Va multumesc mult dragi prietene pentru vizita si sustinere.
Am reusit sa imi indeplinesc dorinta pentru acest an, chiar daca
randul de diagrame este mai mic - am reusit sa cos toate punctele - eu zic ca fidel. Fotografia de control ma contrazice putin.

Povestea gargaritei Lina insoteste episodul prezentat:
Lina rămase un timp nemișcată, respirând liniștea locului. Dar, deodată, o bătaie ușoară în aer — ca un clinchet fin — tulbură atmosfera. Nu era luminița verde, care acum se stinsese complet. Era ceva nou.
Un foșnet scurt, ca și cum un ghem mic de vânt ar fi trecut prin frunziș. Lina își ridică privirea. Între două ramuri de sălcie, un punct strălucitor se mișca în zigzag, ca o scânteie jucăușă.
Scânteia coborî, lăsând în urmă o dâră subțire, luminoasă, ca un fir de cometă. Lina simți un mic fior de curiozitate amestecat cu emoție.
Regina rosti calm:
— Nu te teme, Lina. Uneori, grădina răspunde celor care o privesc cu sufletul deschis. Pare că vrea să-ți arate ceva.
Scânteia se apropie ușor, apoi se opri chiar în fața Linei, palpâind ca o inimioară de lumină. Apoi porni încet, plutind deasupra potecii, ca și cum o invita s-o urmărească. Lina, desigur, nu rezistă.
Cu pași mici, aproape fără zgomot, o urmă. În fața ei, poteca devenea tot mai îngustă și mai umbrită. Ramurile se îndoiau, formând un arc natural, ca o poartă verde.
Când trecu prin ea, un sunet nou se auzi: o șoaptă limpede, răcoroasă… apa curgând.
Lina ridică privirea și înțelese. Ajunsese într-un loc pe care nu îl mai văzuse niciodată: un izvor ascuns. Apa ieșea dintre două pietre lucioase, curgând în fir subțire, apoi picurând într-un ochi de apă mic, perfect rotund, ca o oglindă de cristal.
În jurul izvorului, totul era diferit. Frunzele aveau o nuanță mai intensă, ca un verde nemaiîntâlnit. Pietrele erau netede, rotunde, ca și cum fusese șlefuite de timp și lumină. Iar pe suprafața apei pluteau trei petale albe, strălucind slab, ca lumina lunii — deși era zi.
Lina se apropie cu un fel de reverență instinctivă. Apa era atât de limpede încât vedea fiecare fir de nisip de pe fundul ei. Când își împinse ușor aripioara deasupra, un cerc perfect de unde se răspândi lin pe suprafață.
Scânteia luminoasă se opri pe o ramură mică, tremurând. Și atunci Lina observă ceva: undele de pe apă formau un model. Nu erau simple cercuri — erau linii delicate, ca niște trasee. Trasee care duceau spre…
— O hartă… șopti Lina cu uimire.
Regina ajunse lângă ea și privi și ea apa.
— Izvorul acesta… nu-l știe nimeni, Lina. Nici măcar eu. Se deschide doar când grădina vrea să arate o cale.
Lina simți cum emoția ușoară se transformă într-un mic fior aventuros.
Pe suprafața apei, liniile se rearanjau într-un tipar fluid, iar unul dintre trasee se lumina puțin mai tare decât celelalte. Ca o invitație. Nu era o chemare grăbită, ci una blândă, curată — ca un secret care te așteaptă fără presiune, dar cu promisiunea descoperirii.
— Crezi că… vrea să mergem pe acolo? întrebă Lina, cu glasul abia mai mult decât o șoaptă.
Regina o privi cu un zâmbet calm.
— Cred că grădina îți arată un drum doar ție, Lina. Dar aventura nu trebuie să fie mare ca să fie frumoasă. Uneori e suficient să faci câțiva pași spre necunoscut.
Lina inspiră adânc, iar lumina izvorului tremurase din nou, ca o aprobare.
Și astfel, într-un colț liniștit al Grădinii Gărgărițelor, începu o aventură mică, delicată — o aventură nu de zgomot și bravură, ci de descoperire, răbdare și frumusețe tăcută.
Lina rămase o vreme nemișcată lângă izvor, privind cum liniile de lumină se disipau încet pe suprafața apei. Nu era nevoie să plece imediat pe vreun drum. Grădina îi arăta că unele aventuri nu încep prin pași, ci prin a privi cu adevărat.
În timp ce stătea acolo, în tăcerea aceea limpede, observă lucruri pe care nu le-ar fi remarcat niciodată dacă s-ar fi grăbit. O libelulă albastră se opri pe o frunză și își ridică aripile translucide, lăsând lumina să le străpungă ca prin vitralii. O bătaie ușoară de vânt făcu iarba să șoptească într-un ritm blând, aproape adormitor. Iar petalele albe de pe apă se mișcau încet, rotindu-se ca niște gânduri calme.
Regina nu spunea nimic. Doar privea și ea. Pentru că uneori, tăcerea este limbajul cel mai adevărat al grădinii.
Lina își dădu seama atunci că frumusețea nu se afla neapărat la capătul traseului, ci chiar acolo, în clipa în care îl descoperea. În felul în care lumina se așeza pe pietre. În liniștea apei. În faptul că se simțea parte din ceva mult mai vast și mai blând decât orice aventură zgomotoasă.
— Cred că asta voia să-mi arate grădina… murmură ea. Nu un drum nou, ci felul în care pot privi lumea.
Regina încuviință încet, cu un zâmbet mic.
— Adevărata descoperire, Lina, nu e despre a găsi un loc secret… ci despre a vedea altfel locurile pe care credeai că le cunoști.
Un val de căldură îi cuprinse inimioara.
În Grădina Gărgărițelor, magia nu era doar în poduri roșii sau în lumini misterioase. Era în răbdarea de a asculta foșnetul vântului. În frumusețea tăcută a apei care curge. În momentele mici care, puse laolaltă, o făceau să se simtă parte din povestea lumii.
Lina se ridică de pe piatra acoperită de mușchi și făcu un pas înapoi pe potecă. Nu pentru că aventura se sfârșise, ci pentru că înțelesese că ea continua oriunde mergea, atâta timp cât avea ochii și inima deschise.
Și astfel, în lumina blândă a dimineții, Lina și Regina porniră încet spre Podul Prieteniei — nu grăbite, nu triumfătoare, ci liniștite, purtând cu ele frumusețea tăcută pe care grădina le-o dăruise.
Iar grădina, în răspuns, foșni ușor, ca o mulțumire.
În zilele care au urmat, Grădina Gărgărițelor a devenit mai vie ca oricând. Magia trezită de Podul Prieteniei nu adusese doar lumină și culoare, ci și o legătură mai puternică între micile locuitoare ale grădinii. Fiecare gărgăriță descoperise ceva nou despre lume, despre ceilalți și despre ea însăși.
Lina, cu inima ei curioasă, înțelesese ceva important: magia adevărată prinde rădăcini acolo unde există prietenie și ajutor. Iar în Grădina Gărgărițelor, acestea erau cele mai prețioase.
Seară de seară, gărgărițele se adunau pe Podul Roșu și își întindeau pânzele de lucru. Acolo, în lumina caldă a apusului, fiecare gărgăriță cusătoreasă își așternea în goblen povestea zilei. Fiecare punct, fiecare culoare era un strop de suflet. Lina cususe un colț de iarbă strălucind în lumină. Alta înfățișase izvorul misterios. O alta pictase în fire subțiri libelule albastre. Iar împreună, toate creaseră goblenuri care spuneau povești despre descoperire, despre răbdare, despre frumusețea tăcută din lucrurile mici.
Comunitatea lor devenise o singură inimă care bătea în același ritm. Se ajutau una pe alta, își împărțeau firele colorate, își țineau aripioarele când vântul se întețea și își ofereau sfaturi atunci când un fir scăpa. Erau unite de pasiunea pentru cusut, dar și de o prietenie ce creștea odată cu fiecare punct adăugat pe pânză.
Podul Prieteniei devenise atelierul lor în aer liber — un loc unde magia se împletea cu munca migăloasă, iar poveștile prindeau formă în fire roșii, verzi, aurii. Iar atunci când cineva privea de departe grupul de gărgărițe cosand în liniște, părea că zeci de stele roșii se apleacă peste o pânză de vis.
Astfel, Grădina Gărgărițelor a rămas pentru totdeauna un colț de lume unde magia nu era doar o scânteie trecătoare, ci o țesătură vie, creată din prietenie, ajutor, curiozitate și dragostea pentru goblen.
Iar Lina, cu aripioarele ei mereu în mișcare, continuă să descopere frumusețea — nu doar în grădină, ci în fiecare fir cusut cu suflet.
Sfarsit!
Imi doresc ca povestea mea, inspirata de goblenul pe care il cos dar si de locul in care
traim, coasem, ne bucuram, v-a facut placere.
Nu am studiat literatura si nu dau viata unor povesti de inalta calitate literara.
Sunt povestioare naive, dar sunt create din sentimente.
Va imbratisez cu drag si va invit sa ma insotiti in calatoriile mele prin Gradina Gargaritelor, sa gasim - impreuna cu goblenurile minunate pe care le realizam, drumul spre locul unde Lina si comunitatea de gargarite isi petrec dupa-amiezele tihnite - spre
Podul prieteniei.