Am auzit pentru prima data de Cenaclul Flacara prin 1983-1984. In fiecare joi seara, desi eram in clasa a VIII-a si aveam de dat un examen, stateam langa aparatul de radio cu creionul in mana si cu hartie, pentru a putea scrie versurile cantecelor pe care le cantau, si imi doream sa pot sa ajung odata sa-i ascult in direct.
Am fost dezamagita cand, dupa ce am dat examenul de treapta I, cand ziceam si eu ca o sa am timp sa-i ascult mai mult, spectacolele cenaclului s-au sistat.
Revad si ascult cu placere inregistrarile din spectacole ori de cate ori am ocazia.
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

Cosmina, spre deosebire de tine, eu am avut sansa, fiind studenta cand Cenaclul Flacara era la apogeu, sa simt fiorul intalnirilor cu Adrian Paunescu. Ai dreptate. Simteai nevoia sa asculti la infinit acea efervescenta creata de acest geniu ce ne-a parasit prea devreme.
Am lacrimat astazi, retraind acele clipe si stiind ca el a plecat de langa noi.

Sa stiti ca sunt trista.
Ii multumesc ca mi-a umplut inima cu poeziile sale si a trezit atatea emotii in mine in scurta sa calatorie pe acest pamant.

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

Ileana, ai fost o norocoasa, alaturi de atatia altii. Am sperat mereu ca Cenaclul isi va relua spectacolele, odata si odata.
Din pacate, am ramas cu speranta.

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace.

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

Ieri, parintii mei ne-au dat o lectie de viata.
Au sosit in Bucuresti de sambata si au fost sa-si ia adio de la cel care a adunat atatia fani la ultimul sau cenaclu. Au venit imbracati in negru si banderola neagra la revere. Ieri, au participat si la slujba de la biserica si apoi i-am dus cu masina la cimitirul Belu.
I-am asteptat la iesire, atunci cand ne-au sunat.
Si eu si Marian ne-am speriat de oboseala si suferinta ce se asternuse pe fetele lor. Am vrut sa ii ducem la hotel, dar ei ne-au spus ca au intalnire cu Adrian Paunescu la un anume restaurant. Marian a glumit cu ei si a incercat sa ii convinga ca au nevoie de o masa calda si odihna cat mai multa. Au refuzat, asa ca i-am condus pana la restaurant. Am intrat si noi (ne propusesem sa mai stam doar putin cu ei pentru ca noi aveam o intalnire cu amicii nostri la un club) si am vazut cum se umple masa lor cu inca sase cupluri (prieteni de-ai lor, din urbea natala, ce venisera in acelasi scop la Bucuresti). Au baut cate un aperitiv, dar mai inainte au varsat un strop pentru sufletul poetului trecut in eternitate. Apoi si-au comandat de mancare si tot atunci s-a intamplat ceva magic. Mami a inceput sa cante Foaie verde spic de paine. Il canta Tatiana Stepa la cenaclul Flacara. Unul din prietenii lor a acompaniat-o la chitara. Si apoi, au inceput sa curga cantecele pe care le-au cantat impreuna cu Adrian Paunescu la cenaclurile la care au participat.
Si eu si Marian, am fost atat de prinsi de ce vedeam ca ne-am sunat amicii sa vina sa ni se alature. Noroc ca le-am oprit locuri ca pana au sosit ei, s-a umplut bodeguta.
Cantau cu totii si, printre picaturi, cand se opreau din cantat, rememorau momente de la cenaclu.
Sunt convinsa ca multi din colaboratorii cenaclului i-au serbat intr-un fel sau altul, plecarea la Rai si poate si multi altii din cei din generatia parintilor mei, dar ce am simtit noi, juniorii a fost unic si magic. Pentru generatia mea, dar si pentru cei ce s-au inghesuit in restaurant vazand ca este muzica, a fost o lectie de viata emotionanta.
La ora 4 dimineata, cand oboseala i-a zdrobit pe cei din generatia seniorilor, invatasem pe de rost:
La adio, tu (l-a cantat in cenaclu, Vasile Seicaru)
Durerea femeiasca
Copaci fara padure
N-a sti nimeni ca m-am dus
Toti cei din local, cunoscuti sau necunoscuti, am cantat spre final si Sa fie pace in lume.
A fost atat de emotionant ca acum cand scriu, mi se umplu ochii de lacrimi. In viata lor, parintii nostri au stiut sa strecoare neghina de grau si au ales sa traiasca in valori ce noua, juniorilor, ne sunt straine.
M-am gandit la momentul cand o sa am copii de varsta mea. Oare eu as reusi sa le insuflu ceea ce mi-au strecurat parintii mei in inima, aseara?
Gargaritelor, oare noi pe ce valori ne sprinjin?

Alice, parerea mea: oamenii nu-l plâng neapărat pe Păunescu, ci îşi plâng tinereţea pierdută.
Inainte de Revoluţie am stat la coadă pentru poeziile lui, deşi nu-mi plăcea ca om. Poeziile lui mi-au plăcut pentru că vorbeau despre dificultăţile vieţii de atunci, dar după '89 nu l-am mai urmărit ca poet.
Regret plecarea lui si ma bucur ca a reusit sa lase semne indirect si atat de elocvent chiar si in generatia junioara (cum frumos te exprimi).