Sunt în gară cu o oră şi jumătate înainte de a pleca trenul. Este tras pe linie şi îşi aşteaptă călătorii – înăuntru este întuneric, iar eu aştept să se facă lumină (paradoxal spus: aştept luminiţa de la capătul tunelului – se potriveşte bine în context – mai târziu o să înţeleg cât de bine înseamnă acest bine).
Cu suflet de copil desenez pe băncile din gară feţe zâmbitoare şi le imortalizez spre a le vedea mereu. Le trimit mai departe celui care îmi iubeşte zâmbetul şi toată fiinţa mea. Pesemne că l-am făcut să zâmbească, căci îmi răspunde cu un apel şi preţ de câteva minute purtam o discuţie care nu mai ţine cont de gradele cu minus de afară.

De niciunde, în faţa mea apare un monah – va călători în acelaşi tren – discuţia de la telefon se pierde, locomotiva se conectează vagoanelor şi se face lumină. Mai citesc odată biletul: vagonul 5 locul 63. Urc în tren, îmi găsesc compartimentul şi mai citesc odată locul: vagonul 5 locul 43 Ciudat! N-am avut niciodată probleme cu vederea, însă acum era clar: locul era 43! Mi-am strâns bagajele şi am plecat către locul 43 – acum ştiam unde mă îndrept; ştiam că aveam să împart acelaşi compartiment cu sfântul monah – şi n-am avut nicio uimire când din uşă am văzut, lipit de geam, chipul părintelui şi, dincolo de geam, pe albul zăpezii, reflectată, sfinţenia lui. Aş fi vrut să îi ascult cuvântul, însă nu vreau să-l deranjez, deşi ştiu ce spunea părintele Teofil Părăianu atunci când îţi cereai scuze pentru deranj: "Lasă, că mă aranjez la loc! Asta este menirea mea, să fiu deranjat!"
Am ascultat, atât cât a avut să spună şi am admirat icoana ce o purta alături – încerc să o descriu deşi cuvintele îi limitează frumuseţea, însă sufletele calde ce vor citi aceste rânduri şi-o vor putea imagina, aşa cum este ea – în toată splendoarea ei divină – cât de divină e! Este lucrată pe pânză groasă, cu fir metalizat, aurit, colorat – toate nuanţele într-o îmbinare perfectă. Nu sunt puncte ca cele de goblen, sunt paşi mai mari şi pe alocuri un fel de broderie, asemeni veşmintelor împărăteşti, căci reprezintă Mireasa Sfântă, Maica Preacurată a Celui Preaînalt. Este o lucrătură fină ce pare decupată din haina din zi de sărbătoare a unui preot. Nu o imortalizez – îmi place prea mult şi vreau ca lipsa ei în imagini să-mi stârnească dorul şi dorinţa de a vizita curând mânăstirea ortodoxă de la Kiev unde părintele, acum împreună călător cu mine, îşi trăieşte rugăciunile în comuniune cu glasul Tatălui ceresc.
Lumina astrului menit să vegheze noaptea strălucea în stropii topiţi de zăpadă de pe geamurile trenului ce ne duce departe... acum, Părinte, o să vă cer să mă vegheaţi!