Casa amintirii

E casa amintirii o casa cu pridvor,
Cu brane si chilimuri pe incaperi zidite,
In drumul catre dansa tin straja dreapta plopii,
Si in pereti icoane de morti batrani vegheaza:
Stramosi din alta vreme de cari, uitand de jocuri,
Copii, ne-apropiaram privind cu ce sfiala
La fetele lor sterse de sfinti in manastiri.
In casa amintirii nu-i astazi si nu-i ieri,
Caci orologiul vremii a incetat sa bata,
Si clipa netraita a inghetat pe el.
Dar prin iatac adesea te-apuca si te fura
Miresmele cosite cu florile de fan
Pastrate sub racoarea panzetului de in.
Si, seara, pe divane in linistite-odai
Tot mai pogoara cantec si zumzanit de struna
Ca de pe alauta plapandelor visari,
Cand, in apus de soare si rasarit de luna,
Simtim zadarnicia intailor uitari.
Raman aceleasi toate, si somnul fara zbucium
Il dorm sub coperisul aceluiasi trecut.
Stafie, trece gandul prin casa mea straveche
Sub raza calauza a visului tacut...
Si inchizand in urma odaile straine,
M-am dus, m-am dus in lume, cu-atatia morti in mine.

Autor: Ion Pillat

Mamei

Dulce mama, luminoasa vietii mele calauza,
Tu, a carei umbra sfanta o evoc la orice pas,
Dac-as sti ca al tau suflet ar putea sa ma auza
Plangerilor mele toate intr-un tipat le-as da glas.
Imi spuneai odinioara, mangaindu-ma pe frunte:
E frumoasa poezia, dar te lasa nemancat.
N-ascultai a ta povata, fiindca poate si-un graunte
De mandrie inmuiase glasul tau cand m-a certat.

Si cu inima de mama iubitoare, care stie
Sa-ntrevada viitorul, iti placea sa ma privesti
Stand pe ganduri noaptea-ntreaga, sa cioplesc o poezie
Faurita spre marirea limbii noastre romanesti.
Pentru mine pastrai toate mangaierile de mama.
Cand eram copil, la patu-mi vegheai noptile tarziu,
Uitai boala, somnul, toata dureroasa vietii drama,
Ca sa spui povesti cu zmeii rasfatatului tau fiu.
Socoteai c-o sa m-astepte toate gloriile-n lume,
Nu era ca mine altul. O fecioara de-mparat
Trebuia sa ma iubeasca. Si-auzind doar al meu nume,
Chipul tau cel trist d-odata s-arata mai luminat.
Si-am crescut, ca si toti fratii, in iubire si credinta.
Prunc, hranitu-m-ai cu lapte de la sanul tau cel sfant.
Tanar, ai sadit in gandu-mi a virtutii constiinta
Si, poet, mi-ai pus in suflet inspirare si avant.
Tu, ce-n visul tau de mama, ma vedeai atat de mare!
Dac-ar fi din cer asupra-mi ochii blanzi sa ti-i cobori
Si-ai vedea cat plang si sufar si ce sunt, ai fi in stare
De durere si de mila inc-o data sa mai mori...
Te-ascultai, si fruntea mandra mi-o naltai intotdeauna,
Nici prostiei, nici maririi nevoind sa mi-o-ncovoi.
C-un sarcasm si cu un zambet de-am stiut sa-nfrunt furtuna,
Iata-ma cu ghete rupte prin zapada si noroi.

De-am iubit, la pieptu-mi dansa n-a vrut capul sa si-l culce,
Dar nici eu n-am plans cersindu-i mana alba de copil,
Ci, privind-o cu durere, intr-un cantec trist si dulce
Am inchis pentru vecie nestatornicu-i profil.
Peste fata mea lasat-au anii urma lor adanca.
Am iubit macar? Sau poate avui timpul sa traiesc?
Totusi pe mireasa alba o astept si astazi inca
Si, vazand ca prea-ntarzie, plang, simtind ca-mbatranesc.
Unde-i, mama, -nvingatorul ce vedeai cu drag in mine?
Poate dulcea ta iubire m-a-nvatat sa fiu copil,
Si-am ramas copil si astazi, pe cand corpul e in mine
Ca palatul unui rege mort de veacuri in exil.
Dar pe pragul cartii-n care vin de scriu a vietii drama
Amintirea ta pioasa ma-ngenunche si-o slavesc;
Si rupand din al meu suflet acest planset il urzesc
Ca sa poarte al tau nume, printre veacuri, scumpa mama!
1904, noiembrie, Piatra N.

Autor: Cincinat Pavelescu

De ce-ai fi trista?


Mi-ai fost aproape-ntotdeauna,
De nimeni si nicicand umbrita.
Norocul cerului e luna,
Norocul meu esti tu, iubito.
Te stiu de cand ca o zambila
Cresteai sub cer de primavara.
Erai frumoasa si copila
Frumoasa-ai fost si domnisoara.
De ce-as fi trist,
De ce-ai fi trista?!
Eu drag iti sunt, tu draga mie.
Dea Domnul si copiii nostri
Asa de fericiti sa fie!
Eu vad tristetea cum colinda
Prin dureroasa ta privire
Si vad, iubito, in oglinda
Cum zmulgi din par albite fire.



Iubita mea si-a mea comoara,
Nu mai fi trista chiar de-i toamna.
Frumoasa-ai fost si domnisoara,
Frumoasa ai ramas si doamna.
Te-albeste prima nea usoara,
N-o tainui pe sub naframa.
Frumoasa-ai fost si domnisoara
Si mai frumoasa esti ca mama.
Te bucura si nu fi trista,
Asa sunt toate randuite.
Frumoasa este orice varsta,
Un dar ce Domnul ni-l trimite.


Autor: Grigore Vieru

O poezie care imi place foarte mult:

Ultima oră - de Ion Minulescu

lui Horia Furtună

La Circ...
Un accident banal –
Un acrobat,
Un salt mortal
Şi...
Acrobatul nu s-a mai sculat...

Alămurile din orchestră au tăcut,
Iar clovnii din arenă au ţipat...
Dar publicul din staluri n-a crezut
Că poate fi şi-un accident adevărat
Şi-a fluierat...
Zadarnic –
Mortul n-a mai înviat...

Păcat de el!...
Era un tânăr acrobat frumos,
Cu corpul tatuat de sus şi până jos,
De care publicul se minuna,
Când îl vedea-ndoit ca un inel,
Sau când pe bara fixă se-nvârtea
Ca o morişcă de cafea
Cu balerina lângă el!...

Dar balerina nu-l iubea!...

Povestea lui?
Hm!...
Povestea mea –
A mea,
A ta
Şi-a altora!...

Acelaşi accident de circ, banal...
O zi relâche,
Şi-apoi, la fel,
Cu-aceeaşi balerină lângă el,
Alt acrobat...
Alt salt mortal!...

Din volumul „Strofe pentru toată lumea” 1930

Ultima scrisoare
(Mihai Beniuc)

Sfarsitul a venit fara de veste.
Esti fericita? Vad ca porti inel.
Am inteles, voi trage dunga peste
Nadejdea inutila. Fa la fel.

Nu, nici un cuvant, nu-mi spune ca-i o forma.
Cunosc insemnatatea ei deplin.
Stiu, voi aveti in viata alta norma.
Eu insa-n fata normei nu ma-nchin.

Nu te mai cant in versuri niciodata,
Mai mult in drumul tau nu am sa ies.
Nu-ti fac reprosuri, nu esti vinovata
Si n-am sa spun ca nu m-ai inteles.

A fost desigur, numai o greseala.
Putea sa fie mult - nimic n-a fost.
In vesnicia mea de plictiseala
Tot nu-mi inchipui ca puneai vreun rost.

Si totusi, totusi, cateva atingeri
Au fost de-ajuns sa-mi deie ameteli.
Vedeam vazduhul fluturand de ingeri,
Lumina-n noaptea mea de indoieli.

Cand degete de Midas am pus, magic,
Pe frageda fiinta-a ta de lut,
Simteam in mine murmurul pelagic,
Al sfintelor creatii de-nceput.

Vedeam cum peste vremuri se inalta
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalta
Si-ngenunchiate randuri, submisiv,
La soclul tau dumnezeiesc asteapta
Sa le intinzi cu zambet linistit
Spre sarutare adorata dreapta
'Nainte de-a se sterge-n infinit.

O, de-am fi stat alaturi doar o ora,
Ai fi ramas in auriul vis
Ca o eterna, roza, aurora
De neinteles, de nedescris.

Ireversibil s-a incheiat povestea
Si nici nu stiu de ai sa mai citesti
Din intamplare randurile-acestea
In care as vrea sa fii ce nu mai esti.

N-am sa strivesc eu visul sub picioare,
N-am sa patez cu vorbe ce mi-i drag.
As fi putut sa spun: "Esti ca oricare",
Dar nu vreau in noroaie sa ma bag.

De-ar fi mocirla-n jurul tau cat haul,
Tu vei ramane nufarul de nea
Ce-l oglideste beat de pofte taul
Ce-l tine, candid, amintirea mea.

Vei fi acolo pururi neintinata,
Te voi iubi mereu, fara cuvant,
Si lumea n-o sa stie niciodata
De ce nu pot mai mult femei sa cant.

Acolo, sub lumina de mister,
Scaldata-n apa visurilor, lina,
Vei sta, iubita, ca-ntru-un colt de cer
O stea de seara blanda si senina.

Iar cand viata va fi rea cu tine,
Cand or sa te improaste cu noroi
Tu fugi in lumea visului la mine,
Vom fi acolo, singuri, amandoi.
Cu lacrimi voi spala eu orice pata,
Cu versuri nemaiscrise te mangai.
In dulcea lor cadenta leganata
Te vei simti ca-n visul tau dintai.

Iar de va fi, cum simt mereu de-o vreme,
Sa plec de-aicea, de la voi, curand,
Cand glasul tau vreodata-o sa ma cheme,
Voi reveni la tine din mormant.

Iar de va fi sa nu se poata trece
Pe veci pecetluitele hotare,
M-as zbate-ngrozitor in tarna rece,
Plangand in noaptea mare, tot mai mare.

Este formidabila aceasta poezie recitata de Florian Pitis. Dumnezeu sa-l ierte.

Tristeti provinciale

Tristeti de dupa-amezi ploioase
Si de nostalgice obsesii,
Cand stai cu storurile trase
Si-astepti sa vie ora mesii...
Tristeti de strazi pustii si mute,
Cu ziduri vechi si cu fatade
De edificii cunoscute
In care nu stii cine sade...

De domicilii spatioase
Cu flori la geam si cu salon,
Din care pe la ceasul sase
Auzi urland un gramofon...
Tristeti adanci de guvernante
Ce nu stiu bine romaneste
Si de flasnete ambulante
Cu papagal care ghiceste...
De cartiere suferinde,
De usi cu lacate-n verigi
Si de dugheana care vinde
Fitil de lampa si covrigi...
Tristeti de goarna funerara,
Melancolii de catelusi
Uitati de cineva pe-afara
Sa scheaune pe langa usi...
Tristeti romantice de fata
Cu nasul lung si demodat,
Si de odaie mobilata
In care-a stat un magistrat...
Tristeti adanci de pui de mata
Zvarliti pe undeva, prin scai...
De copilas urat, de tata,
Uitat de maica-sa-n tramvai...
Tristeti de garduri invalide,
De porti iesite din tatani,
De doici care-au ramas gravide
Si-acum li-i frica de stapani...

De ordonante fara leafa
Si de trasura cu un cal
Si cu scapetul ras la ceafa...
Tristeti de balci provincial,
De panorami, cu-o ferestruica
Si cu-o maimuta roasa-n dos,
Ce-ar semana cu domnul Duica
De-ar fi oleaca mai frumos...
Tristeti de cioara-mbatranita
Ce sta asa, pe-un varf de pom,
Si de fantana parasita
In care s-a-necat un om...
Tristeti pustii, molipsitoare...
De ce ma urmariti mereu
Si, fie ploaie ori ninsoare,
Va tineti scai de capul meu?...

Autor: Demostene Botez

Gandacelul

De ce m-ai prins in pumnul tau,
Copil frumos, tu nu stii oare
Ca-s mic si eu si ca ma doare
De ce ma strangi asa de rau?

Copil ca tine sunt si eu,
Si-mi place sa ma joc si mie,
Si mila trebuie sa-ti fie
De spaima si de plansul meu!

De ce sa vrei sa ma omori?
Ca am si eu parinti ca tine,
Si-ar plange mama dupa mine,
Si-ar plange bietele surori,

Si-ar plange tata mult de tot
Caci am trait abia trei zile,
Indura-te de ei, copile,
Si lasa-ma, ca nu mai pot!...

Asa plangea un gandacel
In pumnul ce-l strangea sa-l rupa
Si l-a deschis copilul dupa
Ce n-a mai fost nimic din el!

A incercat sa-l mai invie
Suflandu-i aripile-n vant,
Dar a cazut in tarna frant
Si-ntepenit pentru vecie!...

Scarbit de fapta ta cea rea
Degeaba plangi, acum, copile,
Ci du-te-n casa-acum si zi-le
Parintilor isprava ta.

Si zi-le ca de-acum ai vrea
Sa ocrotesti cu bunatate,
In cale-ti, orice vietate,
Oricat de far-de-nsemnatate
Si-oricat de mica ar fi ea!

Autor: Elena Farago

Deea, de cate ori citesc aceasta poezie a Elenei Farago, imi picura o lacrima in inima.
Pupici mari si mici pentru acest topic.

Gina, intradevar este o poezie foarte frumoasa, dar in acelasi timp foarte trista.
Pupici