Cum fac, Rodica? Simplu. Impac pe toata lumea.
Nu am fost dorita in familia sotului meu pentru ca eu eram invatatoare, iar el avea studii superioare. Este drept ca am facut o facultate, fara stirea familiei, ba chiar si fara stirea sotului, in timp ce eram deja maritata.
Dar, la inceputuri, cand se strageau rudele la masa, de sarbatori nu nu puteam sa-mi chem si eu parintii, alaturi (interdictie de la socrii si cumnati). Asa ca aveam grija sa fac bucate pe placul fiecaruia. De exemplu, mama-soacra adora supa. Tata-socru, ciorba de burta. Cumnatul, puiul umplut. Cumnata mea, cozonacul. Sotul meu, cartofi umpluti cu branza. Pentru fiecare gateam cate putin si pe masura ce le puneam pe masa, puneam cate putin din fiecare si in sufertasele de pe servante, pregatite din vreme. Le-am explicat ca le duc parintilor mei ca sa para ca au stat la masa cu noi. Si chiar le duceam, dupa plecare lor si dupa ce puneam toate la loc. Ma urcam in penultima rata din acea zi, ajungeam la tara, alergam pana acasa la ai mei, ii sarutam si le inmanam bunatatile, iar ei imi puneau in brate sacose cu bunatatile lor. Ma ducea bietul tata pana la autobuz, tot intr-o fuga sa prind ultima cursa catre oras.
Cand mi-am serbat ziua mea, mi-am chemat parintii si le-am pregatit mancarea lor preferata. Am procedat la fel si, seara, de mana cu sotul meu, am colindat cu sufertasele in mana pe la socrii, cumnati si nepoti.
Cred ca au simtit ce trebuia sa simta pentru ca mama-soacra, inainte de proxima sarbatoare din familie, mi-a sugerat ca ar trebui sa ii invit si pe cuscrii (adica pe parintii mei).
Atunci, sotul meu mi-a spus, ceea ce mi-ai scris si tu: Nu stiu cum faci, dar reusesti sa multumesti pe toata lumea.

P.S. Nu le-am purtat niciodata ranchiuna socrilor si cumnatilor mei, in ciuda tuturor sicanelor de care am avut parte.

Bica, parca ma vad pe mine in povestea ta.
Diferenta? Eu am fost mai dura, iar sotul mi-a fost alaturi.

Ma bucur atat de mult ca am descoperit acest forum, deoarece pe zi ce trece realizez cat de multe am de invatat de la voi. Sunt convinsa ca aceste experiente ale voastre ma vor ajuta in viata, daca voi fi pusa in fata unor astfel de situatii.
Va multumesc.

Georgeta, imagineaza-ti o tarancuta ca mine, in oras strain, deja maritata si deja repudiata de familia sotului meu. Singura printre straini cu prietene putine (cateva colege de la scoala), stand in casa oferita de socrii. Ma simteam ca o musca asezata pe mierea de albine a altuia. Umblam in varful picioarelor, munceam cat cinci femei de la oras, iar sotul meu nu ma vedea decat pe mine. Eram fericita, dar si cu inima de iepuras, ca ceva o sa strice ordinea. Nu m-am vaitat niciodata sotului meu referitor la sicanele celor din familia lui. Nu mi-ar fi placut sa il stiu suparat din cauza familiei sale si nici sa ma considere pe mine of-ul lor. Am tacut si mi-am urmat cu tenacitate planurile mele de chinez invatat cu picatura de apa ce roade stanca, in ani.
Am reusit prin eforturi mari sa-mi termin facultatea, sa-mi cresc si copilul singura, fara ajutorul socrilor, sa fac un cuib placut din apartamentul pe care l-am primit prin repartitie, sa-mi tin serviciul, dupa inima mea, sa fac scoala de soferi, dar si sa mentin armonia din casa noastra.
De cand eram adolescenta, am tinut un jurnal in care imi scriam trairile mele, zilnice. Am continuat si dupa ce m-am maritat sa scriu in jurnal, cu fereala, ca sa nu vada sotul meu.
La un sfarsit de an scolar, fetita noastra (avea in jur de 4-5 ani) era prea bolnava ca sa indraznesc sa o iau cu mine la serbarea cu copiii la scoala si atunci a ramas cu sotul meu. Aveam sa aflu cand am ajuns acasa ca ea, vazandu-l pe tatucul ei apatic, a scos jurnalul meu si i l-a pus pe brate. Mana lui Dumnezeu! Cand m-am intors, sotul meu m-a socat. S-a asezat in genunchi si mi-a sarutat mana. Citise jurnalul meu. Cred ca acela a fost momentul cand Domnul mi-a inapoiat tot ce facusem eu pentru el, pentru familia lui, pentru casa noastra.
De atunci sotul meu s-a schimbat, devenind umbra mea. A ajuns sa se inteleaga mai bine cu rudele mele decat cu rudele lui. Pentru a putea face ceva din ce ne cereau rudele lui, trebuia sa ma rog de el si sa insist. Nu am profitat vreodata de faptul ca in el s-a produs o ruptura vizavi de ai lui si bine am facut. Nu mi-as fi iertat niciodata sa o fi ranit pe cea care l-a nascut, crescut si educat pe cel ce imi este sot.
Ca socrele fetelor sunt parca mai viespi, le inteleg. Nici o fata nu se poate ridica, din punctul lor de vedere, la inaltimea baietilor lor si oare nu este adeavarat? Nu asa m-am simtit si eu, atunci cand sotul meu mi-a cerut mana?
De un lucru sunt insa mandra. Nu mi-a fost niciodata rusine cu parintii mei ce au purtat pana tarziu portul popular, atunci cand veneau la oras.
Ei, amintiri, amintiri...
Pe atunci eram o codana cu cozi groase cat bratul meu. Astazi am fost la coafor sa imi tund parul scurt pentru ca a inceput sa cada.

Bica, iti multumesc pentru ca ne impartasesti putin din viata ta, dupa parerea mea, ai avut o rabdare de fier si te admir pentru acest lucru.
Eu nu sunt asa rabdatoare, desi aici unde sunt si eu a trebuit sa trec cu vederea multe sicane din partea familiei sotului, sot cu care desi am reusit impreuna sa ridicam o afacere importanta, sa ajungem departe cum se spune, sa avem doi copii minunati si tot ce ne-am dorit, tot nu pot sa-i multumesc cu nimic, tot nu ma " inghit", cum se spune.
Dar asta e, Dumnezeu le vede pe toate si cata vreme noi avem constiinta limpede, totul este bine.
Sa ai o zi frumoasa!

Dana, imi imaginez ca nu esti rabdatoare. Esti o generatie care se grabeste, dar probabil ca exista un motiv pentru care fiecare generatie este diferita.
Sa nu le porti ranchiuna. In rest, bucura-te in fiecare clipa, de realizarile voastre.

Sa iti traiasca cele doua bijuterii!

Bica, cred ca genetic suntem programati sa fim diferiti, iar tu au fost sa fii o inteleapta la orice varsta. Te admir mult si iti spun sincer ca atunci cand vad numele tau pe forum, intru sa mai invat o lectie de viata de la tine.

Pentru tine, un model de viata frumoasa, de armonie si de intepciune:

Bica, iti multumesc pentru urarile de bine!

Dragele mele, Gargarite,

Am intrat cat sa va spun ca nu ma mai multumesc pe mine.
Stau si ma intreb daca fiecare suntem genetic programate sa nu ne mai oprim. Eu nu am nici o sansa sa spun stop.
De mana cu Mariuca merg si fac cumparaturi, achit facturi si cutreier orasul pentru te-miri-ce fleac ce trebuie gasit neaparat. Acum am o problema cu bratele rabatabile de la o canapea, drept pentru care, zilnic, iau magazinele din alt cartier la verificat, poate gasesc dispozitivul ce ma intereseaza.
Merg la tara si ingrijesc de casa batraneasca ce este si casa de vacanta pentru mine, Bicu si Mariuca. Daca am spoit peretii, am vopsit stoleria, am stat cu mesterii ce au inlocuit acoperisul, am facut si gradina, - si cea de zarzavaturi si cea de flori.
Bicu ingrijeste de gradina (de la marginea orasului) unor tineri ce sunt in Italia. Ei se bucura o luna de ea, dar noi ne bucuram de roadele muncite de noi, tot sezonul.
Cum Bicu are probleme cu picioarele, eu il suplinesc si in lupta cu buruienile, la copilit si la pus tutori la legume, in gradina de la oras.
Ajung franta acasa unde ma asteapta rufe de spalat sau de calcat si mancare de facut, obligatoriu, zilnic.
Copiii vor sa facem concediul impreuna, undeva intr-o statiune in Elvetia. Ma roaga sa-l conving pe Bicu care nu este de acord. Tot ei mai vor sa le-o aducem pe Mariuca ca sa nu mai fie nevoiti sa ajunga in Romania, ci sa ne intalnim direct in Elvetia.
Sotul meu are o interventie pe inima si nu are indicat zborul cu avionul.
Bicu este dispus a ma ajute in toate, dar eu nu sunt de acord. Decat sa il stiu, Domane, fereste, in mormant, ma oblig sa par puternica si gata de facut toate in locul lui.

V-am scris toate cate le fac eu intr-o saptamana.

Ramane un mare semn de intrebare pentru mine. Nu sunt eu capabila sa gestionez activitatile sau am prea multe?
Nu as vrea sa spun ca aceasta nemultumire de mine mi se trage de la varsta, ca tare nu m-as simti bine in pielea mea, desi, recunosc, nu mai imi place sa conduc masina ca altadata si nici sa cutreier orasul la picior, cu Mariuca dupa mine. Este soare puternic (azi am simtit ca ma sufoc) si nu imi pot permite sa tin un copil in arsita mult, asa ca fac popasuri in magazine, des,
cat temperatura corpului ei mic sa se regleze.
Astazi, la intoarcerea acasa, mi-a spus ca o dor piciorusele. Nu am avut incotro, am luat-o in brate pana la prima cofetarie, din drumul meu.

Voi cum reusiti sa mai aveti timp de goblenat si de intrat in aceasta gradina?

Bica, nici nu iti inchipui cat de mult te inteleg. Eu uneori am impresia ca imi lipseste o zi a saptamanii, undeva intre vineri si sambata, cand simt ca se aglomereaza tot ceea ce am vrut sa fac in timpul saptamanii si nu am reusit.
Traim vremuri care se deruleaza totul repede, repede, totul trebuie facut "acum" sau "azi" si nu "maine" sau "mai tarziu". Si chiar si asa, tot nu suntem multumite, din pacate.
Eu ajung seara sfarsita de oboseala, mai ales acum cu caldura pe care nu o suport, iar gandidu-ma la ziua care a trecut, imi dau seama ca am facut doar rutina cea de toate zilele: desteptarea, incalzit biberon, dat cu aspiratorul, schimbat, asezat la joaca, schimbat din nou (ca asa se intampla vesnic), fac de mancare pentru pranz, pregatesc mancarea pentru Dario, ii dau sa manance, mancam noi, spal vasele, schimb baiatul, strang jucariile, il pun la somn, asez prin casa, o ora pun mana pe goblen, se trezeste Dario, ii dau sa pape din nou, il schimb, iesim afara, preagtesc cina, mananca Dario, mancam noi, spal vasele si pe urma ajung si eu in fata calculatorului. O dupa-amiaza pe saptamana calc rudele, spal rufe doar sambata, iar vinerea dimineata fac curat in casa. Eu zic ca tare putine zile mai are saptamana, nu-i asa?

P.S. Sper ca nu v-am plictisit.