat de celălalt.

- Uneori, după o mare iubire, nu mai avem curaj să mergem mai departe, să ne mai deschidem sufletul încă o dată. Cum putem vindeca rănile lăsate de o suferință din dragoste?
- Părintele Teofil Părăian spunea că suferința este o mare taină.
Degeaba ți-o explici teoretic, inima continuă să doară. Şi orice sfat din afară rămâne tot în afară. Numai Dumnezeu poate vindeca astfel de răni, dacă consideră.
Dar unele dintre ele nici nu trebuie să se vindece.
Se întâmplă uneori ca inima ta să poată purta infinit de multe răni deschise. Capacitatea de suferință a omului este foarte mare.
Dar nici nu trebuie să devenim atât de obsedați să se închidă rana, să uităm tot.
Un eșec în dragoste nu trebuie să ne infirmizeze afectiv.
Poți să duci o altă relație și cu o rană în inimă. Şi cu mai multe răni în inimă. Dumnezeu îți dă oricum puterea de a iubi din nou.
Trebuie să mergi înainte, să ai curajul să te deschizi din nou, să încasezi din nou.
N-ai voie să te oprești.
"Fericirea se muncește în fiecare zi"

- Unora parcă le sunt date numai suferințe, toată viaţa.
- Trebuie să înțelegi că este ca un joc între tine și Dumnezeu.
În suferință se ascunde, de fapt, dragostea lui Dumnezeu faţă de tine.
Şi atunci începi să găsești un rost fiecărei suferințe.
Fără Dumnezeu, totul sfârșește într-un mare absurd.
Şi cea mai mică suferință te doboară.
Nu mai înțelegi nimic și ajungi să-ți pui capăt zilelor.
Cu Dumnezeu, cea mai mare suferință este umplută de sens și este mereu urmată de bucurie.
Trebuie să nu uiți niciodată că Dumnezeu te iubește și te pune la încercare.
Te încearcă, pentru că vrea să-ți dea ceva. Dar cu un preț!
Trebuie să meriți darul, să te ridici spiritual la nivelul la care îl poți primi.
Nivelul următor al jocului. Oricum, darul este întotdeauna cu mult mai mare decât suferința pe care o treci ca să ajungi la el. Dumnezeu nu ne poate dărui liber, că atunci ne-ar asfixia cu iubirea Lui, ne-ar distruge ființa, nu ne-ar mai lăsa să înflorim liber. Dumnezeu, când ne iubește, ne pune la încercare, ca pe argint în topitoare. Pentru că vrea să scoată din noi esența cea mai pură.

- Ce ar trebui să facem ca să fim fericiți?
- Trebuie să pornim în căutarea adevărului iubirii, cu toate forțele noastre.
Să nu ne angajăm steril, de suprafață, ci să ne dăruim total, tuturor oamenilor și,
prin ei, Lui Dumnezeu. Şi să o facem pe viaţă.
Fericirea adevărată există. Şi există aici, pe pământ.
Ea nu este decât o cale pe care înaintăm.
Doar în măsura în care știm să dăruim, o să și primim.
Pentru că Dumnezeu ne chinuie uneori, dar ne și răsplătește cu asupra de măsură.
Se joacă cu noi, ne face să vrem mai mult, să ne dorim mai mult, să devenim mai mult.
Fericirea nu este un dat, o pleașcă, o încremenire care pică pe tine.
O fericire statică ne-ar strivi sub o plictiseală cumplită.
Fericirea se muncește, se câștigă în fiecare zi.
Este un urcuș continuu, o dinamică ce se adaptează permanent nevoilor noastre.
Fericirea este devenire.

Ce nu as mai face niciodata din iubire

Dupa cateva zeci de ore nedormite, simt ca este cel mai potrivit moment sa scriu articolul pe care ti l-am promis inca de acum fix o saptamana. In ultimul articol postat ti-am marturisit cu toata sinceritatea faptul ca am facut totul din iubire, dar m-am multumit intotdeauna cu putin, iar astazi continui marturisirea mea.

Dupa un trecut dureros, dupa multe experiente in care am iubit cu toata fiinta mea doar pentru ca imi doream sa primesc iubire, dupa iubirile egotice si fortate din trecutul meu, am trait si ziua in care m-am intrebat: Oare chiar am suferit degeaba pana acum? Oare chiar am iubit fara nici un rost?

Raspunsul la cele doua intrebari a venit exact atunci cand ma asteptam mai putin. Am simtit profund tot ce trebuia sa stiu in interiorul meu, cand nici nu mai speram sa inteleg rostul suferintei mele (d)in iubire. Asta era o alta lectie pe care urma sa o invat de la viata: nu suferi niciodata din iubire, ci din lipsa ei fata de tine.

Nu am suferit degeaba. Niciodata nu este degeaba tot ce se intampla, ci totul a avut si are un scop, iar in acest caz scopul a fost unul singur: sa inteleg ce este iubirea de fapt, cum se manifesta si ce transformari poate produce in viata mea

Iubirea de sine lipsea cu desavarsire

Multa vreme am crezut ca oamenii se iubesc intre ei, nu pe ei insisi, ca oamenii trebuie sa se iubeasca intre ei si atat. Am crezut ca a te iubi pe tine este gresit, ca iubindu-te pe tine te transforma intr-un egoist convins si ca iubindu-te pe tine iti pasa doar de propria persoana si pe ceilalti ii tratezi cu inferioritate.

Iubirea de sine da nasterii iubirii din tot si din toate. De la iubirea de sine pornesc toate celelalte iubiri. Sa ma iubesc inseamna sa stiu cine sunt cu adevarat, sa ma respect si sa cred in mine. Sa ma iubesc inseamna sa nu uit ca eu sunt cea mai importanta persoana din viata mea – pe care trebuie sa o tratez ca atare, exact asa cum imi tratezi un prieten: cu respect, incredere, iubire, apreciere. Daca pe ceilalti ii tratezi bine, de ce nu te-ai trata la fel si pe tine?, mi-a zis cineva acum ceva vreme. Nu am stiut nimic din toate astea, dar am invatat totul, gustand din amarul iubirii.

Am invatat de la viata multe, dar si faptul ca raspunsurile la toate intrebarile tale este iubirea. Orice intrebare ai avea, raspunsul este iubirea. Dar vezi sa faci diferenta dintre iubirea egotica si cea neconditionata de nimeni si nimic. Am stiut mereu ca iubind vom fi fericiti, dar nu ne-a spus nimeni si cum sa iubim ca sa traim fericirea.

Viata are lectii la care singur iti dai examen. Si doar atunci cand esti pregatit.

Tare greu am mai inteles ca viata nu ma vrea la pamant, ca ea nu ma vrea nefericita, ci ea doar vrea sa-mi arate cum anume pot fi fericita. Am inteles greu ca trecutul nu este o eticheta permanenta asupra mea, ci doar o calatorie pe care trebuie sa o fac pana la capat, iar la destinatie imi voi lua darul minunat si voi continua sa merg pe drumul fericirii.

Fericirea are o conditie: sa vrei sa fii fericit si sa inveti cum. Cum? Doar fii fericit in prezent. De restul se ocupa altcineva. Cum, mai exact? Fara sa astepti fericirea, ci doar sa o traiesti. Si adevarul este ca poti trai fericirea invatand continuu despre fericire. Fericirea nu este altceva decat iubirea fata de tine si fata de ceilalti.

Viata are lectii pentru tine, ea nu te impiedica niciodata. Eu sunt cea care s-a clatinat mereu din cauza neincrederii. Am fugit de viata, de lectiile ei, deci am stat departe de fericire si de iubire. Si ca sa vezi: fugind de viata, am fugit mereu de tot ce imi doream mai mult in viata asta

Nu ai cum sa cunosti iubirea neconditionata daca nu o „testezi” pe cea egotica.

Asta este concluzia. Ca sa stii ce este bine, cum este bine sau cum iti este bine, trebuie sa vezi si cum este atunci cand este rau, cand ti-e rau.

Nu ai cum sa stii ca iti place sucul natural de mere daca nu il gusti. Asa este si cu iubirea. Nu ai cum sa inveti daca nu te dai cu capul de perete. Nu ai cum sa intelegi daca nu experimentezi. Despre iubire nu inveti din auzite, ci poti invata traind-o.

Iubirea egotica este atat de dulce la inceput, iar pe masura ce trec zilele, se amaraste, caci intervine pelinul – asteptarea, nerabdarea si lipsa increderii.

Da, am facut totul din iubire si m-am multumit si cu putin, dar stii de ce? Pentru ca doar asa am invatat si ce anume si cat anume merit de la viata – nu pentru bogatie, ci pentru iubire. Da, am facut totul din iubire si m-am multumit cu putin, dar daca nu se intampla asta, eu nu deveneam asta dependenta de independenta, nu-mi mai doream independenta.

Din iubire, dar nesustinute de iubirea neconditionata

Daca in trecut am facut totul din iubire, astazi stiu sigur ce anume nu as mai face niciodata din iubire. Nu regret nimic, dar am inteles faptiul ca exista cateva lucruri si actiuni pe care nici cea mai mare iubire nu le va sustine aproape niciodata.

Din iubire nu se sufera, nu se plange, nu se conditioneaza. Din iubire, se iubeste.

Exista situatii in care iubirea nu inseamna sa faci sau sa retii, ci dimpotriva, inseamna sa nu faci nimic, sa nu spui nimic si sa nu retii pe nimeni si nimic in viata ta daca nu este spre cel mai mare bine al tau.

Am invatat de la viata ca daca iubesti neconditionat, nu simti nevoia de control, nu vrei sa influentezi nimic si pe nimeni si nu-ti doresti nimic altceva decat binele din situatii sau a celui pe care il iubesti atat de mult.

Ce nu as mai face niciodata din iubire?

Nu as mai face, dar am facut si am constientizat ca binele si frumosul il simti si il vezi atunci. Apoi dispare totul si te simti neimplinit. Eu ma bucur ca am experimentat, ca am facut totul din iubire, ca sa constientizez ce anume nu imi aduce fericirea si nu ma face sa traiesc in iubire pura.

1. Nu as tine pe nimeni cu forta in viata mea
Si nici nu stau mereu cu frica sa nu pierd pe cineva. Toti cei care vor sa faca parte din viata mea, stiu unde este intrarea si mai stiu ca nu are nimeni interzis. Poti intra, stai cat vrei si pleci cand vrei fara nici un fel de problema. Explicatiile nu sunt necesare, caci libertatea este cel mai frumos cadou pe care il am si pe care pot sa-l ofer.

2. Nu mi-as dori sa schimb parerea nimanui
A crede in adevarul tau si in faptul ca ai dreptate, nu inseamna sa ti se dea dreptate. Fiecare are adevarul si dreptatea lui, iar atunci cand am inteles ca totul depinde de perspectiva, nu mi-am mai dorit sa impun sau sa insist cu adevarul meu, cand fiecare are propriul adevar care ii creioneaza viata.

3. Nu mi-as dori sa schimb pe nimeni
Caci nici eu nu mai pot fi alta decat sunt. Nu poti iubi pe toata lumea, nu poti fi de acord cu toata lumea, dar poti sa faci un singur lucru care sa faca diferenta, care sa dea calitate vietii tale: sa accepti pe toata lumea si sa iei de la fiecare tot ce este mai bun si inaltator pentru tine.

4. Nu as masca adevarul, nu mi-as ascunde si nu as fi altcineva
Doar pentru a da bine in fata celorlalti, pentru a fi acceptata si apreciata de cei din jur. Nu vreau o imagine falsa. Nici pentru mine, nici pentru ceilalti. Prefer sa fiu eu si sa fiu acceptata pentru cine sunt si ceea ce sunt. Stiu ca nu pot fi iubita, acceptata si apreciata de toata lumea, ar fi culmea, dar nu traiesc cu o imagine, ci sunt eu in orice situatie si in orice imagine pe care cred ca o au ceilalti despre mine, caci orice imagine ar avea, aceasta vorbeste despre ei, nu despre mine. Cine ma accepta bine, cine nu ma poate accepta. Asta e! Traiesc si fara acceptul lor.

5. Nu as conditiona nici o relatie
Relatiile cu cei din jur este libera. Ea exista pentru binele nostru superior, al tuturor celor implicati, nu doar pentru satisfacerea nevoii sau a asteptarii pe care am proiectat-o asupra celuilalt.

6. Nu as cere dovezi de iubire
Insasi relatia cu celalalt este o dovada clara, necesara si suficienta. Nu mai este nevoie de nici o dovada in plus. Faptul ca exista in viata mea si exist in viata celuilalt, este cea mai mare dovada de iubire, afectiune si pretuire. Tot ce traim, dezvoltam si cunoastem in cadrul acestei relatii este iubire.

7. Nu m-as identifica niciodata cu parerea sau imaginea celuilalt despre mine
Nu as suferi din cauza unei imagini false, caci cel ce ma critica si imi creioneaza imaginea pe baza de „Laura este…”, nu stie nici cine sunt si cu atat mai putin cum sunt eu cu adevarat. Caci tot ce se pune dupa „este”, te reprezinta. Cand spun „Eu sunt…”, tot ce spun dupa „sunt” ma reprezinta.

Iubirea te invata despre iubire, iubind. Iubirea te invata cum sa iubesti ca sa fii cu adevarat multumit si cum sa te bucuri de iubire in orice situatie. Nu conteaza ce sau pe cine iubesti, ci modul cum iubesti. Nu ai nevoie de motive, dovezi sau rasplata ca sa iubesti, iubirea este sentimentul. Si tot ea este motivul.

Sursa: http://lumealaurei.ro