Robotica ne era dor de tine. De felul tau de a scrie, de a povesti.
Te imbratisez.

Cosmina, nu ma admira ca nu este decat o scama de moment. Am observat masca, in cautare de altceva si am vazut ca este la limita cu termenul. De altfel si pensula a fost tot improvizatie de moment.

Ia-te mana cu Admina. Si ea, tot cu dreptul. Si tot cu genunchiul.
De luni, iar sunt la dieta. De obicei, dieta ma tine cam pana joi, vineri.

As povesti, as povesti, dar nu ma lasa mintea mea isteata ce zboara dupa o partitie de un terra. Nu prea stiu cu ce se mananca, dar nu vrea si pace sa se imparta cum ii comand eu. Eu stiam ca terra inseamna pamant, dar vad ca este si unitate de masura la harduri.
Adica, la greu...

Ii vii tu de hac.
Multiplii = kilo, mega, giga, tera. 1 tera = 1 000 giga, parca. Sper sa nu fi dat cu bata in balta.

Ai reusit sa dai de cap cu terra? As vrea sa te pot ajuta, dar nu prea stiu cum. Am vorbit cu sotul meu si mi-a zis:

1 terra are 1024 de GB, dar la HDD, 1 terra nu inseamna 1024 gb pentru ca producatorii considera in acest caz 1 MB = 1000 Kk, nu 1024 KB.

De cateva zile aud peste tot: A inceput Bachus, Este Bachus, A venit Bachus. Fiind duminica, mi-am zis ca merita sa fac o plimbare sa vad ce a adus Targul Bachus in Focsani, mai ales ca parintii mei au insistat sa ajunga si ei, acolo.
Am dat nas-in-nas cu un frig patrunzator ce musca. Parcurgand impreuna cu mama (tata a ramas sa deguste un porumb fript in spuza) standurile, am ajutat-o sa-si cumpere cateva lucruri, foarte trebuinciose, cum le-a numit ea si anume: doua perechi de ciorapi flausati (maron ca sunt mai frumosi la culoare), un castron din ceramica (incapator si deschis la culoare ca nu prea mai vad eu pana in fundul lui), o pereche de pantaloni din melana (ceilalti s-au rupt), doua halvite cu nuca (ca de mult timp nu am mai mancat). Observatiile din paranteza apartin mamei mele.
Cum, nimeni nu avea si o sacosa, la vanzare, umblam cu toate produsele cumparate, in mana. Am profitat de momentul in care mama proba (sa vada si ea cum este) o caciula de blana (la nerusinatul pret de 140 lei) si mi-am aranjat frumos pantalonii de melana ai mamei in jurul gatului pe post de fular. Am atentionat-o sa-mi aminteasca sa ii dau fularul inapoi cand ajungem acasa. Distrata, mi-a raspuns ca nu trebuia sa ii cumpar fular ca are unul bun.
Ne-am continuat plimbarea prin targ si, in ciuda frigului, am achizitionat si trei vase cu crizanteme, niste exemplare uriase la pretul de 10 lei bucata.
In final, mi-am condus parintii acasa la ei si inainte de a urca in bloc, i-am inmanat mamei fularul. S-a uitat uluita si apoi am ras amandoua, de pe mine, ma dor si acum coastele.

Cosmina si Alexa: terra l-am faramat, in aceeasi zi in mai multe bucatele si acum este ascultator ca un mielusel. Multumesc mult pentru grija.

Ai un stil tare placut de a reda firescul.

Sunt de acord cu Doruletz.
Redai asa de bine de pot jura ca am fost si eu cu voi.

Te-ai gandit vreodata sa scrii?

Adica... sa iei o foaie de hartie si sa-ti lasi gandurile sa fuga din varful creionului?
Exista o curgere lina in ceea ce povestesti tu, ca nu te mai saturi citind. Parca imi pare rau ca se termina pasajul si m-as intoarce sa o iau de la capat. Mi-ar placea sa citesc un jurnal de calatorie de-al tau (daca ti-ar veni ideea). Cred ca ar fi genul pe care nu-l lasi din mana si dupa aceea ai putea jura ca ai fost acolo. In calatorie.
Mie imi place mult sa citesc...si sa cos goblen...si gradinaritul - mai ales florile- si-mi plac si animalele...dar timpul imi cere un tribut prea mare pentru a le putea face pe toate.

Tu pictezi frumos cu cuvinte, simti placut miresme de flori si transmiti minunat sentimente si trairi.
De aceea imi permit, trebuie sa-mi permit a incarca bateriile (uneori de tot descarcate) aici pe forumul vostru.

Cind intri intr-un spital occidental, intri intr-o masinarie. Iar cind iesi, mort sau viu, porti toate insemnele procedurilor standard prin care ai trecut. Nici o surpriza, nici o aproximatie, nici un mister.
Cind intri intr-un spital romanesc, intri intr-o pagina de literatura. Lucrurile se desfasoara imprevizibil, ezita intre motaiala si perplexitate, intre precipitari palpitante si lentori turcesti, intre reguli aspre si relativism balcanic. Ai parte si de duiosii materne (capeti pastilute si papica, esti invitat sa ridici minutele si sa-ti scoti pijamaluta), dar si de bruftuluiala pedagogica sau de plictisite raceli functionale. Este aventuros, este omeneste, este „plin de viata“. Precaritatea stimuleaza imaginatia. Toti, medici, infirmiere si pacienti, cauta solutii ingenioase pentru probleme care, in mod normal, se rezolva rutinier. Bunavointa alterneaza cu exasperarea, organizarea lasa mereu spatiu de joc pentru manevre arbitrare, ghinioane sau noroace. Este aventuros. Este provocator. Nu te plictisesti. Adica este ca si in afara zidurilor spitalului. Nu esti in alta lume: esti acasa! si fiecare se descurca cum poate.

In ultima vreme, am avut parte si de eficienta apuseana si de lirica proza autohtona. Am amintiri de nesters. De pilda intilnirea cu un brancardier din cutare spital (local), unde trebuia sa fiu cercetat cardiologic.
Cercetarea cu pricina implica, dupa incheierea ei, mai multe ore de imobilitate. In banalele spitale capitaliste, esti dus la locul faptei cu patul (pe rotile) din salon si esti adus inapoi cu acelasi pat. La noi, patul din salon este un pat stabil, matrimonial, greu de mutat din loc. Asa ca te duci pe jos si te intorci pe o targa ambulanta. Problema este ca trebuie sa ajungi de pe targa in pat fara sa te misti. Problema este si ca targa nu incape in rezerva in care se afla patul. Este momentul in care intra in scena brancardierul: un baiat maruntel si binevoitor, obligat sa rezolve lucrurile prin mijloace proprii. „Trebuie sa va pun in pat“, ma anunta, tehnic, amicul. „Si cum facem?“, intreb eu, oarecum incurcat. „Va iau in brate!“ „Matale nu stii ce spui!“ – zic, surizind zburdalnic. „Am peste o suta de kile!“ „Nu-i nimic, sunt obisnuit!“, raspunde bonom preopinentul, aducand un candid omagiu bunastarii dambovitene, cu efectele ei radicale asupra siluetei. Pana sa fac o lista de argumente descurajante, omul se pune pe treaba. Scoate dintr-o geanta un brau de piele, o chinga, o cingatoare din cele pe care si le pun hamalii de mobile si piane, ca sa ridice greutatea mai usor, fara risc de hernie. Se inhameaza rapid, cu miscari experte si, pana sa perorez compatimitor, ma ia in brate, ca pe un prunc hipertrofic, lovit de dambla. Ma pomenesc cu nasul in gatlejul lui si vad o mica apocalipsa organica: vene care se dilata, gata sa pocneasca, si o parcela de piele care se invineteste amenintator. Brancardierul este, poate, salvarea mea, dar eu sunt, cu siguranta, apoplexia lui. Am ajuns in pat cu o constiinta vinovata si cu un durabil amor fratesc pentru binefacatorul meu. Asa ceva nu poti trai intr-un „stabilament“ civilizat. Orice contact uman, orice emotie, orice frison psihanalitic sunt excluse. si, in vreme ce spitalul apusean este un loc fara memorie, spitalul nostru stramosesc este o interminabila sursa de amintiri, ca aceea pe care tocmai am povestit-o. Apropo: exista scoli care sa formeze brancardieri? Sau trebuie sa umplem spitalele cu filozofi reciclati, capabili sa ia in brate, prin puterea gindului, pacienti de mare tonaj? Dar asta este o problema de reforma a invatamintului, pe care guvernul si presedintia o vor transa ferm, daca nu acum, macar in mandatul urmator.

Andrei Plesu

Nu stiu daca sa rad sau sa plang citind aceste randuri. Dar ele au surpins exact realitatea. Multumesc Robotica.