|
Era in vara lui '89 cand mesajul de la Lina a ajuns la noi: Veniti, mi-a murit baiatul innecat!
Cu inimile tremurande, cu lacrimi ce ne-au luat limpezimea mintii, ne-am urcat cu totii in masina. Pana a ajunge in fata casei Linei, am avut o speranta ca totul este o greseala. Dupa portile larg deschise, doliul ce atarna pe usa de la salonul din fata al casei, batranele cernite ce stateau in curte, - totul ne arata ca intradevar cosmarul era in fata noastra.
Am alergat spre salon ca sa vad cu ochii mei. Da, nepotelul nostru era acolo, intins in cosciugul lui mic. Mi s-au taiat picioarele si de doua ori am cazut, de doua ori m-am ridicat pana am ajuns la cutiuta aceea din lemn. Cand am pus mana pe el si am simtit raceala mortii, m-a inecat plansul fara intoarcere si toata durerea lumii era in inima mea.
Lina, era langa el. Dreapta, imbracata toata in negru, cu parul acoperit de un batic neagru, plangea muteste si il alinta fara oprire pe frunte. A ridicat doar capul, iar ochii ei, raniti de plans m-au privit si m-au recunoscut. A inceput sa se tanguie din gat. Era un tanguit ce arata atata durere incat simteam ca mi se opreste mie inima. Am imbratisat-o, dar am simtit ca cea pe care o tin in brate este departe de a simti vreo mangaiere. Rece si ea, teapana in imbratisare, in mirosul de lumanari si tamaie, parea un mort in picioare.
Apoi, pe masura ce lumea se aduna la priveghi scena s-a repetat mereu. Lina, neincetand sa-si mangaie copilul rece, se tanguia neostoita.
Dupa ce preotul a citit stalpii, oamenii s-au asezat pe scaunele, aliniate de jur-imprejurul camerei. Luau cate o felie de cozonac si un paharel de vin din platoul pe care il aduceam langa ei. Varsau primul strop de vin din pahar pe podeaua din lemn si murmurau in soapta Dumnezeu sa-l odihneasca! Mancau cozonacul incet si cu grija sa nu cada faramituri pe jos. Isi sorbeau paharul de vin cu inghitituri mici. Unii dadeau din cap a ce nenorocire!, altii oftau lung si priveau in gol. Unii, mai curajosi incercau sa deschida o discutie, dar toate se inchideau de la sine pentru ca Lina ramanea muta sau acompania spusele oamenilor doar cu tanguitul ei ragusit.
Dupa miezul noptii, ramasesera numai rudele in salon. Sotul Linei i-a propus acesteia sa mearga sa se culce, ca ramane el la capul copilului lor. Lina, i-a facut semn sa-l ia pe baiatul lor mai mare de acolo, ce se chircise intr-un colt, pe un scaun si ne privea ingrozit. Celalalte rude au facut mai multe demersuri ca Lina sa manance, sa bea ceva, sa se culce. La toate, Lina parea stana de piatra. Ne-am retras la bucatarie si, in timp ce legam batistele de colacei, am stabilit cum ajuta fiecare a doua zi la pregatirea bucatelor pentru pomana.
Dupa ce am inchis portile curtii dupa rudele si vecinele ce se duceau pe la casele lor, in trecere spre camera unde urma sa dormim, am vazut-o pe Lina in salon, alaturi de sotul ei. Fiecare era asezat pe un scaun, de o parte si alta a sicriului si pareau ca vor sa ii incalzeasca mainile baiatului lor rece. Cutremuratoare scena! Mi s-a parut ca i-as fi deranjat, daca as mai fi intrat acolo. M-am culcat, rugandu-ma in gand pentru odihna celui mic si adresand pana la epuizare multumiri Domnului ca-i lasase Linei macar un copil langa ea.
Dimineata, am gasit-o pe Lina in aceeasi pozitie: teapana, invaluita in negru, mangaind fara oprire copilul rece.
Ritualul de la venirea mea se repeta mereu, pe masura ce oamenii din sat veneau sa aprinda o lumanare. Am aflat spre seara, cand sarmalutele deja forfoteau in ceaune, iar pasarile se parpoleau in cuptorul aragazelor ce se stransesera in fata bucatariei (obol de la vecini) ca Lina nu mancase, nu bause si nici nu plecase o clipa de langa sicriu.
Franta de la framantatul cozonacilor ce, la ora aceea se odihneau pe masa din bucatarie, am participat la slujba preotului si apoi m-am culcat. Somnul a venit repede si am dormit fara vise. M-am trezit dis-de-dimineata si am mers in salon. Am ramas socata cand i-am vazut pe cei doi soti, in ritualul de cu o noapte inainte. M-am apropiat de Lina, i-am pus mana usor pe umar. Ea a intors capul si mi-a facut semn ca nu. Am vrut sa insist, dar tanguitul ei ma cutremura. Am iesit in varful picioarelor din salon, m-am primenit si apoi am inceput sa pregatesc metodic toate cele trebuincioase acelei zile.
Lina s-a despartit de sicriu doar cand a mers sa caute lucrusoare de-ale copilului ei pentru a le face pomana, la cimitir. A urmat convoiul ce-i ducea copilul la cimitir, plangand muteste. Acolo am crezut ca o sa o pierdem si pe ea. Era vinetie la fata, iar buzele aveau culoarea cearcanelor ei, negre.
Dupa inmormantare ne-am strans acasa, unde preotul a citit bucatele inainte de a le imparti oamenilor asezati la mese. Lina, aducea bucatele, se ocupa de vin, iar inainte de a duce coliva pentru a fi menita, a decorat crucea cu bombonele mici, colorate. Ca-i coliva pentru copil, ne-a explicat ea. Nu s-a asezat o clipa la masa, nu a vorbit cu nimeni. Ochii i se dusesera in fundul capului, iar fata ei era toata vanata.
Cand portile gospodariei s-a inchis, Lina, toata neagra, ne-a chemat la masa (asa cum se obisnuieste pentru cei ce au servit bucatele la pomana si nu au mancat). S-a asezat intre barbatul si copilul ei si a spus ca trebuie sa mancam cu totii. Am adus restul de mancare pe masa. Fiecare isi lua de pe platouri si isi punea in farfurie.
Inainte de a duce ceva la gura Lina, a ridicat paharul cu vin, l-a inclinat si si a lasat sa cada pe pamant parte din continutul lui. Apoi, uitandu-se la noi care repetam ritualul dupa ea, a spus Dumnezeu sa-l ierte! Am dat sa bem, numai ca Lina a continuat sa ne spuna ca o sa-l roage pe Dumnezeu sa o ierte si pe ea, ca nu s-a bucurat de copilul ei cata vreme a trait, ca tot timpul a fost prea ocupata cu munca si a uitat de tot ce da Dumnezeu mai frumos.
Si, apoi si-a luat baiatul ce tremura langa ea si i-a zis ca el nu are nici o vina ca el traieste si ca frate-su este mort (baiatul cel mic a sarit sa il ajute pe cel mare, dar el nu s-a mai putut salva), ca asa a vrut Dumnezeu. Dupa care, s-a intors la barbatul ei, i-a pus mana ei pe mana lui si i-a zis ca si-a schimbat gandul de cu o noapte inainte cand a spus ca vrea sa moara si ea, ca nu poate fara mezinul ei.
Parca brusc ne-a venit inima la loc si parca nepotelul nostru dulce era la masa cu noi si ne imblanzea cu giumbuslucrile lui.
Cand ne-a impartit coliva, Lina avea putina culoare in obraz. Atunci ne-a spus, ca orice om ce ramane dupa un mort drag, duce in inima, o viata, dorul dupa cel pierdut, dar niciodata nu trebuie sa uite ca Dumnezeu ne lasa in continuare pe lume pentru ca altcineva, la fel de drag noua, are nevoie de noi.
Dupa ce am citit ceea ce ati scris in acest topic, mi-am adus aminte de pilda Linei, cutremurator de profunda si pe voia Domnului si, de aceea am adus-o aici.
Mi se pare nepotrivit sa comentez trairile voastre, atata timp cat eu consider moartea un tabu pe care fiecare il resimte altfel. Asa ca ma rezum doar la Dumnezeu sa vi-i odihneasca pe cei dragi.
Din pacate, zbucumata de rememorarea amintirilor, am inima prea stransa ca sa pot zambi. Fiti ingaduitoare cu mine. Maine va voi zambi, din nou.
Noapte buna.
_________________
Laura - Invata sa ai mereu un zambet ascuns in inima pentru un prieten.
E asa ciudat ca mai gasim timp pentru ura
Cand viata toata, abia e-o picatura.
Ca nu culegem flori si nu zambim,
Noi, care, atat de repede, murim.
|
