|
Paza simturilor
ˇ Ce ne invata si istoria lui Isboset? Sa nu ne alipim cu grija de cele trupesti, nici sa lasam paza noastra pe seama simtirii (lucrarii simturilor: perceptiei). Caci acela fiind rege si odihnindu-se in camara sa, i-a ingaduit unei femei sa faca paza la usa. Dar venind oamenii lui Recab si afland-o pe ea alegand boabe de grau si dormitand, au intrat pe nebagate de seama si au omorat pe Isboset, aflandu-l si pe el dormind. Caci toate dorm, si mintea si sufletul si sufletul si simtirea, cand stapanesc cele trupesti. Faptul ca pazitoarea de la usa alege boabe de grau, arata ca cugetarea se ocupa cu multa grija de cele trupesti, indeletnicindu-se nu in chip trecator, ci cu sarguinta, de curatenia lor. Caci mintea fiecaruia, asemenea unui rege, petrece undeva inauntru, avand ca paznic a simturilor cugetarea. Cand acestea se deda grijilor trupesti (a alege boabe de grau e lucru trupesc), cu usurinta se strecoara dusmanii si omoara mintea. De aceea marele Avram nu incredinteaza femeii paza usii (caci cunostea cat de usor poate fi amagita simtirea), ca nu cumva, vrajita de vederea celor supuse simturilor, sa imprastie mintea si sa o induplece sa ia parte cu ea la desfatari, chiar daca ar fi primejdioasa impartasirea de ele, ci sade el insusi de paza, lasand intrarea deschisa gandurilor dumnezeiesti, iar grijilor lumesti inchizandu-le usa. (Nil Ascetul)
ˇ Iar dupa ce au facut aceasta, trebuie sfatuiti, daca au iesit de curand din tulburari, sa se indeletniceasca cu linistirea si sa nu improspateze, prin drumuri dese, ranile produse cugetarii prin simturi, nici sa aduca alte forme vechilor chipuri ale pacatelor, ci sa ocoleasca furisarea celor noua si toata sarguinta sa le fie spre a sterge vechile inchipuiri. Desigur linistirea le este un lucru foarte ostenitor celor ce s-au lepadat de curand, caci amintirea, luandu-si acum ragaz, misca toata necuratia care zace in ei, ceea ce n-a apucat sa faca mai inainte pentru multimea lucrurilor care prisoseau. Dar pe langa osteneala, linistirea are si folos, izbavind mintea cu vreme de tulburarea gandurilor necurate. Caci daca vreau acestia sa-si spele sufletul si sa-l curateasca de toate petele care il necuratesc, sunt datori sa se retraga din toate lucrurile prin care creste intinaciunea si sa dea cugetarii multa liniste; de asemenea sa se duca departe de toti cei care ii intarata si sa fuga de impreuna petrecere cu cei mai apropiati ai lor, imbratisand singuratatea, maica intelepciunii. Pentru ca este usor sa cada acestia iarasi in mrejile din care socotesc ca au scapat, cand se grabesc sa petreaca in lucruri si griji de tot felul. Si nu e de nici un folos, celor ce s-au stramutat la virtute, sa se bucure de aceleasi lucruri, de care s-au despartit, dispretuindu-le. Caci obisnuinta fiind o greutate care atrage la ea, este de temut ca nu cumva aceasta sa le tulbure iarasi linistea castigata cu multa sarguinta, prin indeletniciri urate si sa le improspateze amintirile relelor savarsite. Pentru ca mintea celor ce s-au desfacut de curand de pacat se aseamana cu trupul care a inceput sa se reculeaga dintr-o lunga boala, caruia orice prilej intamplator i se face pricina de-a recadea in boala, nefiind inca destul de intremat in putere. Caci nervii mintali ai acestora slabi si tremuratori, incat e temere sa nu navaleasca din nou patima, care de obicei este atatata de imprastierea in tot felul de lucruri. Prin urmare sa nu se amestece monahul, inainte de ce a dobandit deprinderea desavarsita a virtutii, in tulburarile lumii, ci sa fuga cat mai departe, asezandu-si cugetarea la marea departare de zgomotele ce rasuna jur imprejur. Caci nu e de nici un folos celor ce s-au desfacut de lucruri ca sa fie ciocaniti din toate partile de vestile despre ele si, dupa ce au parasit cetatea faptelor lumesti, sa se aseze in poarta ca Lot, ramanand plini de zgomotul de acolo. Trebuie sa iasa afara ca marele Moise, ca sa inceteze nu numai faptele, ci si vestile lor, precum zice: ''Cand voi iesi din cetate si voi intinde mainile mele, vor inceta vocile''. Caci atunci vine desavarsita linistire, cand nu numai faptele, ci si amintirile lor inceteaza, dand sufletului timp sa poata vedea chipurile intiparite si sa lupte cu fiecare dintre ele si sa le scoata din cugetare. De vor intra alte si alte forme, nu va putea sterge nici intiparirile de mai inainte, cugetarea fiind ocupata cu cele care vin. Prin aceasta osteneala de-a taia patimile se face in chip necesar mai grea, acestea castigand tarie din cresterea pe-ncetul si acoperind puterea de stravedere a sufletului cu nalucirile care se adauga mereu asemenea unui rau in curgere necontenita. Cei ce vreau sa vada uscata albia raului, mai pastrand in ea doar cateva lucruri vrednice de cunoscut, nu folosesc nimic scotand apa din locul in care cred ca se afla ceea ce cauta, caci apa care curge umple indata locul golit. Dar de vor opri cursul apei de mai sus, li se va arata pamantul fara osteneala, apa ramasa ducandu-le la vale de la sine si lasandu-le pamantul uscat, pentru a afla cele dorite. Tot asa este usor a goli formele care dau nastere patimilor, cand simturile nu mai aduc pe cele dinafara. Dar cand acestea trimit inauntru, ca pe un torent, formele supuse simturilor, nu este numai greu, ci si cu neputinta a curata peste tot mintea de o asemenea inundatie. Caci desi nu-l tulbura pe unul ca acela patimile, negasind prilej de a se starni, din lipsa intalnirilor dese, dar strecurandu-se pe nebagate de seama se intaresc si mai mult, primind putere cu trecerea vremii. (Nil Ascetul)
_________________ Sonia - Gargarita Lumina-si-Mirt
|